Strigătul unui profesor de istorie la 97 de ani de la Unire: Bucovina 2015. Despre amnezia politică la români

Așadar să vedem cam ce ar putea întreba azi, nu oameni incomozi, nu purtători de interese ascunse, ci români dornici de răspunsuri, de o retrospectivă a relațiilor româno ucrainene. Oameni care vor să știe de ce încă mergem cu pașaport la Cernăuți. Analiză pe care și eu îmi propun să o fac, dar voi începe cu epilogul, pentru o mai bună înțelegere a trecutului, o corectă evaluare a prezentului și o cât mai serioasă dimensionare a viitorului, o predicție de geostrategie zonală.

La 8 noiembrie 1918 Ionel Bratianu il trimitea în Bucovina pe generalul Iacob Zadik, la cererea lui Iancu Flondor, președintele Consiliului Național Bucovinean, să-i apere pe români de pretențiile și barbaria naționalismului ucrainean, născut atunci din cenușa imperiului țarist, dar cu năravuri vechi, expansioniste .

Brătianu era bărbat de stat. Mare. Uriaș. A trecut peste toți, uneori și peste voința aliaților, fiindcă știa că ei au interese, de multe ori altele decât cele ale românilor. În 9 luni a făcut România Mare, născută din pântecul dinastiei de Hohenzollern și nășită de peste 1 milion de români, morți, dispăruți, răniți.

Era politician născut, nu făcut. Ințelesese România ca pe o datorie, o cruce pe care trebuia să o ducă pe golgota unificării. A reușit și ca testament politic a lăsat românilor, printre altele, sfatul să-și păzească țara de ucraineni, deși la moartea sa statul ucrainean dispăruse.

Românii nu au înțeles aproape nimic de la Brătianu și iata-i acum, aproape neverosimil, purtând interesele ucrainene pe la curțile europene, Bucureștiul fiind avocatul neremunerat al Kievului.

Memoria diplomatică a fruntașilor românilor ori e scurtă ori nu există. Toți au uitat sau se prefac că nu știu de Fântâna Albă, Transnistria, Insula Șerpilor, Bâstroe, Platoul Continental etc. Au uitat și că, de 25 de ani, ucrainenii nu vor să audă de consecințele neșterse ale pactului criminal Ribbentrop Molotov, denunțat public și oficial de toate statele, dar care face ca și acum Ucraina să ocupe, fără niciun temei de drept internațional, Bucovina de Nord, Basarabia de Sud și Herța.

Până mai ieri ministrul nostru de externe Bogdan Aurescu purta Ucraina prin procese pe la Haga, pe care, spre admirația lui, le-a și câștigat. Apoi a fost cel care, în chip absurd, a plans destinul trufașei Ucraine de ieri.

Ce oare și cine să fi schimbat retorica diplomației noastre față de Ucraina, atâta timp cât Kievul nu a făcut nimic care să arate că ar avea probleme în suspensie cu România, că ar da vreun mesaj de dialog pe dosarele arătate mai sus.

Ba, dimpotrivă, acum un an, la 26 octombrie 2014, președintele Ucrainei, Petro Porosenko a fost în vizită la Cernăuți și a vorbit românilor bucovineni de la tribuna Universității. A spus atunci că, citez „în Bucovina există consens etnic între naționalități, chiar din moși strămoși, că acesta este un exemplu de înțelegere, că nu mai e nevoie de dezbateri pentru a alege în ce limbă să vorbim la Cernăuți”.

Cu tâlc a rostit președintele că „ori cu o limbă, ori cu alta, soldații noștri își apără Patria”. Asta mi-a atras atenția, invitația lui Petro ca românii să moară în Donbas pre limba ucraineană, apoi i-am citit și ascultat tot discursul, ca să mă edific despre ce și cum înțelege Bucovina și pe români.

Dar nicio vorbă în discurs despre români, despre drepturile lor. Despre viitor, despre limba lor, despre biserica lor, despre fosta Mitropolie bucovineană a Cernăuțiului.

La o primă audiție am putea accepta și spune că discursul este unul european, modern, numai dacă acesta ar fi fost rostit de premierul britanic în fața bobocilor scoțieni de la Universitatea din Edinbourgh, nu în Ucraina, la Cernăuți.

În fapt Poroșenko a fost mai întâi cinic și apoi disprețuitor față de români. Le-a vorbit în românește, deși după mai bine de 20 de ani, ucrainenii, oricare ar fi fost ei, de la rusofili la naționaliști, au reușit să termine ceea ce sovieticii au început și au început ceea ce rușii nu au gândit și anume alungarea limbii române din Bucovina, din biserici, școli, instituții.

Acum Poroșenko se vrea europen, vorbește la Cernăuți despre patrie, bucuros că elevii vor să învete engleza. Dar am putea să-l întrebăm și noi în ce limbă să traducă românii bucovineni  engleza. Căci primul edict al lui Poroșescko a fost interzicerea limbilor regionale în Ucraina, a limbii române, a treia, după ucraineană și rusă.

Și ca o paranteză la discursul lui Poroșenko, fiindcă tot am spus că-i disprețuitor față de români. Știți cine-i azi trimisul acestuia la București, ceaușul său? Teofil Bauer, fost șef al Regiunii Cernăuți în perioada 1998-2003.

Poate găsește domnul Bauer ceva timp și între odele pe care le înalță acum partenerului român să ne spună câte școli a închis la Cernăuți în mandatul său, în tandem cu bunul său frate Mihai Bauer, fostul inspector școlar din Regiunea Cernăuți și deputat în Rada de la Kiev. Și mărturie stau Tărâțeanu, Cernov, Luceac Zegrea și alții, care au înțeles pe pielea lor ce a însemnat să spui că ești roman la Cernăuți.

La 29 august current, Teofil Bauer vorbea de resetarea relațiilor româno ucrainene, dar uită și evită să-și ceară, diplomatic, scuze. Dacă tot resetem relațiile, poate Poroșenko îl recheamă pe Bauer, așa ca un semn al debutului resetării. Sau poate cer ai noștri asta.

Căci românii nu trebuie să uite că la Vicov, Ucraina europeană desparte dulcea Bucovină și pe români de români, că în sud Anatol Fetescu îi ațâță pe români să se autonumească moldoveni trăitori în Ucraina și că în Herța, Eminescu e interzis de urmașii moderni ai muscalilor.

Acesta este prezentul româno ucrainean, un teatru absurd pe care-l joacă deopotrivă Kievul și Bucureștiul pe o scenă improvizată, cu un scenariu de geostrategie și politică externă scris de cineva care încă mai confundă Bucarest cu Budapest. Piesă cu un regizor care încurcă replicile și actorii. Altfel spus, Kievul joacă pentru că nu are încotro, fiindcă sora mai mare, Moscova, i-a luat din dotă Donbasu-ul și Lugansk-ul și se uită hulpavă la Odessa.

Iar, în ceea ce privește Bucureștiul, acceptă jocul pentru că nu vrea sau nu poate să înțeleagă că Brătianu avea dreptate atunci când vorbea de ucraineni. Și că istoria te poate învața ce, când și cum să faci. Dar numai să vrei…

Prof. de istorie Cristian Șerban, cadru didactic la Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza din Ploiești

sursa: ActiveNews