Sofia Cristescu – ”era o fiinţă cu totul generoasă, parcă născută spre a trăi viaţa altora, nu viaţa ei”
Doamna Aspazia, în perioada detenţiei aţi cunoscut persoane sfinte, care v-au întărit în credinţă?
– Da, sigur că da. Aş putea să vă vorbesc, de pildă, despre Sofia Cristescu – sau Nana, cum îi spuneam noi. Era o persoană parcă anume creată pentru a-şi jertfi tinereţea şi viaţa în încercări dramatice. A făcut închisoare şi sub Carol, şi sub Antonescu — nu mai vorbesc de comunişti, sub care a executat 16 ani.
Nana era o fiinţă cu totul generoasă, parcă născută spre a trăi viaţa altora, nu viaţa ei. Nu pot să vă spun cât era de săritoare la orice necaz, la orice durere, cât era în stare să renunţe la ea ca să facă bucurie sau să ajute pe altcineva. Existenţa ei printre noi a fost providenţiala. (…)
Ea ne-a ajutat foarte mult în acest sens, în primul rând prin cunoştinţele ei. Cât a fost liberă, în prima ei tinereţe (ca tinereţea propriu-zisă şi-a petrecut-o doar prin închisori), a cântat la biserică, a fost într-un cor care dădea răspunsurile la Sfânta Liturghie şi ştia pe dinafară aproape toate Evangheliile care se citesc în Duminicile rânduite la Liturghii -nu mai spun că ştia Liturghia pe dinafară şi o mulţime de rugăciuni.
De la ea am învăţat noi foarte multe lucruri în ale credinţei. Avea o voce foarte deosebită, o voce frumoasă, limpede, clară, un firicel de voce ca un clopoţel de argint. Şi, când ne cântă ea o rugăciune, pentru noi era într-adevăr un moment de înălţare sufletească; avea ceva atât de frumos în vocea ei, căldura sufletului ei, puterea ei de dăruire, forţa iubirii ei pentru celălalt, interesul permanent pe care îl avea pentru cel de lângă ea şi dezinteresul total faţă de sine. Era extraordinară Nana noastră!
– Cum se comporta la anchete, căci sigur a fost bătută?…
– Sigur, a avut anchete foarte grele, dar nu mi-a povestit niciodată despre ele. De la ea am învăţat noi ce înseamnă să ierţi cu adevărat, să ai înţelegere pentru limitele omeneşti şi, mai ales, să ai înţelegere pentru cei care nu sunt capabili să iubească, care nu pot fi buni, care nu pot fi blânzi. Cât de nefericiţi sunt oamenii ăştia! Cât de neîmpliniţi sunt, cât de osândiţi sunt să ducă o viaţă meschină, plină de ură, plină de invidie…
Nana era atât de frumos dăruită sufleteşte încât pentru ea nu era nici o dificultate să ierte insultele cele mai grobiene, să treacă peste loviturile cele mai umilitoare. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, directoarea de la Mislea, care avea defectul de a scăpa uşor palmele, i-a ars odată o pereche de palme, încât s-au văzut degetele ei pe fața Nanei câteva ceasuri bune, aşa de tare a lovit-o! Şi ea i-a zâmbit şi i-a spus: „Doamnă, o să ajungeţi să ne cunoaşteţi într-o zi şi atunci o să regretaţi gestul acesta, care nu vă face onoare!”. Dar a vorbit atât de blând, de limpede, de clar şi atât de duios, încât persoana n-a mai avut cheful să repete gestul.
– Și s-a întâmplat ceea ce a spus Nana, a ajuns să vă cunoască şi să regrete acel gest?
– Da, aşa s-a întâmplat. Cu timpul, aceasta directoare a fost obligată să vadă că printre noi erau adevărate caractere şi să aibă către sfârşit o asemenea încredere în noi, încât a fost acuzată că favorizează gruparea legionară din închisoare – deşi ea era o activistă de foarte mare valoare, cu grad de căpitan.
(Aspazia Oțel Petrescu – Revista Familia Ortodoxă, nr. nr.8 (43)/2012, fragment de interviu)
