Președintele (Obama – n.t.) are tot dreptul să nominalizeze un succesor al judecătorului Antonin Scalia. Nu ar trebui să o facă, dar are acest drept conform legii și precedentelor stabilite. Motivele pentru care nu ar trebui să o facă decurg din faptele care caracterizează acest moment și din ceea ce simboliza judecătorul Scalia.
Într-o țară împărțită 50/50, una care suferă diviziuni ideologice profunde și este constant învrăjbită, judecătorul Scalia reprezenta, pentru jumătatea mai mult sau mai puțin conservatoare a națiunii, înțelepciunea, permanența, structurile și concepțiile rezistente în timp. Se înțelege de la sine că el era sclipitor, abil și pătrunzător în gândire. Era, de asemenea, curajos, cu acel tip de curaj extenuant provenit din faptul că înota zilnic împotriva curentului. Iată-l pe judecătorul Scalia profet, în opinia de dezacord cu decizia pro-avort Planned Parenthood c. Casey, adoptată cu amplă majoritate 1992 (care a invalidat necesitatea informării soțului cu privire la avortul soției – n.t.):
Lungimea, și ceea ce s-ar putea numi tonul epic, sugerează că autorii [deciziei] cred că pun capăt unei epoci problematice a Națiunii și a Curții. […] [Dar] prin respingerea oricărei supape democratice pentru pasiunile puternice pe care această chestiune le suscită, prin interzicerea chestiunii în forul politic, care oferă tuturor participanților, chiar și perdanților, satisfacția de a fi auziți și a unei lupte cinstite, prin impunerea în continuare a unui regim național rigid, în loc de a permite diferențe regionale, Curtea nu face decât să prelungească și să intensifice suferința.
Așa a făcut și așa face.
Iată finalul opiniei de dezacord în Obergefell v. Hodges, decizia din 2015 cu privire la „căsătoria” între persoane de același sex:
Orgoliul este definit uneori ca o mândrie arogantă, iar mândria, după cum știm, prevestește o cădere. […] Cu fiecare hotărâre a noastră care îi ia Poporului o chestiune care ar trebui să îi fie lăsată lui spre decizie – cu fiecare hotărâre care, fără rușine, se bazează nu pe lege, ci pe „judecata rațională” a unei minime majorități a acestei Curți – noi ne mișcăm cu un pas mai aproape de a ni se reaminti de neputința noastră.
Prin „noi” se referea la popor, nu la instanță. […]
În epoca noastră, Curtea și-a extins rolul și și-a relaxat standardele intelectuale. Acum se pronunță asupra fiecărui aspect al vieții în America – asupra vieții noastre religioase, asupra avortului și căsătoriei, asupra dreptului la arme și imigrării. Totodată, membrii instanței supreme s-au obișnuit să abordeze problemele pe baza viziunii lor personale a ceea ce constituie o politică publică dezirabilă. Scalia este renumit pentru faptul că nu considera că preferințele lui sunt importante, ci ceea ce spune legea.
Justiția trebuie să fie oarbă, imparțială. Nu trebuie să fie centrată pe politică și forță brută. Toți, însă, știm că acum, pe asta se axează. După cum a scris Hugh Hewitt în Washington Examiner, Curtea „și-a asumat o putere care nu a fost niciodată intenționată de creatorii săi, dar situația este cea care este și nu mai putem reveni.”
De aceea, problema înlocuirii lui Scalia este atât de importantă.
Când Curtea este aproximativ echilibrată, 5 la 4, opinia publică poate presupune că se va produce o oarecare aproximare a justiției – că se va pronunța ceva ce seamănă a dreptate. […] Când echilibrul Curții înclină prea mult într-o parte, aceasta invită oamenii să perceapă nedreptate și politică impusă cu forța. Invită la neliniște și la protest.
Aceasta, la rândul său, va produce o altă fisură în sistem – și în respectul public pentru sistem. Această națiune divizată nu mai are nevoie de alte fisuri și pete.
Ce este de făcut? Cel mai mult ne putem apropia de pacea publică în rezolvarea chestiunii înlocuirii lui Scalia făcând un pas complet neobișnuit, chiar fără precedent, și lăsând poporul american să ia decizia anul acesta, prin votul prezidențial din 2016. […]
Trebuie menționat că nu există motive pentru a crede că lăsarea problemei la latitudinea poporului garantează un rezultat conservator.
Închei cu un gând despre un aspect al Stângii moderne, care face parte din context.
Există ceva tot mai nepotolit în cadrul Stângii. Este un lucru de care conservatorii și alții au ajuns să se teamă, acela că progresiștii acum nu mai acceptă limite. Nu este suficient să legalizăm avortul prin decizie judecătorească în întreaga țară, trebuie să îl avem până la momentul nașterii și contribuabilii trebuie să îl achite. Nu este de ajuns să câștigăm căsătoria între persoane de același sex, trebuie să o aprobi personal, iar dacă reziști în mod public vei fi ruinat. Nu este de ajuns că avem anticoncepționale cu finanțare publică, trebuie să fie furnizate de călugărițe.
Acest spirit nepotolit se adresează mereu instanțelor pentru a obține ceea ce dorește.
Dacă progresiștii ar fi înțelepți, ar face un pas înapoi, și-ar accepta victoriile, ar răsufla adânc și s-ar concentra pe ideea de a-și consolida câștigurile, a răbdării eroice, a menținerii păcii.
Nu să-i oblige pe oameni să coacă tortul (referire la încercarea de a-i obliga pe furnizorii creștini de servicii pentru nunți să accepte colaborarea pentru „nunțile” de homosexuali, de ex. aici). Nu să-i oblige să accepte înlocuitorul progresist al lui Scalia. Să lase călugărițele în pace.
Progresiștii nu au idee cât de fragil este totul. De aceea se simt liberi să fie nepotoliți. Nu știu ce mecanism uzează.
Ei cred că America poate să cedeze la nesfârșit. Dar America este alcătuită din oameni, iar oamenii nu cedează la nesfârșit.
Nu asta am văzut anul acesta în arena politică? Faptul că nu cedează la nesfârșit? Și vom vedea mai mult din aceasta.
Traducere: Iulia Matei Cultura Vieții
