Mărturiile unui supraviețuitor al temnițelor comuniste – Ion Antohe ,,Răstigniri în România după Ialta,,

Cartea cuprinde în paginile ei realitatea cruntă trăită de persoane reale , pe care autorul le-a cunoscut de-a lungul celor 15 ani de temniță.

Totodată, autorul mulțumește soției , care l-a determinat să aștearnă pe hartie suferințele, fiind uimită și cutremurată de ce îi povestise.

În paginile cărții am întâlnit nume cunoscute din..dosarul lotului 3 Dobrogea.

Astfel, în anchetă la Constanța , în 1951, Ion Antohe (fost învățător) a fost confruntat cu învațătorul Gheorghe Rucăreanu din Casimcea (județul Tulcea), membru al lotului 3, care fusese adus special de la Aiud ca să declare împotriva lui Ion Antohe. Menționăm că Rucăreanu Gheorghe se afla în executarea unei pedepse de 10 ani închisoare corecțională, aplicată prin sentința penală nr. 557/ 24 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Constanța.

,,Era arestat încă din anul 1949 în legătură cu grupurile de rezistență din pădurile Babadagului și fusese adus la securitatea din Constanța ca să declare că am avut și eu legături cu rezistenții de la Babadag,, Rucăreanu neagă cu tărie că Ion Antohe ar fi avut legături cu aceștia și le spune anchetatorilor ,,Vă cunosc de când ați implicat în proces cu mine oameni complet nevinovați,,

Procesul lotului lui Ion Antohe a avut loc în ziua de 29 februarie 1952 la Constanța. A durat în jur de 14 ore, fiind introdus în sala de judecată ultimul, de unul singur, in jurul orei 20, fără nici un fel de asistență (refuzase apărarea din oficiu). Doar el și completul de judecată. Când a venit vremea ,,ultimului cuvânt,, a fost limitat la două minute.. Nu a semnat procesul verbal al dezbaterilor, deoarece a vrut să le citească înainte de semnare, însă nu a fost lăsat. Când a ajuns la închisoarea din Constanța, era noapte, trecuse de orele 22, noapte friguroasă de februarie, cu zăpadă spulberată de vânt, frig și curent.

Ziua Mărțișorului 1952 a fost o zi de doliu pentru cei judecați. Ion Antohe a fost condamnat la muncă silnică pe viață, în limbaj de pușcărie ,,viețaș,, sau ,,mesevist,,

Până la începutul lui aprilie când s-a mai încălzit, a stat o iarnă întreagă în arestul securității Constanța cu bluza și pantalonii de vară, fără nici o haină groasă, acestea fiind hainele cu care fusese arestat.

,,Eram cu toții palizi, tușeam noaptea și somnul nu mai era somn. De la mâncarea slabă, nu ne puteam aștepta la o refacere. După chinurile îndurate la securitatea din Constanța și acelea de la Ministerul de Interne, la care se adăugase și răceala, eram epuizat până la limită și uneori începeam să mă îndoiesc că voi putea rezista până la capăt. Când mergeam la aer, stăteam cu fața la soare, respiram adânc și făceam ușoare mișcări de gimnastică,,

De la Constanța , Ion Antohe este transferat la Aiud. În paginile cărții am găsit referire la Stan Traian, din comuna Crucea, județul Constanța, membru  al lotului 3 Dobrogea. Acesta era fiul fostului primar din comună. Stan Traian a fost o piedică în calea colectivizării din comuna sa. Sub pretextul că avea legături cu mișcarea de rezistență a fost arestat și condamnat, așa cum rezultă din sentința ce privea lotul 3, la …14 ani muncă silnică.

Aș putea spune că era sub linie. Linia neagră a morții ! Dacă ar fi fost condamnat la 15 ani muncă silnică, autorul cărții nu l-ar mai fi întâlnit la Aiud. Ar fi avut aceeași soartă ca cei treisprezece membrii ai lotului 3, asasinați în 10 martie 1950.

Ion Antohe povestește că la securitatea din Constanța, Stan Traian fusese bătut în cap. De aceea avea dese crize de dureri de cap, căzând într-o stare accentuată de melancolie, care îi îngrijora pe prietenii săi. La un moment dat a aflat că a fost internat la infirmerie, iar de atunci nu a mai aflat nimic de el.

La o cercetare a dosarului lotului 3, mai precis dosarul penitenciar al lui Stan Traian, aflăm că acesta a fost pus în libertate la 16 noiembrie 1960 din Penitenciarul Gherla, conform unui decret de grațiere.

În 1953, aflându-se la Penitenciarul Aiud, Ion Antohe a lucrat în biserica ortodoxă, împreună cu șase deținuți la aranjarea pachetelor cu hainele civile ale deținuților. Toate coletele din anul 1941 până în 1953 trebuiau aranjate în rafturi separate, în jur de 3700-3800 pachete.

,,Eram interesat să dau de urma coletului lui Ion Filip, învățător în comuna Dunărea, județul Constanța, prieten de-al meu, care a fost arestat în 1949 cu loturile de rezistenți din pădurile Babadagului. Aș putea spune că acesta a fost și scopul înscrierii mele în această echipă. Încă de la sosirea mea la Aiud m-am interesat despre Filip, la cei care au fost în lot cu el. Toți mi-au spus că a fost luat într-o noapte, împreună cu alți câțiva deținuți de la alte celule și că nu se mai știe nimic de el și nici de ceilalți care au dispărut o dată cu el……Oricât am căutat prin rafturi pachetul cu hainele civile ale lui Ion Filip, n-am dat de el. În vechiul registru de magazie era scris cu creionul în dreptul lui : <<Plecat la Penitenciarul din Timișoara>>,, Definitiv, aș spune eu.. Ion Filip a făcut parte din lotul 3 Dobrogea, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, fiind ucis în 10 martie 1950 împreună cu alți deținuți dobrogeni. Lotul 3 al rezistenţei anticomuniste din Dobrogea

După 1964 s-a aflat că Filip n-a mai ajuns în altă închisoare, nici acasă. Soția lui, Teodora Filip care l-a așteptat 15 ani, văzând că ceilalți deținuți au fost eliberați, iar soțul ei nu s-a întors, și-a pus capăt zilelor. Aveau două fete, care erau mari acum, căsătorite, una la Constanța, alta în București.

Autorul prezintă în paginile cărții chinurile îndurate la Aiud, Lugoj, Gherla și din nou Aiud, până la eliberarea sa în 1964. Se pare însă că nu și-au pierdut speranța că vor fi liberi într-o zi ! ,,America și Anglia nu dorm. O.N.U. cunoaște foarte bine situația deținuților din România și nu-i va lăsa pe ruși să-și facă de cap,, …

În timpul detenției au circulat zvonuri privitoare la eliberarea lor.

,,Ceea ce speram noi în 1954 s-a împlinit abia peste zece ani. DAR CE ÎNSEAMNĂ ZECE ANI, ÎN SCURGEREA VREMII? O NIMICA TOATĂ. Pentru miile de deținuți au însemnat, însă, chinuri, foame, degradare, moarte, plus suferințele familiei,,

După eliberare, în 1964, cum era de așteptat n-a mai fost primit în învățământ. După un an a fost admis la cursul de pregătire în vederea ocupării unui post de muzeolog, dar a fost înștiințat în ultima lună de curs, că dosarul lui a fost respins de serviciul cadre, ca necorespunzător. Mai pierduse un an..

,,Nu-mi rămânea decât să urmez Facultatea de Drept (fără frecvență), căci trebuia să lucrez pentru a-mi câștiga existența. Astfel că, în 1971, atunci când mi-am luat diploma, am fost încadrat ca jurisconsult la I.A.S. Agigea (lângă Constanța). Aveam 60 de ani,,

Se poate spune că la 60 de ani s-a născut din nou. Am admirat pe parcursul cărții detaliile, numele colegilor de suferință, prezentarea familiilor acestora, amănunte greu de reținut în acele condiții vitrege.