”În ziua încarcerării, 7 mai 1950, un ofițer l-a întrebat:
«Dumneata ești autorul Istoriei românilor?».
Primind răspuns afirmativ, ofițerul a adăugat: «Acum se scrie altfel istoria românilor.»
La care profesorul a răspuns: «Se poate, dar istoria noastră rămâne una singură.»”
Personalitate din galeria marilor istorici ai României, Constantin C. Giurescu s-a născut la 13/26 octombrie 1901 în Focșani. Studii secundare și superioare (1922) la București. Studii la Paris. Doctor în Litere (1925) și docent în istoria românilor (1925). Membru al Școlii Române din Franța (1923-1925).
Asistent al Muzeului Național de Antichități din București (1920-1926 și 1963-1975). Director al Fundației ”Ion C. Brătianu” (1927-1930). Fondator al Insitutului de Istorie Națională (1941) și al Revistei Istorice române (1931). Liberal-georgist. Deputat în mai multe legislaturi. Rezident regal al Ținutului Dunărea de Jos (1939). Ministru al F.R.N. (1939-1940), al propagandei Naționale (1940) și al Cultelor și Artelor (1940). Detenție politică în penitenciarul de la Sighet (7 mai 1950 – 5 iulie 1955) și domiciliu obligatoriu în satul Măzăreni, raionul Brăila (iulie-noiembrie 1955). Cercetător științific principal la Institutul de Istorie ”N. Iorga” din București (1948-1950 și 1956-1963). Om de știință emerit (1971). Membru al Academiei Române (1974). Premiul ”Nicolae Bălcescu” al Academiei internaționale de specialitate. Misiuni științifice în străinătate: Austria, Grecia, Italia, Spania, Franța, Anglia, S.U.A. (Visiting profesor la Columbia University – New York, 1972). Încetează din viață la 13 noiembrie 1977 în București.
Polihistor de excepție, cu peste 50 de ani de activitate științifică pusă în slujba cercetării, cunoașterii și prezentării istoriei românilor în țară și peste hotare. Lucrările sale, bazate pe o impresionantă documentare științifică, excelează prin claritate și sobrietate. Abordează cu aceeași competență probleme de istorie veche, medie, modernă sau contemporană ca și toponimie, geografie istorică, lingvistică, drept, artă, metodologie istorică, literatură. Spirit creator neobosit, în cele aproape 350 de lucrări în volume, studii și articole, ca și în numeroase recenzii, note, replici, a manifestat originalitate, combativitate, atitudine intransigentă, toate puse în slujba cunoașterii superioare a istoriei românilor și a locului în cadrul istoriei universale. Din volumele publicate menționăm: Noi contribuțiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV (1925); Contribuțiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV (1926); Organizarea financiară a Țării Românești în epoca lui Mircea cel Bătrân (1927); Istoria Românilor: I. Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1935). II. Partea întâi și partea a doua. De la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul (1937). III. Partea întâi. De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote (1601-1821). Partea a doua (1946); Istoria Românilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand (1943); Relațiile economice dintre români și ruși până la Regulamentul organic (1947); Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, economice și statistice pe temeiul hărții ruse din 1935 (1957); Istoria pescuitului și a pisciculturii în România. I. Din cele mai vechi timpuri până la instituirea legii pescuitului (1896) (1964); Viața și opera lui Cuza Vodă(1966). Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre (1967); Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până în mijlocul secolului al XVI-lea(1967); Transilvania în istoria poporului român (1967); Istoricul orașului Brăila, Din cele mai vechi timpuri până astăzi (1968); Istoricul podgoriei Odobeștilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918 (cu 124 documente inedite, 1969); Contribuțiuni la studiul originilor și dezvoltării burgheziei române până la 1848 (1972); Contribuțiuni la istoria științei și tehnicii românești în secolele pădurii românești (1975). Și, în colaborare cu Dinu C. Giurescu: Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor românești (1974). II. De la mijlocul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVII-lea (1975); Probleme controversate în istoriografia română (1977).
Ne prezintă mărturii pentru ilustrul profesor și istoric Constantin C. Giurescu fiul acestuia, domnul prof. dr. Dinu C. Giurescu, membru corespondent al Academiei Române.
Toader Buculei: Domnule academician, știind cât de mult sunteți prins în activitatea didactică și științifică, vă propun să ne referim în dialogul nostru numai la detenția savantului Constantin C. Giurescu, tatăl dvs., și la întâmplările familiei sale în acest răstimp, având ca bază cartea sa „Cinci ani și două luni în penitenciarul de la Sighet”. Această carte a scris-o în satul Măzăreni din raionul Brăila, într-un timp scurt (17 iulie – 12 noiembrie 1955). A fost un act de mare curaj și extrem de riscant. Vă întreb: Cum a scăpat ”vigilenței” organelor represive ale vremii, pentru ca să ajungă să fie tipărită?
Dinu C. Giurescu: Profesorul Constantin C. Giurescu a fost arestat în locuința sa din strada Berzei nr 47, București, în zorii zilei de sâmbătă, 6 mai 1950, odată cu lotul foștilor demnitari.
În momentul arestării era cercetător științific al Institutului de Istorie al Academiei R.P.R., transferat acolo în iulie 1948, după ce a fost suspendat de la facultatea de Istorie, unde a fost profesor timp de 22 ani.
A fost transportat cu o dubă la închisoarea din Sighet, unde a ajuns duminică, 7 mai, către 6:30 seara. A stat în detenție până la 5 iulie 1955, când i s-a comunicat ”eliberarea”, dar cu domiciliu obligatoriu în satul Măzăreni, raionul Brăila, sat constituit numai din bănățeni deportați acolo încă din vara anului 1951. În noiembrie 1955, profesorul a primit ”aprobarea” de a reveni în București, la familia sa. Plecarea din Măzăreni a avut loc pe 25 noiembrie.
”Aprobarea” Ministerului de Interne fusese dată în urma intervenției lui Petru Groza, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale. Fusese solicitat în acest sens de familia profesorului, care a beneficiat de ajutorul direct și eficient al avocatului Adrian Brudariu.
În satul de deportați de la Măzăreni, la douăsprezece zile după comunicarea eliberării (17 iulie 1955), Constantin C. Giurescu a început redactarea însemnărilor sale despre detenția la Sighet. Le-a încheiat, în formă prescurtată, la 12 noiembrie. Avea de gând să le extindă, după cum ar rezulta din numeroasele fapte lapidar consemnate în ”Addenda” (p. 146-160). (Paginile între paranteze trimit la volumul Constantin C Giurescu, Cinci ani și două luni în Penitenciarul de la Sighet, ”Fundația Culturală Română”, București, 1994 – n.n.). Nu a mai continuat însă, iar curând după aceea a fost angajat colaborator extern la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R..
În 1958, regimul comunist a procedat la noi arestări și procese politice, o dată cu ”demascarea”, în ședințe publice, a unor intelectuali învinuiți de felurite ”păcate” și ”abateri” de la linia trasată de partid. Am discutat atunci în familie despre ”însemnări”, întrucât aflarea lor ar fi dus automat la condamnarea autorului la alți ani de detenție. Atunci Constantin C. Giurescu a încredințat manuscrisul unui bun prieten, fostul său director de cabinet (din anii 1939-1940), avocatul Nicolae (Nicu) Ionescu-Caracaleanu. În zilele rebeliunii legionare, 21-23 ianuarie 1941, avocatul Nicolae Caracaleanu și fratele său Grigore Ionescu au stat în casa din strada Berzei, împreună cu părinții mei, cu mai multe arme de vânătoare gata încărcate, în cazul când ”rebelii” ar fi încercat să intre în locuință.
”Manuscrisul Sighet” a fost îngropat de avocatul Nicolae (Nicu) Caracaleanu în grădina casei sale părintești, situată pe Calea Călărași, nu departe de intersecția cu strada Traian.
După moartea profesorului (13 noiembrie 1977), avocatul Caracaleanu mi-a adus înapoi manuscrisul, la cererea mea. În anii ′80 am socotit că este preferabil să pun ”însemnările” la adăpost. Ele sunt păstrate acum de profesorul Paul Michelson (Huntington College, Huntington, Indiana, Statele Unite ale Americii).
După sosirea mea și a familiei mele în Statele Unite (12 aprilie 1988), profesorul Paul Michelson mi-a trimis o copie xeroxată a manuscrisului, după care s-a pregătit ediția din 1994.
T.B.: Evidențiați, prin câteva concretizări, valoarea cărții-document Cinci ani și două luni în penitenciarul de la Sighet.
D.C.G.: Însemnările profesorului Constantin C. Giurescu sunt un document asupra penitenciarului Sighet, unde, în 1950-1955, au fost întemnițați peste o sută de fruntași ai vieții politice, religioase și culturale: ”E un simplu testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii viitorului” (p. 31). El cuprinde cele văzute sau aflate direct de autor.
Din acest ”testimoniu”, câteva realități se cuvin relevate.
”Sistemul”, în special în primii trei ani, ”a fost bestial…” (p. 105).
Viața „cotidiană” era permanent dominată de suspiciune și teamă:
”Neîncrederea tuturor în toți, spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile de bază în raporturile dintre cei ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă de teroare nu numai în ceea ce-i privește pe deținuți, dar și pe gardieni. «Aici, în pușcărie, este cea mai mare nemernicie», mi-a spus, într-o seară, în ianuarie 1951, gardianul Gavrilă Pop din Vișeul de Sus, aducându-mi porția de lemne – «toți tremurăm, nu numai dumneavoastră, dar și noi»” (gardienii, p. 105). Teama și suspiciunea multiplicau, de fapt, realitatea lumii comuniste din exterior.
Ca pretutindeni, regula de bază interzicea orice comunicare între deținuți. Ea era contracarată de ingeniozitatea mereu înnoită a celor vizați.
În iunie 1955, atunci când ”destinderea” făcea primii pași în lumea dinafară, s-au introdus noi reguli restrictive în lumea închisorii: în celulă, deținuții vorbeau numai în șoaptă și numai câte doi (între ei); nu aveau voie să facă expuneri, ”conferințe” pentru ceilalți; stăteau cu fața la perete când intra cineva din personalul închisorii în celulă; dormeau toți cu capul într-o singură direcție, așa încât să li se vadă fața când se făcea inspecția prin vizetă; țineau mâinile la vedere, peste pătură… (p. 101).
Regimul general al închisorii a fost sugestiv exprimat de directorul penitenciarului: ”Noi, comuniștii, nu omorâm, avem metodele noastre care te fac să te dai singur cu capul de pereți” (p. 94). Urmează comentariul profesorului Constantin C. Giurescu: ”În ceea ce privește Sighetul, vorba lui s-a adeverit: s-au sinucis ei din disperare, au pierit de boală lipsiți de îngrijirea medicală sau au înnebunit. Cred că nu există în toată țara o altă închisoare care să dea un procent așa de mare de morți, sinucigași și de nebuni…” (p. 94).
Ura față de deținuți era alimentată prin ”ședințe regulate, sâmbăta, apoi miercurea, ședințe în care se debitau tot felul de minciuni și calomnii… Era o acțiune sistematică de înrăire, alimentată continuu; eram prezentați la aceste ședințe ca ”vampiri” care „am supt sângele poporului”, ca ”bestii moșierești”, ca ”exploatatori ai proletariatului”, ca indivizi care făceau ”chefuri și orgii cu șampanie” și altele de același calibru” (p. 106).
Chiar din primele zile de detenție, la 13 mai 1950, profesorul a auzit pe unul din gardieni răcnind la unul din deținuții de la etaj: ”Și ce dacă ai fost general? Acu′ nu mai ești nimic! Mișcă mai repede când îți spun, că te plesnesc de o să-ți sară ochii, Paștele și Dumnezeul mă-tii!” (p 72).
Se urmărea cu tenacitate – fără dovezi, de altfel – ca în mintea gardienilor să se întipărească”disprețul pentru tot ce a fost pătură conducătoare în trecut; ea era simbolul păcatelor, al incompetenței și al necinstei, în opoziție, bineînțeles, cu actuala pătură conducătoare (cea comunistă!), depozitara tuturor virtuților și cunoștințelor” (p. 106).
În primii trei ani de închisoare, mâncarea era redusă la minim: 250 grame de pâine (în realitate 220-230!) pentru 24 de ore; dimineața, apă cu un vag miros de tei drept ceai. ”De la 8 mai 1950 și până la 3 iulie 1953, arpacașul a fost mâncarea dominantă a pușcăriei, existând perioade, ca între 20 decembrie 1950 și 5 ianuarie 1951, când l-am primit încontinuu la prânz și seară” (p. 67). ”Cina” era de fapt ”supă de arpacaș, în realitate un fel de spălătură de vase” (p. 73).
Senzația de foame era permanentă. ”La o jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul, ți-e foame; senzația crește treptat și atinge maximum la cinci și jumătate seara, în momentul când, de obicei, suna clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de răgaz de prânz; ți-e foame chiar în momentul când ai terminat de mâncat” (p. 73-74). Abia în a doua jumătate a anului s-a produs o oarecare ameliorare a hranei.
Deținuții erau puși la toate muncile: tăiatul lemnelor, transportul hârdăului cu mâncare, spălatul podelelor, transportul tinetelor cu fecale și urină la WC, cât și curățirea latrinelor și chiar a haznalelor.
Closetul era ”o gaură tăiată în cimentul murdar al podelei. Nici pomeneală de apă…” (p 62).
Cele mai multe WC-uri nu aveau scurgere lângă scaunele turcești, ”așa încât dimineața, după operațiunea de vărsare și de curățire a tinetelor, de luare a apei în gamele, găseai planșeul acoperit cu un strat de lichid de 1-2 cm înălțime; acest lichid trebuia luat cu fărașul sau cu cârpele și vărsat în oficiile ”scaunelor turcești”…” (p. 88).
Curățenia closetelor se făcea de deținuți ”cu mâinile prin urină, având drept cârpe niște zdrențe.” Boca, unul dintre gardieni, ”avea o adevărată plăcere sadică să ne pună să curățim closetele” (p. 137).
Se proceda la fel și cu haznalele care se înfundau periodic: ”Dumitru Nistor a fost obligat să intre înăuntru și să scoată murdăria cu gălețile pe care apoi colegii lui de cameră le transportau mai departe; când a ieșit din hazna, era plin de murdărie de sus și până jos” (p. 137).
Gardienii, unii adevărate fiare, erau desemnați prin inițiala B – de la bestie – și anume B1, B2, B3, B4… Alții erau numai ”javre” – J1, J2. Cu puține excepții, numele adevărat al gardienilor rămânea necunoscut deținuților.
Lui B1 i se spunea ”mongolul”: ”puțea de-ți venea să verși”; înjura veșnic – ”Crucile, Dumnezeul și Paștele erau curente” (p. 108-109). Arba, fost deținut de drept comun (pentru omucidere), înjura ca și B1 și avea o plăcere sadică să chinuiască și să umilească pe deținuți” (p. 109).
”Pithencatropus erectus” era ”unul din acei bestiali gardieni…dacă nu cel mai bestial” din câți au fost la Sighet. ”Alcoolic înveterat”, cu un cap degenerat, mai mult mârâind decât vorbind…”lacom, fura din puțina mâncare a celor închiși” (p. 118-119).
Dar au fost și gardieni care, cu tot regimul existent, au reușit să rămână oameni, au ajutat cum au putut, prin transmiterea de știri, printr-un cuvânt de încurajare, printr-un supliment de mâncare… Între aceștia, se cuvin amintiți ”Aviatorul” (p. 123-124), Gavrilă Pop (p. 125-126), ”Frizerul” (p. 121), ”Cireșică” (p. 125). Cuvintele și gesturile lor au însemnat desigur ceva pentru oamenii afundați în suferință, mizerie și intoleranță.
Pentru cea mai mică abatere de la regulament – abatere nu o dată inventată prin capriciul unui gardian sau ofițer – se aplicau pedepse suplimentare. În ”Neagra” – o celulă fără fereastră – cei pedepsiți erau vârâți în cămașă și izmene sau chiar complet goi (p. 76). Alteori erai pus să stai o jumătate de ceas în poziția ”dropia” – pe vine, cu mâinile orizontal, fără să te sprijini, fie și numai un moment, de patul celulei: după vreo 15 minute poziția devenea de-a dreptul chinuitoare (p. 121).
Lumea închisorii de la Sighet – ca și toate centrele de detenție din țară – reflecta direct unele caracteristici ale regimului comunist, definite astfel de Constantin C. Giurescu:
- ”neîncrederea, spionajul reciproc și delațiunea” (p. 50).
- ”suspiciunea și teama reciprocă…două din principiile fundamentale ale regimului” (comunist) (p. 71).
- ”prefăcătoria, simulația…încă una din caracteristicile sistemului: oamenii spun ceea ce nu cred, afișează opinii și sentimente pe care nu le au, pe care în forul lor interior le contestă sau chiar le disprețuiesc” (p. 114).
T.B.: Apelând tot la acest ”testimoniu”, prezentați-ne câte ceva din ceea ce considerați a fi semnificativ din calvarul suferit de profesorul Constantin C. Giurescu în penitenciarul de la Sighet.
D.C.G.: Profesorul Constantin C. Giurescu a cunoscut și el toate ”procedeele” și măsurile aplicate la Sighet.
A fost ținut singur în celulă între 7 mai 1950 și 25 ianuarie 1952. Pentru a nu pierde șirul zilelor a scrijelit în vopseaua groasă a ușii câte o liniuță pe zi, prima fiind 7 mai 1950. Duminicile aveau o linie mai lungă și frântă spre stânga; ziua cu un eveniment mai deosebit sau vreo știre era marcată tot cu o linie mai lungă, dar frântă în sus, spre dreapta (p. 71).
Pentru a contracara apăsarea grozavă a izolării, profesorul aborda, sau relua, cu ajutorul memoriei, o sumă de teme de cercetare, își verifica vocabularul din limbile străine pe care le cunoștea, schița planul și componentele unei lucrări noi.
Nu-i venea să mănânce în primele zile, deși atunci hrana era mai consistentă în comparație cu ce va urma. ”De ce n-ai mâncat toată fasolea” l-a întrebat gardianul. ”Fiindcă nu pot!”, i s-a răspuns. ”Rău faci…mai târziu o să-ți fie așa de foame că ai să rozi și pereții” (p. 65).
Când li s-au dat hainele de ocnaș în locul celor civile, pantalonii erau prea strâmți în betelie, cei doi nasturi de sus nu se puteau încheia: ”lasă că o să-ți vină bine, în două săptămâni o să fie numai buni”, a spus directorul (p. 72). Așa a și fost; după două săptămâni pantalonii se potriveau, iar după două luni deveniseră prea largi (p. 72).
Slăbise atât de rău încât episcopii și preoții greco-catolici (uniți), scoși în curte, nu l-au recunoscut când l-au zărit la fereastra celulei (p. 79).
Pe când se afla singur în celula 21, la un miez de noapte a fost bătut de patru gardieni, între ei și cel poreclit ”Nazone” (p. 129).
Constantin C Giurescu a stat de opt ori la ”neagră” (p 133).
În iunie 1950, în ”perioada primă de dezlănțuire a urii, de patimă, când pedepsele de toate felurile curgeau gârlă, când ”neagra” funcționa în permanență (p. 110), profesorul s-a suit pe pat să se uite la deținuții din curte, dar n-a apucat să coboare înainte ca gardianul Arba să intre pe neașteptate în celulă. Aceasta l-a întrebat de trei ori pe profesor dacă a avut de gând să se uite pe fereastră, făgăduind că nu-i va face nimic dacă va spune adevărul. Profesorul a avut naivitatea să recunoască. Pentru intenție a fost băgat la ”neagra” (p. 110).
La vreo lună de la sosirea la Sighet, gardianul Boca l-a acuzat că a făcut o baltă de urină la WC, atunci când și-a golit tineta. Iată ”dialogul”:
”Boca (B): Ai făcut baltă pe jos; am să te pun s-o ștergi cu limba.
C.C.G.: N-am vărsat pe jos nici o picătură.
B: Ba ai vărsat, te-am văzut eu.
C.C.G.: N-ai văzut dumneata nimic, deoarece în momentul când ai apărut în ușă, eu isprăvisem și-mi clăteam tineta.
B.: Șterge imediat tot ce e pe jos; lună și bec să fie că, altfel, e de rău.
C.C.G.: N-am cu ce șterge.
B.: (țipând) Cu capela.
C.C.G.: Cu capela nu șterg…
B.: Șterge cu asta (și îi zvârli o zdreanță cât palma)”.
Profesorul a șters totul, deoarece refuzul de a executa ordinul unui gardian era socotit că ”o gravă infracțiune” (p. 112-113).
”Dialogul” a continuat astfel:
”Boca: Nu e bine, șterge din nou.
C.C.G.: Nu mai e nimic, am luat tot lichidul.
B.: Șterge și nu discuta; altfel te pun să freci până diseară.
C.C.G.: Voi raporta domnului director această bătaie de joc.
B.: Poți să raportezi; ce, crezi că o să-ți dea ție dreptate? Tot mie o să-mi dea; șterge și să nu mai scoți o vorbă. Paștele și Dumnezeul mă-tii!
C.C.G.: Voi raporta și pentru înjurătură.
B.: (după cinci minute): Marș în cameră!” (p. 112-113).
Altă dată, pe când făcea parte din echipa de la bucătărie, au fost puși să spele de trei ori podeaua (p. 87). În 1954, de Sf. Constantin și Elena (21 mai), de ziua numelui, profesorul a luat parte la căratul găleților cu fecale scoase din haznalele ce se înfundaseră din nou (p. 107).
A fost de două ori bolnav. În primăvara anului 1951 a făcut ”o formă destul de gravă” de ”gălbinarie” (icter), care a ținut circa trei luni. Ajunsese numai ”pielea și osul”. Galben de parcă era ”vopsit cu șofran”, a fost scos într-o după-amiază în curtea mare, păzit de un soldat. Vine gardianul Arba și-i spune: ”Știi că din boala asta poți să mori?” (p. 109).
”C.C.G.: Mulțumesc pentru încurajarea dumitale.
Arba: N-am spus-o dinadins pentru dumneata, dar știi că se poate muri din asta”.
După ce Arba s-a îndepărtat, soldatul ce stătea de pază a spus încet printre dinți: ”Dă-l în p… mă-sii de păcătos” (p. 109).
În schimb, gardianul ”Frizerul” a avut cuvinte de încurajare. De două ori a adus profesorului puțin spirt: ”Îți face bine asta”, a zis ”Frizerul”; dar ”să nu spui altuia cumva că ți-am dat spirt ” (p. 122).
A doua oară s-a îmbolnăvit tot de icter în toamna anului 1954. A fost scos din ”colectivul” celulei nr. 18 și mutat singur, la nr. 60 (13 octombrie).
”Am fost aproape de moarte”, își amintea profesorul la Măzăreni, în 1955.
”Ceea ce m-a ținut, a fost numai voința de a trăi, de a ieși și de a fi din nou cu voi toți”. A spus odată la Sighet, că și dacă ar rămâne numai câțiva acolo, el tot va fi printre cei în viață. Voința de a trăi, de a-și revedea familia și crezul în meserie l-au ținut întreg. În ziua încarcerării, 7 mai 1950, un ofițer l-a întrebat: ”Dumneata ești autorul Istoriei românilor?”.
Primind răspuns afirmativ, ofițerul a adăugat: ”Acum se scrie altfel istoria românilor”. La care profesorul a răspuns: ”Se poate, dar istoria noastră rămâne una singură” (p. 57).
A ieșit și de astă dată din încercare. La 7 februarie 1955 a revenit în ”colectivul” celulei nr. 18. Cât a fost în izolare în celula 60, ”Bălăcescu”, ”unul din gardienii cei mai de treabă”, s-a interesat zilnic de starea lui, întrebându-l, dimineața, dacă mai dorește un supliment de mâncare (p. 126).
Pe la mijlocul lunii iunie 1955 – cam cu trei săptămâni înainte de ”eliberare” – directorul cel nou al închisorii l-a calificat pe profesor de ”bandit”. Directorul era nemulțumit că nu putea dovedi o falsă învinuire adusă profesorului și lui Aurelian Bentoiu (p. 100).
T.B.: Ce știri ați primit despre tatăl dvs. în timpul detenției de la Sighet? Cum arăta la ieșirea din închisoare?
D.C.G: Singura știre despre soarta profesorului am primit-o prin 1954 (nu mai pot preciza luna). Locuiam cu mama într-o cameră, în casa parohială a bisericii Mavrogheni (strada Monetăriei nr. 4), unde beneficiam de ospitalitatea prietenească a părintelui Grigore Burlușeanu și a familiei sale. Aici a venit într-o dimineață istoricul Zenovie Pâclișeanu, care ne-a spus că tata se afla la Sighet în 1951 și că fusese bolnav, dar se restabilise; nu avea informații mai recente.
În rest, numai zvonuri care circulau mai ales în primele luni din 1955 când ”destinderea” internațională a început să fie amintită.
Reîntâlnirea cu profesorul a avut loc în prima duminica de după 5 iulie 1955, în satul de deportați Măzăreni (raionul Brăila), unde am sosit în zori de zi, împreună cu mama și sora mea, Simona.
Constantin C. Giurescu fusese repartizat la gospodarul Vasile Pigulea, el însuși deportat în 1951 din Banat. Casa, din chirpici, avea o singură încăpere și o tindă cu o sobă cu plită pe care se pregătea mâncarea. Acolo, în tindă, s-a amenajat un pat de scânduri, unde a dormit profesorul cât și mama care, în intervalul iulie-noiembrie 1955, a stat mai mult la Măzăreni.
Când l-am revăzut, după 62 luni de ”absență”, nu l-am recunoscut în primele momente. Avea 53 de ani și opt luni. Aproape că nu mai avea dinți. Fața era suptă, cu trăsături foarte marcate. Când a început să zâmbească, mi-am zis că era tata. ”Ei, acum arăt bine”, ne-a spus el, ”să mă fi văzut cum arătam în 1952 sau când am ieșit din ultima criză de icter!”.
T.B.: Domnule profesor, relatați-ne câteva aspecte despre represaliile regimului comunist asupra familiei marelui cărturar Constantin C. Giurescu.
D.C.G.: După arestările din mai 1950, regimul comunist a trecut la măsuri și împotriva familiilor.
Am continuat să locuim în casa din strada Berzei nr. 47 până în ultimele zile din iunie 1950: mama – Maria Simona Giurescu (Mica – fiica lui Simion și a Mariei S. Mehedinți); sora mea – Simona Giurescu – studentă la Filologie; Dinu C. Giurescu; bunicii: Simion S. Mehedinți și Maria Mehedinți. La noi dormea adesea și Amil S. Mehedinți, avocat, fost industriaș, și care în 1950 lucra ca ”lănțar” topometru într-o echipă a Primăriei din București.
În mai 1950 (după arestarea profesorului) s-au mutat cu noi și dr. Gh. (Gică) Mănescu și soția. Ei fuseseră evacuați o dată cu familia dr. Dumitru (Titel) Vereanu, din casa de pe strada Făgăraș, casă rechiziționată de autorități. Atari expulzări deveniseră frecvente în 1948-1950. (Casa se afla încă pe strada Făgăraș. A scăpat demolărilor din august-septembrie 1987, deoarece era sediul ambasadei R.P. Mongolia).
Așa am locuit câteva săptămâni. Venise și zvon că în curând se va proceda la o triere a celor arestați în mai și că profesorul putea fi eliberat!
Într-una din ultimele zile ale lunii iunie – îndată după izbucnirea războiului din Coreea – am auzit soneria sunând repetat și insistent. Era dimineața, înainte de ora 7. Cobor din camera de la etaj și zăresc prin geamul jivrat al ușii de la intrare niște siluete. Deschid un geamlâc și văd doi milițieni și doi civili: ”Aici locuiește familia Giurescu?”, ”Da!”. ”Avem ordin de evacuare. Vă mutați în strada Alexandru Moruzzi nr… Mutarea se face de îndată!”. ”Cum de îndată, trebuie să împachetăm?”, ”Da, aveți voie să luați numai efectele strict personale și câte o saltea!” Au intrat toți patru și s-au răspândit imediat prin casă, și la parter și la etaj.
Mama a leșinat, dar și-a revenit repede. A recunoscut pe cel care conducea operațiunea: era tovarășul Webber de la spațiul locativ și care se ocupa cu evacuările caselor și apartamentelor. Era mic de statură, slab, cu fața pământie. Cu puțin timp înainte procedase la evacuarea familiei inginerului Luca Bădescu, a soției sale Lelia și a fiicelor, Anda și Măriuca – din casa lor de pe Bulevardul Aviatorilor. Mama ajutase atunci la împachetatul lucrurilor, cu care prilej întâlnise pe tovarășul Webber. În casa Bădescu (prima după Spitalul Parhon), s-a mutat de îndată familia Gizelei Vass din ierarhia comunistă, care mai locuiește și astăzi (iulie 1998) acolo!
În graba evacuării, am voit să luăm câteva costume ale profesorului.
”Nu mai are nevoie de acum înainte de ele, nu luați nimic”, a fost răspunsul.
Am vrut să păstrez un ceas de mână al tatei, dar mi-a fost luat. Cerceii au fost smulși din urechile sorei și mamei mele.
Pe la ora 11 dimineața eram suiți într-un camion platformă, cu câte două geamantane fiecare și o saltea și debarcați în strada Alexandru Moruzzi, la adresa fixată: două camere, una cu dușumea, una cu pământ; una din ele avea un bec în tavan. Baie nu. Bucătărie nu. Closetul în curte.
Era ”spațiul” rezervat pentru familia Giurescu – 3 persoane – și Mehedinți – 2 persoane.
Tot ce cuprindea casa din strada Berzei nr 47 a fost confiscat. Firește, fără vreun inventar semnat de noi. Biblioteca de specialitate, alcătuită de două generații – cel puțin 2000 volume – s-a împrăștiat.
În acele zile, mama s-a dus la profesorii Mihail Ralra și Petre Constantinescu – Iași, rugându-i să salveze biblioteca, să fie preluată de Institutul de Istorie (al Academiei R.P.R.). Cel dintâi, pe un ton politicos, cel de-al doilea, cu glas răstit și foarte grăbit, au răspuns că nu pot face nimic. Mii de fișe, acte originale, corespondență, totul a fost adunat și ars, mai târziu, în curtea din fața casei. Noul regim de democrație populară nu avea nevoie de valorile ce aparțineau ”dușmanilor”. Tablouri – Grigorescu, Petrașcu, Tonitza – au dispărut fără urmă. Nu s-au mai găsit în nici un muzeu. La fel toate covoarele, scoarțele românești, mobilierul – între altele dormitorul părinților din lemn de cireș. A dispărut și biblioteca din stejar masiv, ce acoperea în întregime trei pereți ai camerei de lucru a profesorului. A dispărut și o colecție de timbre românești, cuprinzând aproape toate emisiunile, de la domnia lui Alexandru Ioan Cuza și până în 1945. La care s-a adăugat inventarul curent al casei – veselă, argintărie, haine, două aparate de radio, discuri, tot ceea ce se adunase într-o gospodărie de peste 24 de ani.
Jaful a fost total, iar beneficiarii individuali ai acestor confiscări au rămas necunoscuți. Am aflat atunci că măsuri similare au fost luate și împotriva familiilor celorlalți arestați din lotul de la 6 mai 1950. Mai târziu, guvernul a dat H.C.M. legalizând, retrospectiv, jafurile din iunie 1950.
Peregrinările familiei Giurescu au continuat. Fiind ”salariat” pe șantier, am obținut o nouă ”repartiție”. Am fost primiți de avocatul Petre Ghițulescu și soția sa, Aretie, în apartamentul pe care-l ocupau pe strada Domnița Anastasia, nu departe de întretăierea cu strada Brezoianu. Au avut curajul și bunăvoința să ne dea o cameră, deși cunoșteau situația în care ne găseam. Am locuit acolo până la mijlocul lunii septembrie, când am primit un telefon pe șantier (lucram pe atunci în comuna Alexeni, județul Ialomița, aproape de Urziceni), care mă anunța că mama și sora mea au fost evacuate de același tovarăș Weber. Acesta striga că vrea să mă pălmuiască deoarece am îndrăznit să plec de la ”locuința” ce ne fusese repartizată la finele lui iunie. Așa am ajuns în strada Alexandru Ciurcu (nu departe de strada Crucea de Piatră, cunoscută prin bordelurile sale – în 1950 deja desființate). Ni s-a ”repartizat” o cameră cu vestibul, în fundul unei curți, cu cișmeaua și WC-ul afară. Familia Ghițulescu a fost pedepsită pentru gestul ei. I s-a luat camera în care am stat. Cu greu, în timp, prin mutări succesive, ei au reușit să părăsească apartamentul și să se regrupeze într-altul.
În iarna 1950-1951 am beneficat de ospitalitatea repetată a fostei soții a unchiului meu, Wanda Mehedinți (născută Braniski), care împreună cu copiii ei, Șerban și Mona (verii mei primari) și cu ginerele ei, dr. Traian Ștefănescu, ocupau trei camere în fosta lor casă din strada Ștefan Mihăileanu. Vizitele la ei însemnau, pe lângă sprijinul moral, și posibilitatea unei băi calde.
În vara anului 1951 am reușit să ne mutăm – de astă dată cu ”aprobare” – într-o cameră în casa parohială a bisericii Sf. Maria (în spatele cimitirului Sf. Vineri), casă situată în intrarea Carol Knappe (fostă fundătură N. Șerban).
Aici am beneficiat de găzduirea omenească a părintelui paroh Șerbănescu și a soției sale.
În toamna lui 1953 ne-am mutat – cu aprobarea Patriarhiei – în casa parohială a bisericii Mavrogheni, pe strada Monetăriei nr. 4 (lângă piața Victoriei), unde locuiau și bunicii, Simion și Maria S. Mehedinți. Aici am avut sprijinul statornic al părintelui Grigore Burlușeanu și tot aici – în aceeași cameră – a revenit și profesorul, în noiembrie 1955.
Astfel, în două rânduri, am beneficiat de ajutorul direct al Bisericii ortodoxe.
În toți acești ani, mama a lucrat coliere și alte podoabe din care, cu intermitențe, mai scotea câte un ban. Din cei 1200 lei lunar, îi trimiteam cel puțin jumătate la București. De câte ori veneam pe acasă de la șantier, mă bucuram de îngrijirea ei și de o masă pregătită, ”ca acasă”. Nu s-a plâns de fel, de situația în care ne aflam, ci i-a făcut față cu liniște.
Sora mea, Simona, a început să lucreze la o întreprindere de instalații chiar din iunie 1950. O făcea firesc, de pară ar fi făcut-o dintotdeauna. Mai târziu s-a căsătorit cu profesorul Ion Agârbiceanu; viața mergea înainte. Răgaz și ore de destindere am aflat și la ea acasă, când veneam prin București.
Al doilea fiu al familiei, Dan, se afla la Paris, din decembrie 1946.
Primise, în primul an, o bursă de la statul francez. Vădit înzestrat pentru matematici și cu real talent pentru pictură și desen, începuse arhitectura și muncea totodată pentru a se întreține. Am primit de la el scrisori și după 1950. Îl informam periodic de schimbarea adresei noastre. A aflat acolo, la Paris, de arestarea tatei, dar nu ne-a întrebat niciodată, întrucât aceasta ar fi avut rele urmări pentru noi, cei de aici… De cum a aflat de revenirea profesorului, ne-a telegrafiat că a trăit una din zilele cele mai fericite ale sale.
Lt. Col. Horia Alexandru Giurescu (1904-1994), fratele profesorului Constantin C. Giurescu, a fost întemnițat între 1951 și 1956. A cunoscut toate rigorile temnițelor comuniste.
Vasile Antonescu, senator liberal, fratele Elenei Giurescu (mama profesorului C. C. Giurescu și soția profesorului C. Giurescu) a fost și el arestat și a murit în temniță în 1952.
(Toader Buculei – Clio încarcerată. Mărturii și opinii privind destinul istoriografiei românești în epoca totalitarismului comunist, Editura Libertatea, Brăila, 2000, pp. 106-119, interviu luat în data de 19 august 1998)
