Rolul Reginei Maria în Primul Război Mondial a fost covârşitor meritând cu prisosinţă apelativul de «Mama tuturor»

Anul acesta se împlinesc 140 de la naşterea Reginei Maria, însă în ciuda trecerii timpului imaginea celei mai iubite Regine a românilor va rămâne veşnic vie în conştiinţa naţională. Prin acţiunile sale, din timpul celui de al Doilea Război Balcanic, dar mai ales din Primul Război Mondial, Regina Maria a dovedit că tot ce a realizat a fost expresia dragostei sale.

A fost curajul tuturor de a merge mai departe, când totul părea pierdut şi fără sens, a fost puterea care a ridicat moralul şi celor mai pesimiste suflete, a fost un adevărat simbol al speranţei şi al răbdării, fără de care poporul român nu şi-ar fi îndeplinit idealul de veacuri. Ea a fost cea care a rămas întotdeauna neclintită în credinţa sa, cea care a refuzat să se simtă înfrântă, sau să se clatine în faţa destinului.

Regina Maria a considerat înfăptuirea tuturor acţiunilor, care au dus la sporirea prestigiului ţării, ca pe cea mai de seamă misiune a vieţii sale. Prin demersurile sale, înfăptuite întotdeauna cu dragoste şi nesfârşită încredere în puterea binelui, Regina noastră reprezintă întruchiparea exemplului că doar cei care nu renunţă niciodată şi merg întotdeauna înainte, tot înainte, indiferent de greutăţi şi dureri, pot sta demni în rândul biruitorilor.

Pentru Regina Maria, intrarea României în Primul Război Mondial a fost certitudinea că venise timpul ca ţara să lupte pentru îndeplinirea idealului naţional. Astfel, „o dată cu deschiderea războiului României, îşi începea lupta ei contra durerilor fizice ca şi contra descurajării rănilor sufleteşti, (…) cu încredere în normele superioare după care se îndreaptă, peste toate încercările trecătoare, viaţa naţiunilor”¹, spunând plină de credinţă: „Dumnezeu să ne ajute pe toţi – sunt gata pentru tot ce mi se cere – dar trebuie ca aceasta să fie pentru binele ţării mele, a scumpei mele ţărişoare pe care o iubesc”².

Pe 15 august 1916, în urma mobilizării generale³, „soldaţii noştri, martirii noştri, eroii anonimi ai marelui război al împlinirii idealului nostru naţional au plecat la luptă plini de avânt şi de speranţă”⁴, iar Regina Maria, care „niciodată nu s-a simţit străină printre soldaţi”⁵, a urmărit emoţionată plecarea lor la război⁶. „Trenuri trec… trec, şi povara lor, pe care o duc mai departe, e tinereţea ţării noastre, speranţa căminurilor. (…) Mă îndreptai grabnic spre vagoanele în mişcare. Un strigăt izbucni atunci din toate piepturile, fiindcă mă recunoscură, şi o ploaie de flori căzu la picioarele mele. Ei le desprindeau de la tunică (…) aceste flori ce le păstrau, ca să acopere cu ele pe Regina lor, în vreme ce aceiaşi urare urcă spre cer: «Dumnezeu să-ţi ajute să ajungi Împărăteasă, Împărăteasa tuturor românilor»”⁷.

În urma începerii ostilităţilor dintre România şi Puterile Centrale, „familia regală a părăsit capitala. Regele Ferdinand s-a stabilit la Scorviştea, iar Regina Maria împreună cu copiii, s-a stabilit la Buftea, unde Prinţul Barbu Ştirbey îi cedase propriul castel, iar el şi familia lui s-au mutat într-o casă aflată la intrarea în parc”⁸. De aici, „Regina Maria se deplasa zilnic, plecând la ora 8 de dimineaţă să viziteze Cartierul General al Armatei şi să facă turul diferitelor spitale din Bucureşti şi începuse, de asemenea, să-şi pregătească, pe cheltuiala sa, propriul spital în Palatul Victoria al Regelui Carol”⁹. La 2 octombrie 1916, îi scria mamei sale, mărturisindu-i despre activitatea pe care o desfăşoară şi despre faptul că spitalul are pentru început 80-90 de paturi pentru primirea bolnavilor¹⁰.

„Regina Maria era plină de curaj, cum a fost dealtminteri în tot timpul războiului, şi plină de iniţiativă. Orice greşeli ar fi comis înainte şi după, în timpul războiului atitudinea ei a fost admirabilă. Se ocupa de răniţii instalaţi în spitalul din Palatul Regal, ceea ce o silea să vie şi să fie mereu la Bucureşti. Optimismul ei era comunicativ, pe unde trecea descurajările dispăreau şi speranţele renăşteau”¹¹.

În fiecare zi „miloasa noastră Regină”¹² vizita răniţii din spitale şi pe toţi îi îngrijea cu aceaşi nesfârşită dragoste. „Zilnic mă duceam înspre răniţi, treceam din sală în sală. Toţi mă voiau între dânşii, fiecare soldat dorea să vadă pe Regină. Niciodată nu am lăsat o chemare fără răspuns, vreun drum cât de lung”¹³.

În clipele cele mai grele, „marea noastră Regină”¹⁴ se arăta „uimită de răbdarea lor neclintită, ochii i se umpleau de lacrimi şi îi mulţumea lui Dumnezeu pentru măreţia unei astfel de credinţe. «De ce să fiu eu cea aleasă ca să înfăţişez un ideal, de ce să fiu eu acest simbol? Ce drept am eu oare să stau deasupra lor şi să dobândesc slava cu preţul sângelui?»”¹⁵.

Părea parcă că „zilele de trudă şi jertfă din 1913 se întorceau pentru dânsa, însă de data aceasta ele aveau să ţină mult mai mult de cum s-ar fi gândit şi cel mai pesimist preţuitor al împrejurărilor, căci numai din adâncul disperării era menit acest neam să se ridice la culmile spre care râvnise”¹⁶.

Regina Maria a rămas pentru toţi cei care au văzut-o, atât în vizite la spitale printre sutele de bolnavi, cât şi pe front printre soldaţii răniţi, un simbol al curajului neclintit. „Nu ştiu dacă îşi da bine seama de toată întinderea primejdiilor ce apăsau asupra noastră, cred mai mult că nu, (…) în orice caz, găsea că ceilalţi sunt prea descurajaţi. Tendinţa ei era să ia în derâdere această descurajare şi să nu ascundă supărarea pe care i-o pricinuieşte. Se ocupa de spitalul ei de la Palatul Regal. (…) Aducea pretutindeni un cuvânt de îmbărbătare şi de mângâiere”¹⁷.

În ceea ce priveşte desfăşurarea războiului, „planul de campanie al armatei române prevedea acţiunea pe fronturile nord-est respectiv nord-vest. (…) La început, acţiunile din Transilvania se desfăşurau cu succes”¹⁸, şi datorită faptului că „autorităţile austro-ungare nu se aşteptau la un atac din partea României atât de devreme”¹⁹, însă „la 24 august/6 septembrie situaţia de pe frontul românesc a devenit critică din cauza atacului trupelor bulgare, turceşti şi germane. La 24 august/6 septembrie armata bulgară a reuşit să cucerească Turtucaia, fapt cea provocat un adevărat şoc în cadrul opiniei publice şi clasei politice. Cooperarea cu Antanta s-a dovedit defectuoasă, iar ajutorul material şi sprijunul militar nu au fost cele convenite prin semnarea Convenţiei din 4/17 august 1916. După lupte grele, în noaptea de 29 septembrie, armata română a început retragerea generală pe Valea Oltului, de la Făgăraş, Braşov, şi din secuime”²⁰.

Pentru ca românii să beneficieze de ajutorul ruşilor în asemenea momente grele, „la mai puţin de o lună de la intrarea României în război, la 24 septembrie 1916, Regina Maria îi va scrie Ţarului Nicolae al II-lea, cerându-i ajutor grabnic”²¹ pentru salvarea României. Însă „Ţarul Nicolae al II-lea, luptând să-şi păstreze propriul imperiu care se fărămiţa, în confruntarea cu miniştrii săi trădători, cu trupele sale descurajate şi cu o populaţie nemulţumită, nu era în stare să ajute pe cineva”²². În aceste condiţii, după mai multe lupte „perspectiva înfrângerii militare se contura tot mai limpede. La 8 noiembrie a fost ocupată Oltenia, iar la 10 noiembrie trupele germane şi bulgare au trecut Dunărea pe la Zimnicea îndreptându-se spre Bucureşti. Printre măsurile luate în vederea ocupaţiei inamice s-a numărat şi transportarea în Rusia a bijuteriilor Reginei Maria, în valoare de 7 milioane lei aur, cât şi a principalelor tezaure ale muzeelor şi Arhivelor Statului”²³. Situaţia României devenea din ce în ce mai gravă, iar „ofiţerii ruşi fugeau cu camioanele încărcate cu tot ce puteau lua cu ei. «Nu m-aş mira» – zicea Iorga – «să se desfacă şi bolta cerului pentru a o evacua în Rusia»”²⁴.

Şansele de izbândă ale României scădeau pe zi ce trece şi „o stare de demoralizare şi de panică cuprinsese întreaga ţară, singurul obiectiv al tuturor fiind părăsirea locului natal, a casei, a animalelor, a vecinilor, a tot ce însemnase existenţa până atunci şi ajungerea departe, cât mai departe de inamicul invadator”²⁵. Astfel, în aceste momente de grea încercare, singura soluţie la care se putea apela era retragerea în Moldova. „Am hotărât aşadar ca toţi cei orânduiţi să meargă în caz de ocupaţie în Moldova, să plece fără întârziere. De la 25 noiembrie, seara, trenurile au pornit spre Iaşi, au plecat prin urmare: parlamentarii, funcţionarii, corpul diplomatic, autorităţile militare de la părţile sedentare, serviciile publice, tot, absolut tot. (…) În trei zile totul a fost terminat, căile noastre au făcut atunci o sforţare extraordinară, care nu a fost îndeajuns cunoscută şi îndeajuns apreciată. (…) Regina Maria a părăsit Buftea împreună cu copiii regali şi cu familia Ştirbey”²⁶. Situaţia era cu adevărat devastatoare. „De multă vreme românii nu mai trăiseră un asemenea coşmar”²⁷.

Regina Maria evocă cu tristeţe, în scrierile sale, amintirea acelor zile: „Peste puţin timp va trebui să înceapă pribegia, tristeţea şi întunericul, (…) însă trebuie să umblu cu fruntea sus, ca nimeni să nu-mi vadă lacrimile din ochi (…) trebuie să fiu tare, să nu strig, să nu mă tânguiesc, să arăt drumul exilului simplu, liniştit, pentru ca panica să fie înlăturată şi nimeni să nu se îngrozească. De mine atârnă toţi, toate privirile sunt spre mine aţintite, ca să vadă cum voi îndura ce este de neîndurat. (…) O, Bucureşti! Eu te părăsesc fără un cuvânt de bun rămas, eu, care de atâtea ori am fost aclamată pe străzile tale. (…) Străzile tale nu păreau că poartă decât o lume fericită. (…) Mi se spusese că trebuie să plec în tăcere, fără să arăt durerea şi fără să trezesc în sufletul celor osândiţi să rămâie amarul despărţirii”²⁸, însă „simt că mă voi întoarce. Trebuie să mă întorc!”²⁹.

După trista despărţire, „Regina Maria va pleca cu trenul la Iaşi, unde va ajunge după aproape două săptămâni, instalându-se în casa Sybilei Chrissoveloni”³⁰. În ciuda tuturor greutăţilor, a început în capitala Moldovei o adevărată luptă împotriva numeroaselor lipsuri şi a necruţătoarelor epidemii. Pentru început „Regina noastră a vizitat spitalele de contagioşi, mergând de la bolnav la bolnav, fără frică de primejdie şi împărţind daruri la fiecare şi mângâind pe toţi”³¹. Imaginea Reginei în uniforma Crucii Roşii pare să rămână veşnică în amintirea celor care au vazut-o. „Cu un curaj nedezminţit, vizita toate spitalele de răniţi şi bolnavi, împărţind daruri, adresând cuvinte de încurajare, mângâind frunţile suferinzilor. (…) Conştientă de menirea ei în acele împrejurări grele pentru ţară, nu a ezitat să-şi pună în pericol viaţa, socotind că numai astfel va fi un exemplu viu pentru poporul său”³². I. G. Duca mărturiseşte că „Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital. Cu un dispreţ desăvârşit de pericol nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă. Nu mii, zeci de mii de soldaţi răniţi şi bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătâiul lor”³³ şi toţi „au înţeles marea ei iubire şi grijă pentru fiecare, căci aşa cum obişnuia să spună, inimile poporului său erau o comoară mai scumpă decât orice comoară de pe pământ”³⁴. Pentru toţi soldaţii care au primit ajutorul şi mângâierea ei, Regina nu mai putea fi o simplă „făptură pământească, zidită din lut vremelnic ca dânşii, ea trebuia să aibe un suflet sfânt, trebuia să fie cel puţin din neamul zânelor, care le mângâie durerea zâmbindu-le în vis”³⁵. Toţi cei care au cunoscut-o îşi amintesc că niciodată nu s-a dat înlături de la vreo muncă sau primejdie atunci când era vorba de binele poporului său. „Se dedica în întregime muncii sale şi nu numai în spitale, la căpătâiul soldaţilor bolnavi, putea fi întâlnită, ci şi pe străzile oraşului Iaşi, pe care le străbătea adesea, fiind gata întotdeauna pentru a împărţi ajutoare soldaţilor suferinzi, refugiaţilor şi oamenilor săraci care îi ieşeau în cale”³⁶ şi toate aceste le făcea doar din dragoste pentru ţara sa, fără a aştepta vreodată vreo laudă sau vreo recompensă. „Maria continua să fie prezentă peste tot. Era uluitor câtă energie era capabilă să desfăşoare. (…) Primea o mulţime de lume, discuta, şi nu doar de formă, cu oamenii politici, cu generalii şi cu diplomaţii. Bătea Moldova în lung şi în lat, de la un spital la altul şi dintr-un sat în altul, aducând peste tot ajutoare, dar şi o vorbă bună sau o mângâiere pentru fiecare. Capacitatea acestei femei de cea mai înaltă condiţie socială de a se apropia sufleteşte de oamenii simpli era uluitoare”³⁷. Activităţi precum „procurarea de medicamete, implicarea directă în îngrijirea bolnavilor şi a răniţilor, a tuturor celor aflaţi în nevoie, şi mai ales a soldaţilor români, devenise partea esenţială a vieţii sale”³⁸.

De exemplu, „într-una din zilele lunii martie a anului 1917, aflându-se în piaţa Sf. Ştefan din Iaşi, Regina a văzut un soldat care avea mâna dreaptă ruptă şi de îndată s-a oprit să-l întrebe dacă mai are dureri. Soldatul i-a răspuns că nu şi atunci i-a adresat cuvinte de mângâire şi o frumoasă sumă de bani”³⁹.

Curajul Reginei Maria în faţa bolii şi a pericolului războiului era de neclintit. „Majestatea Sa, însoţită de Prinţesa Elisabeta a vizita în ziua de 10/23 august oraşul Piatra Neamţ, cercetând cu deosebită bunăvoinţă instituţiile de caritate, spitalele şi sanatoriile de convalescenţă şi a fost mulţumită de buna ordine pe care a găsit-o în tot locul. În momentul în care era să părăsească cantina din gară spre a vizita spitalele din oraş, prefectul oraşului i-a spus Majestăţii Sale că un aeroplan duşman zboară deasupra gării şi că ar fi bine să mai rămână acolo câteva minute, însă Regina i-a răspuns: «Nu face nimic! Să mergem la datoria noastră!» Şi în zgomotul bombardierului contra aeroplanului inamic, Regina s-a urcat în automobil şi a plecat în oraş”⁴⁰.

Pe tot parcursul greului război purtat de România pentru întregirea neamului, familia regală a fost neîncetat alături de suferinţele poporului său şi niciodată jerfta nu a părut prea mare acolo unde a putut alunga durerea şi aduce cea mai mică alinare. „Cu toate că în vinele lor curge sângele albastru al unui alt neam, (…) ei au înţeles năzuinţele neamului nostru românesc şi, cu preţul vieţii lor, l-au urmat cu credinţă în zile atât de grele. Odată cu plecarea misiunii franceze, puteau părăsii ţara, au fost rugaţi, imploraţi de sfetnicii lor credincioşi să o facă. Au refuzat net, înţelegând să împărtăşească cu poporul toate nevoile, toate necazurile şi toate riscurile”⁴¹.

Viaţa în timpul retragerii în Moldova nu a fost mai uşoară pentru familia regală decât pentru ceilalţi, căci „posibilităţile de aprovizionare erau aproape mereu restrânse”⁴², însă înţelegând toate durerile ţării lor, conducătorii noştri au îndurat întotdeauna cu demnitate toate neajunsurile. „În cele patru zile din săptămână când poporul se hrăneşte cu mămăligă, suveranii au ordonat să li se servească şi lor aceaşi hrană, deşi la Iaşi mai sunt destui care au chiar pâine albă, care se îmbuibă cu multe alte bunătăţi, cărora nici nu le pasă. Aici, în pribegie, suveranii noştri s-au identificat pe deplin cu marii noştri voievozi iubitori de neam şi de glie”⁴³.

Principesa Ileana, care era încă un copil în timpul războiului, descrie o scenă care relevă, poate mai mult ca orice, până unde mergea dragostea şi devotamentul Reginei Maria pentru ţara sa. „Când se întorcea seara târziu, acasă la Iaşi, partea de jos a rochiei – pe vremea aceea se purtau rochii lungi – era de culore gri-cenuşie, ca şi cum ar fi fost praf, dar nu era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie, cu rochia pe ea şi se dezbrăca acolo. Toţi cei din jur erau înspăimântaţi şi o îndemnau să-şi facă injecţii ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: «Eu nu am timp să fiu bolnavă, şi atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu să mă ocrotească nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine». În timpul războiului nu a luat nici un medicament preventiv şi Dumnezeu într-adevăr a păzit-o”⁴⁴.

Indiferent cât de mari ar fi fost nenorocirile care se abăteau peste poporul său, Regina Maria mergea întotdeauna mai departe spunând plină de demnitate: „Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă”⁴⁵. Regina noastră semăna încredere şi în locurile cele mai pustiite de deznădejde, redând curajul celor ce păreau pierduţi în ghiarele fricii. „Ea a fost cea care a auzit fiecare geamăt, fiecare strigăt de disperare, şi a împărtăşit fiecare groază şi fiecare teamă a poporului său. Şi chiar şi atunci când totul părea pierdut, când boala şi lipsurile continuau să facă tot mai multe victime pe zi ce trece, când rânduri după rânduri de morminte şi nenumărate cruci de lemn, simple, au fost risipite pretutindeni, ca o dovadă a unei triste poveşti de nepovestit”⁴⁶, nu a încetat nici o clipă să creadă în şansa ţării sale de a sta alături de învingători.

Modul de trai precar din capitala Moldovei determinat de „extraordinara aglomeraţie precum şi de lipsa celor mai elementare condiţii de igenă pentru marea majoritate populaţiei a dus la apariţia unora dintre cele mai teribile boli, precum holera şi tifosul exantematic⁴⁷, care „nimiceau satele şi pustiau armata”⁴⁸. Viaţa şi moartea păreau că se războiesc neîncetat, iar priveliştea devenea greu de suportat chiar şi pentru cei mai neînfricaţi. „Nici o putere omenească nu răzbea să ajute pe deplin atâta suferinţă, să mângâie în adevăr atâta jale. Oriunde însă o voinţă neînduplecată putea să dea un îndemn către începutul, nespus de greu, al operei de refacere, Regina era acolo, cu ochi care păreau că nu ar fi plâns în nopţi singuratice, căci zâmbetul ca şi cuvântul de încurajare făceau parte dintr-o strictă şi severă datorie. (…) Umbre se târau din loc în loc, căutând în zadar o privire de prieten. Ea însăşi, Regina, a vorbit despre infernul acesta, despre scenele oribile asupra cărora trecea din când în când raza bunătăţii sale jertfitoare”⁴⁹.

Regina Maria era întotdeauna acolo unde primejdia era mai mare, acolo unde era mai multă nevoie de ajutor şi încurajare. „O boală ciudată şi necunoscută adusă de lipsă, de foame şi de mizerie a început să se furişeze printre cei istoviţi, ca un duşman ascuns şi nevăzut. (…) Îmi aduc aminte, da, îmi aduc bine aminte de ziua când am mers într-un sat nu departe de capitala refugiului nostru. (…) Parcă nu mai erau oameni! Nişte stafii rătăcite în ghiarele unei grozăvii fără nume, făpturi cu obrajii supţi şi ochii speriaţi care priveau fără înţeles la femeia care venea să-i ajute. Unii şedeau pe prispe, alţii pe grămeziile de gunoi, alţii îşi sprijineau spatele încovoiate de zidurile noroioase ale caselor. (…) Câţiva, îmbrăcaţi în zdrenţe se târau prin noroaie, cu cismele rupte, fără să ştie încotro. (…) Toţi erau bolnavi, bolnavi de o molimă pe care abia începeam să o cunoaştem şi ne era cu neputinţă s-o înlăturăm, căci duceam lipsă de toate”⁵⁰.

Frumoasa noastră Regină, „în modesta ei uniformă de cruce roşie, în care părea personificarea însăşi a mândrei şi îndureratei României, împărţea, fără să mai ţină socoteală, poporului şi soldaţilor răniţi, comoara nesacată a sufletului său milos”⁵¹. Nimeni nu va putea uita vreodată dăruirea şi bunătatea sa fără margini, căci pentru toţi a fost mângâiere şi sprijin. „Au loc scene mişcătoare, se găsesc atâtea lucruri mărunte şi înduioşătoare de spus. Când i-am dat ţigări unui dintre soldaţi, m-a privit cu zâmbet strălucitor şi mi-a spus: «De trei ani primesc mereu ceva din mâna domniei tale»”⁵². Şi acesta este doar unul dintre sutele de exemple cunoscute, căci multe altele, cu siguranţă, au fost luate cu ei de cei care nu mai sunt între noi.

„Prin toate faptele săvârşite atât faţă de soldaţii români cât şi faţă de toţi dezmoşteniţii, nemâncaţii şi îngheţaţii pe care îi întâlnea în drumul său, când mergea pe jos sau cu automobilul, oprindu-se întotdeauna din drum şi dându-le câte un ceai cald cu însăşi mâinile ei, spunându-le o vorbă de mângâiere sau oferindu-le ajutoare băneşti, Regina Maria îţi lega tot mai mult sufletul de cel al poporului său şi pecetluia o legătură nobilă şi sfântă între monarhie şi ţară”⁵³.

Buna nostră Regină preţuia şi încerca să ajute pe fiecare cu toată dăruirea sufletului său, înţelegând că, în acele clipe groaznice, doar credinţa şi dragostea mai puteau schimba ceva. „Mi se sfărma inima de grozăviile pe care le vedeam. (…) Nenorocirea era prea mare şi năvălise deodată pe toate uşile. (…) Am început să umblu prin mahalale şi pe drumurile de la marginea oraşului cu automobilul plin de provizii şi de haine. Totdeauna aveam cu mine ceai fierbinte şi rom, şi de multe ori cuvinte de binecuvântare şoptite au ajuns până la mine (…) Dam, dam tot ce aveam, dam cu amândouă mâinile la toţi, deşi cei mai apropiaţi aveau noroc mai mare. Trebuie să mărturisesc că deseori darurile îmi erau smulse cu furie din mâini”⁵⁴.

Pe lângă soldaţi şi răniţi, orfanii, la rândul lor, au cunoscut şi ei binefacerile Reginei. „De mai multe luni doi orfani trăiesc sub acoperişul meu, doi copii, fără tată şi fără mamă. (…) Pe unul l-am găsit într-un spital aproape de front, rănit de o bombă care îi ucisese mama. Îl cheamă Niculăiţă. (…) Pe celălalt îl cheamă Vasile. (…) Vasile şi Niculăiţă sunt la mine ca la ei acasă. (…) În fiecare dimineaţă, la un ceas hotărât vin să sărute mâna Mamei Regine, în fiecare dimineaţă vin cu mai multă încredere în ochii mari, vin să întrebe şi să povestească micile lor necazuri şi bucurii şi să primească bomboane şi prăjituri. Amândoi, Vasile şi Nicolăiţă au vârsta copilului pe care l-am pierdut… Într-o dimineaţă scriam o scrisoare şi pe când scriam fără să-mi dau seama lacrimi curgeau de pe obraji pe hârtia din faţa mea, (…) când deodată a ajuns până la urechile mele: «Uite, Mama Regină plânge; pentru ce plânge Mama Regină? Pentru ce?» (…) Da, pentru ce plângea mama Regină, ce amărăciune putea să umple de lacrimi ochii unei femei cu coroana pe frunte?”⁵⁵.

În timpul războiului, „Regina Maria s-a deplasat nu numai în spitale, dar şi în tranşee”⁵⁶ şi „au rămas memorabile inspecţiile Reginei pe linia frontului, foarte aproape de poziţiile inamice”⁵⁷. Despre vizitarea tranşeelor, Regina Maria nota în memoriile sale: „Am lăsat drumul şi am intrat în tranşee, un întreg labirind de tranşee, alunecoase, prin care ne era greu să înaintăm, cu multe suişuri şi coborâşuri. (…) Soldaţii au fost uimiţi şi încântaţi să mă vadă. (…) M-au primit cu cea mai adâncă şi sinceră bucurie”⁵⁸.

„Prin apariţiile sale în tranşee, Regina Maria a fost asemenată de către soldaţii români cu o stea a speranţei coborâtă printre ei. Eforturile sale şi urmările lor binefăcătoare asupra ostaşilor români au fost subliniate de Regina Maria cu justificată mândrie: «Am fost alături de ei pretutindeni, în spitale, pe front şi chiar în tranşee, i-am văzut transformându-se treptat în nişte oameni scheletici, pe jumătate morţi de foame din fiinţe omeneşti robuste. I-am susţinut cu toată energia»”⁵⁹. Astfel, „încurajaţi tot timpul de Regina Maria, ostaşii români au dovedit un eroism pe care l-au plătit cu viaţa, ca o supremă dovadă a devotamentului lor pentru ţară şi pentru cea care le-a fost alături în toate durerile şi necazurile”⁶⁰.

În luptele de la „Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, România Mică a dovedit cu bucurie prietenilor şi duşmanilor, cutremurându-i, că este şi va rămâne o ţară care există şi nu fuge în străinătate şi că pe micul ei teritoriu apărat de curajoasa ei armată stă sus tricolorul şi demnitatea naţională şi o dată cu ele se menţine speranţa făuririi României Mari”⁶¹. În toate aceste lupte, „rolul Reginei Maria a fost covârşitor meritând cu prisosinţă apelativul de «Mama tuturor», ea fiind flacăra care a luminat conştiinţele şi a încălzit inimile tuturor locuitorilor”⁶². Cu siguranţă că „ofiţerii şi soldaţii noştri de la Mărăşti şi Mărăşeşti nu o vor uita nici pe pământ nici în cer pe Regina Maria a României, mama celor răniţi şi descurajaţi în acele momente, nu o vor uita şi o vor slăvi veşnic pentru că ea le-a alinat durerile fizice şi le-a micşorat suferinţele morale; pentru aceasta întregul neam românesc trebuie să poarte marii Regine o recunoscătoare şi caldă dragoste, iar generaţiile viitoare o veşnică amintire”⁶³.

Atât în timpul cumplitelor lupte, cât şi în ceasurile de odihnă, Regina noastră i-a purtat neîcetat în rugăciunile sale pe bravii ostaşi ce au apărat cu preţul vieţii lor idealul sfânt al ţării. „Mă rog lui Dumnzeu pentru toate vieţile jertfite, mă rog pentru cei care au murit părăsiţi şi neştiuţi, mă rog pentru cei care au fost îngropaţi cu miile fără rugăciune şi fără preot, mă rog pentru mulţimea celor fără nume, care aveau acelaşi drept la viaţă ca tine şi ca mine, mă rog lui Dumnezeu să-i ierte şi să dea odihnă sufletului lor în locurile de verdeaţă unde nu este nici durere, nici întristare”⁶⁴, căci „sute de soldaţi muribunzi mi-au şoptit cu ultimă suflare că pentru mine luptaseră, pentru că eu eram casa, mama, credinţa şi speranţa lor”⁶⁵.

Regina Maria va avea un rol covârşitor şi în ceea ce priveşte determinarea Regelui Ferdinand să nu semneze o pace separată cu Puterile Centrale, ce ar fi fost dezastruoasă pentru ţară⁶⁶. „Gândul păcii separate, care a chinuit mai multe minţi de oameni cu experienţă, chiar şi dintre aceia cărora desigur nu le lipsea patriotrismul, dar care îşi vedeau prevederile întrecute de greutăţile tot mai mari, îl respinse ea cu mare energie, sprijinită şi de părerea consilierilor militari francezi şi englezi care sosiseră în ţară”⁶⁷.

Regina Maria refuza categoric semnarea păcii, deoarece considera că „Antanta se putea folosi de semnarea păcii separate pentru a eluda angjamentele teritoriale”⁶⁸. De altfel, „George Clemenceanu, premierul francez, considera că dacă România semnează o pace separată cu Puterile Centrale, acest lucru reprezintă o trădare a Aliaţilor”⁶⁹. Astfel, cu aceaşi vehemenţă cu care a susţinut intrarea României în război de partea Antantei, Regina Maria respingea, la sfârşitul războiului, semnarea păcii separate cu Puterile Centrale. „Jur în adâncul inimii că îmi mai rămâne o luptă de dus: Nando NU POATE semna pacea aceea! NU POATE! mai bine să abdice – iar dacă într-o bună zi Aliaţii vor câştiga – să revină ca întruchiparea vie a cauzei în care am crezut, a idealului pentru care am plecat la luptă. (…) Am folosit toată priceperea mea în vorbe pe care mi-a dat-o Dumnezeu ca să-l conving că orice e mai bine decât ca el însuşi să primească o astfel de pace, mai bine suferinţa completă, capitularea, închisoarea, captivitatea, orice, numai să-şi vadă numele sub un asemenea tratat”⁷⁰.

Încă de la începutul lansării ideii semnării unei păci separate, „Regina Maria a încercat să obţină promisiuni telegrafice din partea guvernului britanic prin care acesta «să sprijine interesele şi revedincările» României indiferent cât de mult va fi aceasta nevoită să cedeze”⁷¹, căci aşa cum mărturiseşte refuza să creadă până în ultima clipă că România va pierde lupta. „Nu mă puteam resemna în nici un chip şi nu puteam crede că ne era dat să renunţăm. (…) Dacă tot ne este dat să murim, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele, punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte”⁷².

Pentru Regina Maria, încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale reprezenta, în primul rând, înfrângerea luptei ei, dusă întotdeauna cu neclintită credinţă, pentru îndeplinirea idealului poporului său. „Dacă se semnează pacea aceasta, pentru mine se sfârşeşte totul, viaţa şi datoria mea ca factor liber în ţara aceasta se sfârşesc. Nu voi mai putea niciodată să-mi ţin capul drept ca pe vremuri, prietenii mei se vor îndepărta, voi rămâne cu totul părăsită, pentru mine enormitatea dezastrului este peste măsură de mare”⁷³.

Pentru clarificarea lucrurilor cu privire la semnarea unei păci separate, Regele Ferdinand convoacă pe 18 februarie un Consiliu de Coroană în care prezintă faptul că, deşi cunoaşte însemnătatea deciziei sale, se pronunţă pentru semnarea unui tratat de Pace cu Puterile Centrale⁷⁴.

A doua zi, a avut loc un alt Consiliu, în care „s-au petrecut scene dramatice. Principele Carol declară în nume său şi al mamei sale, Regina Maria, că asemenea propuneri de pace nu pot fi acceptate şi că războiul trebuie continuat până la capăt”⁷⁵, invocând că „în numele morţilor, în numele răniţilor, în numele Majestăţii Sale Regina, să nu semneze ruşinosul tratat şi să lupte până la moarte”⁷⁶.

În cadrul unei audienţe pe care generalul Averescu a avut-o la Regina Maria, acesta „căuta să-i explice că în desfăşurarea evenimentelor mari este câteodată nevoie de a primi situaţiile aşa cum sunt, oricât de grele ar fi ele. Regina Maria îi răspunde însă că în vinele ei nu curge sânge de sclavă. «Am tăcut, m-am înclinat şi am iesit», zice Averescu cu amărăciune”⁷⁷.

Se pare că „în zadar încearcase Regina să-şi facă ascultat cuvântul prin glasul Principelui Moştenitor”⁷⁸, căci „la 24 aprilie/7 mai 1918, guvernul Marghiloman a semnat – în sala de la Palatul Cotroceni, unde se ţinuse Consiliul de Coroană din august 1916 care hotărâse intrarea României în război – Tratatul de Pace cu Puterile Centrale”⁷⁹.

Regina Maria ne dezvăluie durerea ce a simţit-o când a aflat de încheierea păcii separate de la Bucureşti: „În ceasul celei mai mari umilinţe am crezut că nu mai era nici un loc pentru mine în ţara aceasta pe care o iubeam; că n-aş fi putut îndur lovitura groaznică a soartei, că n-aş fi putut suporta pacea. Însă m-am gândit că aş fi o nevrednică şi o dezertoare dacă aş părăsi poporul meu tocmai în zilele când are nevoie mai multă de ajutorul meu. Atunci mi-am dat seama că durerea personală în asemenea vremuri nu înseamnă nimic”⁸⁰.

Deşi situaţia părea fără ieşire, o soluţie s-a găsit totuşi. Având în vedere că „într-o monarhie parlamentară un acord diplomatic are valoare juridică numai în momentul în care este sancţionat de Rege, (…) Regele Ferdinand nu va semna niciodată tratatul păcii separate cu Puterile Centrale. Toate pretextele sunt bune: Regele este bolnav, Regele este obosit, Regele îşi inspectează regimentele, Regele îşi consolează soţia, Regele se joacă cu copiii săi… Pe scurt! Ferdinand va întârzia lucrurile atât de mult, încât în ziua în care România va intra din nou în război şi apoi va eliberată, tratatul de la Bucureşti nu va avea nici o semnătură regală”⁸¹.

Şi când nimeni nu s-ar mai fi aşteptat „deodată soarta războiului s-a schimbat şi Aliaţii au început să biruie pe toate fronturile”⁸². Astfel, „la 9 noiembrie 1918, Rgele Ferdinand a ordonat mobilizarea armatei, iar entuziasmul poporului s-a transformat în triumf când a aflat că trupele aliate sub comanda generalului Berthelot sosiseră deja la Dunăre⁸³, căci „germanii ceruseră ca misiunea franceză să părăsească România o dată cu semnarea preliminariilor de pace de la Buftea”⁸⁴. Bucuria a fost şi mai mare când „Regele Ferdinand pe lângă ordinul de remobilizare a dat şi o proclmaţie prin care germanii aveau douăzeci şi patru de ore la dispoziţie să părăsească ţara”⁸⁵.

În urma tuturor acestor lucruri, „pe 11 noiembrie 1918 Germania cere armistiţiul, iar Austria pe 3 noiembrie. Generalul Berthelot telegrafiază la Paris: «România a intrat din nou în război cu Germania înaintea semnării armistiţiului. Astfel, ea este astăzi pe deplin un membru al Antantei»”⁸⁶.

România se afla în tabăra învingătorilor şi acest lucru se datora în primul rând Reginei Maria, apoi Regelui Ferdinand şi oamenilor politici români, dar şi generalului Berthelot care „ca un credincios prieten al României, înţelesese că reintrând în război, România va putea avea o poziţie diplomatică mult mai puternică în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris”⁸⁷.

După doi ani de pribegie în Moldova „plecarea s-a făcut într-o atmosferă de explicabilă îndurerare, aproape toată lumea plângea, Regele, Regina dădeau prin prezenţa lor despărţirii toată solemnitatea cuvenită”⁸⁸.

În tot acest timp al durerii, Regina Maria, cu „inimă de aur şi o rezistenţă de fier”⁸⁹ a făcut însufleţirea însăşi a curajului, demnităţii şi iubirii faţă de ţară. „Am luptat singură, cu singurătatea celor tari, a celor care mai ales călăuzesc în loc să urmeze, dar iubitoare, cu o inimă veşnic gata să priceapă, să ierte şi să ajute”⁹⁰.

Nimeni nu va putea contesta vreodată ajutorul şi jerfta Reginei noastre în momentele cele mai grele prin care ţara a trecut. „Opera sa din Marele Război va rămâne deapururea în cartea sfântă a muceniciei pe care poporul român o va binecuvânta ca pe cel mai bun har dumnezeiesc ce i-a fost trimis în zilele de restrişte pe care le-a trăit”⁹¹.

Regina noastră a fost ajutorul cel mai de nădejde al idealului naţional al ţării sale, căci ea „a fost cea dintâi care a stat ca o stâncă, cu sufletul neclintit în convingerea biruinţei finale. Ca un înger păzitor a menţinut moralul trupelor în cercul central al aspiraţiilor naţionale de unde toată lumea românească aştepta orientare şi îndemn. În clipele critice, a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră şi a dinastiei noastre, că am avut-o. Ca născută englezoică, da expresie zilnică, în faţa tuturor, încrederii etnice a neamului său de origine: «Pe englezi nimeni nu-i va birui. Deci biruinţa finală va fi a aliaţilor noştri». Mare lucru este aceasta în clipele critice prin care am trecut”⁹².

Regina Maria a fost într-adevăr „Mama tuturor”, căci numai dragostea unei mame ar fi putut birui ceea ce părea de neînvins. Ea a mers mereu tot înainte pentru poporul său, demonstrând de fiecare dată că nimic nu este prea mult pentru izbânda finală. „Poate oare o inimă să fie atât de mare ca să îndure orice durere, poate oare o minte să fie atât de înţeleaptă ca să conducă milioane de oameni pe calea binelui, poate vitejia să fie atât de neînfricată ca să ţină piept oricărui duşman, poate un suflet să fie atât de drept ca să judece pe alţii? (…) Strigătul care a izbucnit de pe buzele mele a fost: da, o inimă poate să fie destul de mare ca să îndure orice durere. Şi inima aceasta este o inimă de femeie!”⁹³.

de Andreea Mâniceanu Ortodoxia Tinerilor

---