Motto: Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă ş-un câne
Mineriadele de tristă amintire de la începutul anilor ’90 pot fi considerate expresia unui întuneric sufletesc. O gloată ieşită din noaptea comunistă, manevrată subtil, dar eficace, de experţi ai manipulării, practic aceiaşi ca înainte, a năvălit peste capitala ţării pentru a o “apăra” de propriul tineret dornic de libertate. O tragedie care avea să marcheze România vreme de mulţi ani de atunci încolo.
Decembrie 2015. De data aceasta Bucureştiul a fost martor al unei insolite “ciobaniade”. Mii de ciobani, în port tradiţional şi purtând nu mai puţin tradiţionalele bâte, au descins în faţa Parlamentului pentru a-şi apăra drepturile şi tradiţiile, în cele din urmă însăşi existenţa ca atare. Aberaţiile din nou promulgata lege a vânătorii erau de fapt menite să favorizeze interesele acelor falşi reprezentanţi ai poporului român, posesori de jeep-uri şi dornici de relaxare la câte o partidă de vânătoare. Pe aceştia îi găsim din plin în Parlament şi prin alte instituţii ale statului. Limitarea numărului de câini de pază şi restricţiile privind păşunatul pe timp de iarnă i-au revoltat pe cei care de milenii sunt de fapt autenticii reprezentanţi ai poporului român: păstorii tradiţionali. Protestul lor a fost unul suprinzător de viguros, de bine organizat (s-or fi coordonat oare pe facebook, prin intermediul smartphone-urilor, sau prin telefonul fără fir?) şi plin de hotărâre. Nici urmă de acea pretinsă „pasivitate mioritică” ce ar caracteriza, chipurile, în sens negativ, firea românească. (Dealtminteri, exegeza corectă a „Mioriţei” este mai degrabă cea de încercare de conferire a unui sens superior unei posibile, dar evitabile tragedii, iar nu de resemnare fatalistă în faţa unui destin pretins implacabil).
Ciobanii secolului 21 au avut succes. Se pare că prin fermitatea de care au dat dovadă, ei au reuşit să smulgă rapid din partea aleşilor ţării promisiunea că strâmbătăţile vor fi îndreptate. Prin vocea lor s-a făcut auzită autentica fibră românească, cea care nu vrea să se plece în faţa nedreptăţilor şi a abuzurilor din partea „stăpânirii”, indiferent care ar fi aceasta. În aceste momente, ei s-au dovedit a fi apărătorii autentici ai tradiţiei româneşti. Exemplul lor de demnitate poate servi şi altor români drept reper pentru a-şi îndrepta şira spinării şi de a lua atitudine şi faţă de alte aberaţii legislative, care sapă în mod deliberat la temelia identităţii româneşti. Căci nu pasivitatea este însuşirea caracteristică a românului care se simte cu adevărat liber, precum aceşti ciobani. Au fost multe mii care s-au ridicat împotriva comunismului şi a opresiunilor de orice fel:
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pasivitatea, fatalismul şi indiferenţa nu sunt caracteristici ale românului autentic, ci mai degrabă ale celui căruia stăpânirile care s-au perindat de-a lungul vremii i-au inculcat neîncetat o mentalitate de rob, printr-o propagandă continuă, fie ea brutală, fie mai subtilă, dar nu mai puţin perversă şi insidioasă. Prin aceşti ciobani care au venit cu şubele şi cuşmele lor pitoreşti până în inima ţării pentru a se face ascultaţi, s-a făcut auzită de fapt vocea autentică a românului care cunoaşte gustul libertăţii, element care face parte din însăşi identitatea sa. Şi care nu a pregetat nicio clipă să îşi apere cu dârzenie aceste coordonate existenţiale.
E un exemplu poate mic, dar relevant pentru toţi compatrioţii noştri.
de
