NIŞTE NUMERE…

de Florin DOBRESCU

Prima ştire ce-mi reţine privirile în această dimineaţă este cea care anunţă decesul încă unui rănit în tragedia din Clubul Colectiv… Al 54-lea… Numărul total al morţilor a ajuns la 54! Şi sarabanda aceasta, stupidă, a morţii continuă. Ca o proorocire neagră, cifra aproximativă a celor ce nu vor câştiga lupta cu arsurile şi intoxicaţia a fost, de altfel, anunţată încă din prima zi de medici. Până la cifra fatidică mai va să fie.

Din 30 octombrie, presa anunţă zilnic: 27… 34… 47… 54…

Cifrele bilanţului funest cad, zilnic, ca nişte lovituri implacabile… În inimile sfârşite ale părinţilor celor pierduţi… Pe obrazul unei ţări care tace… În conştiinţa vinovată a fiecăruia dintre noi, care tăcem… Tăcem… Şi prin asta participăm la colectiva crimă…

Ar trebui să ieşim pe străzi şi să distrugem tot, să răşluim din temelii această lume pe dos născută dintre cadavrele altor morţi, cei din decembrie 1989, ridicată pe tot ceea ce firea omenească a putut zămisli mai rău. Corupţia, minciuna, crima, asuprirea săracilor şi furtul din avutul obştesc. Hedonismul acestei lumi a fost condamnat încă înainte de naşterea ei, deci spulberarea ei nu ar avea nici un păcat.

Şi atunci, de ce stăm? De ce tăcem? De ce au intrat în case zecile de mii de tineri care umpleau străzile cu o săptămână în urmă? Doar pentru că Ponta şi Piedone au demisionat? Doar pentru că generalul cu epoleţi de carton şi mâini pătate de sânge a plecat? Dar ei sunt la locurile lor – „tovarăşi!” – cum spunea tartorul lor, sacrificat chiar de ei, de Crăciunul lui ’89. I-au ascultat acest îndemn rostit de la balconul CC-ului şi s-au întors, toţi, la „locurili” lor, chiar de atunci. Toate schimbările acestea de guverne şi lideri politici sunt doar acte penibile ale aceleiaşi piese de teatru. Toate demisiile, toate înlocuirile cu tehnocraţi, fac parte din vechea rotaţie a cadrelor. Sistemul rămâne. Sistemul, acest nume sinistru…

Ştiu, veţi spune – am spus-o şi eu, doar – că instabilitatea vulnerabilizează statul român în faţa duşmanilor externi. Că, acum, în prag de iarnă, ţara ar rămâne fără buget iar contractele accesului la liniile de finanţare europene ar rămâne nesemnate. Şi românii ar suferi şi mai mult.

Aşa este. Şi totuşi ne putem resemna?

Ca într-o coincidenţă absurdă, sub ochii noştri se împlineşte, zilnic, pe dos, exact mesajul piesei ”The Day We Die” pe care o ascultau tinerii din Colectiv atunci când au ars. „Nu suntem numere, suntem liberi./ Nu suntem numere, suntem liberi, suntem aşa de vii, aşa de vii/ Pentru că ziua în care vom renunţa va fi ziua în care murim, ziua în care murim”. Piesa trupei Goodbye to Gravity era un manifest care ne reamintea că oamenii nu sunt nişte numere, că fiecare viaţă are valoarea ei şi că, atunci când vom permite liderilor politici să ne închidă în acel loc de unde vocile noastre nu se vor mai auzi, aceea va fi ziua când, de fapt vom fi morţi. Un fel de zombie, hălăduind printr-o lume stearpă, după satisfacerea propriilor necesităţi biologice. Fără suflete, fără idealuri, fără Libertate… Nişte numere…

Şi asta suntem toţi, în acest moment. Prizonieri ai unui sistem odios. Numere… Doar numere… După cum, nişte simple cifre au devenit toţi acei copii nevinovaţi morţi în dezastrul de la Colectiv: 27 – 32 – 47 – 54 –…

Dacă ne imaginăm că suntem mai vii decât cei care au pierdut lupta cu arsurile, ne înşelăm… Amarnic… Pentru sistemul corupt, suntem la fel de morţi ca şi ei. Pentru că am renunţat să mai luptăm pentru Libertatea noastră…Pentru ei, ticăloşii care ne conduc, suntem nişte biete cifre. Un continuu bilanţ al morţilor, dintre care unii astăzi încă mai mişcăm… „Ziua în care murim”…