Ce au în comun Dan Puric şi Arsenie Boca

Ce au în comun Dan Puric şi Arsenie Boca? Aceiaşi detractori înfocaţi, care se numesc creştini practicanţi. Să explic?

Actorul Dan Puric şi Părintele Arsenie Boca sunt doi oameni puternic contestaţi, ori de câte ori se iveşte ocazia. Primul este acuzat de ipocrizie, de crearea unei imagini şi foloase materiale în urma unor manipulări, iar cel de-al doilea este acuzat, în principal, de vrăjitorie. Detractorii, deşi aduc acuze diverse, eşuează în a-şi argumenta scopul. Apărătorii celor doi, deşi contracarează, nu reuşesc tocmai să pună punctul pe „i”.

Voi încerca eu, ca unul care nu-l cunoaşte nici pe Dan Puric şi nu-l venerează nici pe Arsenie Boca, dar care asistă dezgustat de ani de zile la aceste discuţii puerile, care par să nu se mai termine. Să le luăm pe rând.

DAN PURIC este acuzat că şi-a creat o imagine pe spinarea părintelui Iustin şi a Mănăstirii Petru Vodă, iar când zic Petru Vodă includ automat şi schitul Aiud, cu proiectul aferent. Puric este acuzat că a organizat conferinţe cu valenţe naţionalist-ortodoxe, el care nu este un trăitor adevărat. Mai este acuzat că în urma acestor conferinţe şi interviuri şi-a vândut cărţile în tiraje impresionante. Mai mult, prin implicarea în proiectul Aiud şi-a extins faima şi a creat unele prejudicii ortodoxiei, prin susţinerea unui proiect futurist. Adevărul este că Dan Puric a fost făcut stindard chiar de mulţi dintre cei care acum îi cer capul. O parte dintre cei care l-au aplaudat şi promovat ieri, azi îl înjură. Dan Puric nu a ieşit singur în faţă, nu s-a dat mare niciodată. Cineva i-a întins o mână, iar el a acceptat. Pe piedestal l-au urcat deopotrivă oameni valoroşi care au crezut în el şi iubitorii de senzaţional, de bârfă, ”babele” de pe uliţe de bloguri obscure, ţaţele care stau la poveşti doar ca să se afle-n treabă. Aşa se întâmplă cu marile personalităţi, le ridică simpatia maselor, care nu sunt numai elită.

Dan Puric nu s-a născut teolog. Dan Puric nu este teolog. Dan Puric nu este salvatorul neamului. Dan Puric nu a pretins vreodată că este salvatorul neamului. Şi totuşi cei care l-au visat teolog şi mântuitor, tocmai pentru asta îl judecă. Tipic caragialesc.

Dan Puric s-a născut om simplu, român simplu, ca noi toţi. E posibil ca la un moment dat, omul Dan Puric să fi avut o revelaţie, sau cineva săi fi deschis o fereastră mai largă. De-atunci, Dan Puric a început să vadă altfel, să simtă altfel. Nu el a cerut să predice de pe solee, alţii l-au înveşmântat (şi în sens strict, şi în sens larg). Alţii, care, acum, din frustrare şi rea-voinţă (se vede de la o poştă) scrâşnesc din dinţi. Fără a vedea bârna din ochiul lor, văd paiul din ochiul aproapelui.

Dan Puric a vorbit şi scris pentru că a fost încurajat la asta. Alţii vorbesc şi scriu pentru că singuri se încurajează. Ambii greşesc. Pentru ce ar fi greşelile lui Puric mai mari ca ale altuia? Pentru ce gafele lui, dacă sunt, câte sunt, îi anulează virtuţile? Dacă a eşuat ca ”sfânt teolog”, de ce i se refuză simpla calitate de om?

Dan Puric nu este perfect şi o ştie, de aceea nu a pretins-o vreodată. Ba chiar pare să suporte cu mult stoicism mizeria care i se aruncă în faţă. Nu Dan Puric a dezamăgit, ci reprezentarea pe care i-am făurit-o noi. Ce dacă a scris şi a vândut cărţi, câştigând financiar? Şi Iohannis scrie cărţi, şi Becali, care-i problema? Le cumpără cine vrea.

Faptul că a atras în săli oameni care l-au ascultat ore-n şir, nu e nici o manipulare, e un lucru vrednic. Câţi se pot lăuda cu asta? Oare acei oameni au stat acolo, deseori până la ore târzii, pentru c-au fost plătiţi, manipulaţi? Sau de plăcere? Oare nu se puteau ridica să părăsească sala? A spune că Puric s-a folosit de mijloace neortodoxe pentru a-şi justifica ortodoxia mi se pare nu numai un afront la adresa lui, ci unul la adresa tuturor celor care l-au citit şi ascultat.

Eu am primele lui două volume şi le consider valoroase. Le-am cumpărat pentru că, la momentul respectiv, am considerat că merită şi cred asta şi acum. L-am considerat un spirit bogat pe Dan Puric, un om curajos (mare virtute, mai ales astăzi), dar nu i-am făcut niciodată statuie. L-am ascultat, i-am dat dreptate unde a avut şi nu i-am dat unde nu a avut, dar întotdeauna i-am admirat sinceritatea şi curajul, curaj din cauza căruia astăzi ajunge să fie admonestat pe la avizierul teatrului sau prin presă.

Dan Puric este angajat într-o luptă, ca noi toţi, dar nu ne suntem judecători unii altora, ci ar trebui să ne fim sprijin. Judecătorul suprem este Dumnezeu. Oare cei ce-l judecă pe Puric pentru una sau alta, cunosc ei toate detaliile, aşa cum le ştie Domnul Savaot? Oare a greşit Puric atât de mult încât să fie un pericol pentru viaţa duhovnicească a obştii? Care să fie motivul pentru care este atacat constant, altul decât acela că rămâne în continuare curajos şi vertical, în ciuda tuturor lipsurilor lui?

Prin ”ţaţele” de pe internet şi intelectualii frustraţi, se doreşte defăimarea unui om care are curajul să spună că devenim încet o colonie şi că Biserica este singura scăpare a neamului. Dar pentru ”vărsătorii de sânge” nu este de-ajuns. Ei vor sânge, nu vorbe!

ARSENIE BOCA este şi el pus pe lista de ”infractori”. Ba chiar cu mai multă înverşunare decât Dan Puric, ca unul care este considerat sfânt. Sfânt sau înşelat? La astă întrebare se screm să răspundă ţaţele de pe internet, a căror cultură per ansamblu, darămite teologică, lipseşte aproape cu desăvârşire (măcar că unii poartă reverendă). I-au analizat viaţa, i-au analizat pictura, au audiat ”martori”. Şi ţaţele s-au pronunţat: Boca este înşelat şi toţi care i se închină, la fel. Pictura lui e prea nu ştiu cum, ba a pictat şi catolici. Viaţa lui e prea deranjantă, se spune că a murit fără duhovnic, ba chiar unii cuvioşi a căror onestitate nu poate fi pusă la îndoială, cum e (+) pr. Arsenie Papacioc, îl acuză de citirea cărţilor oculte. Acuzatorii se chinuie să-i găsească păcate, iar apărătorii se chinuie să-l canonizeze.

Eu pun întrebarea, de ce e aşa de important să ne facem voia? De ce atâta ură faţă de el? Cine are dubii de ce nu stă departe, pur şi simplu? Şi de ce atâta grabă în canonizare şi de unde atâta zel în a-l face un etalon al ortodoxiei româneşti? Voia omului sau voia Domnului? De ce ar fi problema unuia sau altuia pe cine unul sau altul venerează? De ce şi de unde, dacă nu de la diavol, atâta patos?

Am analizat şi eu atât opera, cât şi pictura acestui om. Viaţa personală nu i-o cunosc, dar cu siguranţă nu voi contesta ce spune un Pr. Arsenie Papacioc despre el. Opera i-am găsit-o fără de greşeală, ba chiar sclipitoare pe alocuri. Pictura lui mi se pare oribilă. Nu văd nici de ce admiratorii lui o numesc ”capela sixtină” a României (nu-i fac un serviciu), nici de ce contestatarii lui o cataloghează ”yoghină”. Fiecare pictor are stilul lui. Nu-ţi place, ca mie, nu te uita. Alt minus nu-i poţi găsi. În ce priveşte pictarea lui Francisc de Assisi, este foarte simplu. Pe vremea părintelui Arsenie Boca, informaţii privitoare la erezia catolicească nu erau aşa de răspândite. Unii vă veţi îndoi, dar credeţi-mă pe cuvânt, m-am documentat. Mai mult, un mare şi iubit sfânt, deja canonizat, Nicolae Velimirovici, îi trece în rândul sfinţilor pe Francisc de Assisi şi pe Tereza. E drept, nu le dedică spaţii ample, apar doar într-o enumerare, într-o carte tradusă şi în limba română.

Ce vom face acum, vom scrijeli pereţii unde este el pictat? Ce vom face cu un Teofil Părăian, care şi el era mai deschis faţă de catolici, îi vom anula cu totul valoarea?

Nu zic să nu sancţionăm greşelile, dar acolo unde sunt, fără să inventăm altele şi fără să le exagerăm. Dacă e să fim creştini adevăraţi, corecţi, în primul rând, cu noi înşine.

Iar întrebarea de baraj, care face diferenţa, ca să zic aşa, în cazul Arsenie Boca, şi la care acuzatorii lui trebuie numaidecât să răspundă, este: poate un om înşelat, un vrăjitor, un demonizat, să facă minuni în numele lui Hristos, după moarte? Ştim că în viaţă, da, există noţiunea de false minuni, de închipuiri drăceşti, dar după moarte, totuşi, mai pot exista?

Per ansamblu, nu pot să nu remarc cât de uşor se-mbată românul cu apă rece! Ridicăm cu sila pe piedestal nişte oameni, pentru a avea ce scuipa şi huli. De câte ori apare unul sau altul în public, mai mult sau mai puţin cu voia lui, gata, îl promovăm la europarlamentare, îl chemăm să ne vorbească, îl rugăm să scrie, îl prezentăm în media, pentru ca, mai apoi, când constatăm că ne-am pripit, îl sfâşiem, după care ne întoarem iar la bârfa noastră cea de toate zilele şi căutăm alt senzaţional. Nu e prea creştineşte, nu?

Să încetăm, aşadar, a ne face idoli din oameni, dar şi să-l ponegrim pe aproapele. Sunt păcate la fel de grave.

de Liviu Daniel RostOnline