Episcopul Nicolae Popovici Mărturisitorul

By Alexandru Mihail Last updated oct. 19, 2015

Clasele primare le-a urmat în școala săseasca din Biertan, învățând să vorbească în mod curent limbile germană și maghiară, după care a fost la liceul din Dumbrăveni, Școala Normală din Sibiu și Liceul ”Andrei Șaguna” din Sibiu, între anii 1923-1927, apoi la Cernăuți, unde în 1934 a obținut doctoratul în Teologie. Este remarcat de mitropolitul Nicolae Bălan, care îl trimite la studii de specializare la Facultatea de Teologie din Atena, între 1927-1928, apoi la München, la Facultatea de Filosofie, între 1928-1930, și la Tübingen, Leipzig și Breslau, între 1930-1932.

În 1925, Nicolae Popovici a făcut un pelerinaj la Ierusalim, în Palestina şi Egipt. Timp de patru ani, între 1932-1936, Nicolae Popovici a fost profesor de teologie dogmatică şi apologetică, omiletică şi limba greacă la Academia Teologică din Sibiu. în această calitate a desfăşurat o intensă activitate pe tărâm misionar, prin rostirea de predici în Catedrala Mitropolitană sau ca îndrumător şi preşedinte de onoare al Societăţii de Lectură a Studenţilor. în anul 1934 a înfiinţat fondul „Mila creştină” în cadrul Societăţii „Oastea Domnului”, pentru ajutorarea permanentă a celor săraci şi nevoiaşi. La 1 septembrie 1929 a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 23 noiembrie 1934, preot, de către mitropolitul Nicolae Bălan. La 28 aprilie 1936 a fost ales episcop de Oradea, potrivit dorinţei fostului titular, Roman Ciorogariu. A fost tuns în monahism la Mănăstirea Cozia, după care hirotesit arhimandrit, apoi, la 1 iunie 1936, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala din Sibiu şi înscăunat la 28 iunie 1936.¹

Potrivit unui raport al Episcopiei de Oradea, din 16 mai 1942, ca eparhiot, Nicolae Popovici a făcut vizite canonice și inspecții inopinante în număr de 110, a organizat și condus campania de diminuare a concubinajului, al cărei rezultat a fost cununia celor 12.000 de concubini. Între 1 aprilie 1940- – 25 martie 1941, a fost locțiitor de episcop al reînființatei Episcopii de Timișoara, pe care a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale, cu o reședință episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului. La Oradea, a condus campania edificării bisericilor noi din piatră, în locul celor din lemn, distruse. În decurs de cinci ani, în eparhie s-au zidit și s-au sfințit 20 de biserici și case parohiale. În 1937 a început demersurile pentru ridicarea unei impunătoare catedrale în centrul Oradei, prin cumpărarea unor clădiri și procurarea de fonduri. Însă vitregiile istoriei nu au mai permis acest lucru. Totodată, a construit la Beiuș un internat de fete, a instrituit un fond eparhial pentru ajutoarea celor loviți de calamități sau nenorociri, a sprijinit foaia Episcopiei ”Legea românească” și alte tipărituri ziditoare de suflete și a acordat o atenție specială predării Religiei în școli.²

În 1938, episcopul Nicolae Popovici a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la congresul internațional al ”Alianței pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică”, care s-a desfășurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia), unde a susținut o comunicare despre minoritățile din România.³

În timpul ocupației horthyste din Ardeal, este batjocorit și închis, apoi expulzat într-un tren de vite din orașul de reședință, împreună cu 283 de intelectuali orădeni. Își stabilește reședința la Beiuș, în apropierea graniței, pentru a fi aproape de credincioșii săi aflați sub ocupație străină. Prin gestul său, chiriarhul orădean nu făcea decât să-l urmeze pe mitropolitul Nicolae Bălan, în protestul față de aplicarea Diktatului de la Viena.

În timpul războiului, episcopul Nicolae Popovici avea să participe la ofensiva de regăsire spirituală a Transilvaniei, ocupată de români după august 1941. Astfel, el avea să facă parte din prima echipă de misionari peste Nistru, cea a clericilor ardeleni în număr de 53, îndrumată de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, împreună cu episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timișoarei și Veniamin al Caransebeșului, care se va desfășura pe teritoriile dezrobite de comunism ale Basarabiei și Transnistriei, între 2-27 septembrie 1941.⁴

În legătură cu aceste momente mai precizăm că episcopul Popovici a participat la sfințirea bisericii Sf. Dumitru din Sucleia, în duminica zilei de 21 septembrie 1941, care a avut un mare ecou în epocă. Episcopul nostru a sjulit aici alături de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, Vasile Lăzărescu, episcopul Timișoarei, Grigorie Leu, episcopul Hușilor, Partenie Ciopron, episcopul Armatei, arhimandritul mitrofor Iuliu Scriban, șeful misiunii românești de peste Nistru și 10 preoți, în prezența lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, Ion. D Sandu, ministru secretar de stat la Culte, generalul Nicolae Ghinăraru, prefectul și primarul Tiraspolului, ofițeri români și germani, poporul din împrejurimi, răspunsurile fiind date de corul catedralei din Tighina.⁵ Relatarea acestui moment este deosebit de importantă, deoarece ecoul pe care l- avut în epocă avea să contribuie mult la imaginea negativă a foștilor misionari din Transnistria, în timpul regimului politic de după 23 august. Episcopii participanți la această mare slujbă aveau să fie destituiți de regimul comunist, unul din motivele principale fiind participarea ”la războiul antisovietic inițiat de Ion Antonescu”.

Între 10 iulie – 1 august 1942, episcopul Nicolae Popovici de Oradea a mai efectuat o vizită pastorală în Transnistria, fiind însoțit de protopopul Aurel Mușet, preotul militar Ion Croitoru, preotul profesor Cornel Sava și diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial. Ierarhul ardelean a vizitat și a oficiat slujbe la o serie de biserici refăcute de români; a făcut panihide la catedrala din Odesa, în memoria celor uciși în atentatul din 21 octombrie 1941, și la cimitirul din Valea Dalnicului-Vacarjani și la Bereșani; a vizitat 31 unități militare și 20 de spitale de campanie, unde a rostit rugăciuni de vindecare, încurajând răniții; a sfințit bisericile din Jura și Popencu (jud. Râbnița); a asistat la Congresul studenților moldoveni din Transnistria, ținut la Tiraspol, și a răspuns invitației ”Școlii de cultură românească pentru învățătorii moldoveni”, din același oraș, unde a rostit două discursuri: ”Raportul dintre știință și credință” și ”Crezul nostru național”. A împărțit 12.000 cărți de rugăciuni și tot atâtea iconițe.⁶

După schimbarea politică de la 23 august 1944, episcopul Nicolae Popovici își va îndemna credincioșii să se roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldații români de pe front să lupte pentru eliberarea țării, fiind permanent în mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita lui în mijlocul soldaților români aflați în Cehoslovacia, în perioada 4 mai – 3 iunie 1945. Începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava și diaconul Cornel Moba, episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaților români aflați pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat timp de patru săptămâni în mijlocul soldaților din cele două armate române dintre Pystiany, Praga și Brno, unde a ținut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de campanie și a oficiat peste 32 de servicii religioase publice. ⁷ Slujba Învierii a săvârșit-o în satul Svetnov (Moravia), împreună cu preotul Cornel Sava, preotul militar Ion Croitoru și diaconul Cornel Moga, în dimineața zilei de 13 mai 1945, cu participarea Comandamentului Corpului 2 Armată a ostașilor români și a localnicilor, impresionați de solemnitatea ceremoniei religioase ortodoxe.⁸

După reluarea relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Română și cea a Rusiei, episcopul Nicolae Popovici a fost implicat în stabilirea unor contacte cu patriarhul Alexei I al Moscovei. Astfel, în perioada23 octombrie – 6 noiembrie 1946, alături de patriarhul Nicodim Munteanu, episcopul Justinian Marina și preoții Ioan Vască și Mihail Madan, a fost într-o vizită la Moscova și Kiev.⁹

În aceeași direcție, episcopul Nicolae Popovici va fi unul dintre însoțitorii patriarhului Alexei I al Moscovei, atunci când, în perioada 29 mai – 12 iunie 1947, a vizitat România în fruntea unei delegații a Bisericii Ortodoxe a Rusiei. A fost alături de patriarhul moscovit la Ungheni, București, Curtea de Argeș, Cluj Napoca, Sibiu, Băcia, Timișoara, Suceava și Iași.

Activitatea sa, depusă cu multă responsabilitate, în problema relațiilor cu Biserica Rusiei îl va repune în rolul de consultant al comisiei, care trebuia să pregătească lucrările consfătuirii interortodoxe, ce urma să se țină în vara lui 1948 la Moscova. Cu acest prilej va mai întreprinde o călătorie la Moscova, împreună cu episcopul Iosif Gafton și profesorii de Teologie Petre Vintilescu și Gala Galaction, în aprilie 1948.¹⁰

Tot după 1945, episcopul Nicolae Popovici avea să cunoască presiunile noilor politicieni instalați cu ajutorul sovieticilor. În acelaști timp, vârsta înaintată a patriarhului Nicodim Munteanu îi determina pe membrii Sf. Sinod să se gândească la o soluție cât mai bună pentru viitorul Bisericii, în contextul deja anticipatei persecuții la care putea fi supusă, precum se întâmplase în Rusia. Nicolae Popovici se va alinia punctului de vedere format de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care era susținut îndeaproape de Petru Groza, prim-ministrul de la 6 martie 1945. Chiriarhul orădean îi avea în spate pe sinodalii ardeleni, care formau un bloc în jurul lui Nicolae Bălan și nu priveau cu ochi buni ascensiunea arhiereului Justinian Marina, despre care știau că era susținut de liderul partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, ca răsplată pentru ajutorul dat la evadarea acestuia din 1944. Un alt oponent serios al lui Nicolae Popovici pentru ascensiunea la tronul patriarhal se profila arhiereul Emilian Antal, nepot al patriarhului Miron Cristea, locțiitor de mitropolit al Bucovinei, susținut de către Emil Bodnăraș, un alt lider al partidului comunist.

Totuși, în preajma alegerii de patriarh din 1948, documentele de arhivă arată că Nicolae Popovici, la sugestia protectorului său, Nicolae Bălan, îl va susține pe mitropolitul Justinian Marina pentru postul de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Episcopii ardeleni înțeleseseră că, în momentele grele care vor urma pentru Biserică, unitatea sinodalilor era singurul factor de coeziune în relația demnă pe care trebuia să o aibă cu statul declarat acum comunist, după modelul sovietic.

Această unitate a sinodalilor va da roade în cursul anului 1949, când foștii greco-catolici vor încerca să provoace, cu sprijinul unor reprezentanți ai autorității statului – precum ministrul cultelor, Stanciu Stoian sau liderul comunist Vasile Luca – mutarea episcopilor Nicolae Popovici la Galați și a lui Nicolae Colan, la Iași. Planul reveniților era de a-și numi episcopi din rândurile lor în scaunele din Ardeal, rămase astfel vacante. Disputa patriarhului Justinian cu amintiții reprezentanți ai statului, dar mai ales refuzul categoric al ardelenilor a salvat pentru moment unitatea sinodalilor, în fața presiunilor venite din partea statului.

Însă, blocul ardelenilor din Sinod va suferi o mare înfrângere, prin scoaterea din scaun a episcopului Nicolae Popovici. Acesta credea că regimul comunist nu va mai dura mult și chiar propăvăduia acest lucru. Pe lângă aceasta, compromisurile care i se cereau în mod insistent de către autoritățile statului și venite prin vicarul său, preotul revenit Andrei Coman, îl provocau tot mai mult la atitudini, chiar fățișe, împotriva regimului politic. Astfel, la hramul Institutului Teologic din București, chiriarhul orădean spunea către studenții teologi, referindu-se la centenarul marelui poet național român: ”Să-l privim pe Eminescu așa cum este, întreg, măreț. Să ne gândim la perspectiva geografică cuprinsă în toată măreția ei în poezia lui Eminescu. Ce măreție, ce splendoare, ce perspectivă geografică curată! Tineret, să învățați poeziile lui Eminescu ca rugăciunile, iar doinele lui (referindu-se la ”De la Nistru pân’ la Tisa”) ca imnurile sfintelor cântări”.¹¹

De fapt, aceasta nu era singura „ieșire” a episcopului Popovici la acest praznic. Anterior, în fața studenților și preoților aflați la cursurile de îndrumări misionare, ținuse un discurs covârșitor, privitor la relațiile stat-Biserică. Arhiereul ardelean a amintit de dialogul dintre guvernatorul păgân Modestus și Sf. Ierarh Vasile cel Mare, aluzie la exponenții comunismului, respectiv ierarhii Bisericii, potrivit notei informative date de ”M. Stănescu”, la 11 februarie 1950: ”În numele Patriarhului a vorbit a vorbit la serbare Episcopul Nicolae Popovici al Oradei. Pe marginea vieții celor Trei Mari Ierarhi ai Ortodoxiei, Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur – episcopul Popovici a vorbit despre ”îndrăzneala creștină””.

Subiectul a fost tratat cu ”îndrăzneală”, reușind să electrizeze într-adevăr pe preoții și studenții din sala festivă. Vorbind despre lupta celor Trei mari Ierarhii cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acestora de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile Bisericii lui Hristos, episcopul Popovici a reușit, cu ușurință, să convingă auditoriul reacționar că, în sitiuația de azi, preoțimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai creștinismului.

A impresionat deosebit amintirea dialogului înverșunat dintre Sf. Vasile cel Mare și guvernatorul păgân Modestus. Mișcat de vehemența și curajul cu care Sf. Vasile își apăra credința creștină, guvernatorul Modestus a exclamat: ”Nici un episcop nu mi-a vorbit în felul acesta”. La care Sf. Vasile răspunde: ”Pentru că, desigur, încă nu ați întâlnit un adevărat episcop al lui Hristos”. Episcopul Popovici și-a încheiat cuvântarea cu o rugăciune: ”Să rugăm pe cei trei mari Ierarhi să binecuvinteze din cer pe toți sprijinitorii și apărătorii Bisericii lui Hristos și să împrăștie pe toți vrăjmașii ei”.

Cei prezenți în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la institutul Teologic a spus:

”A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sf. Vasile cel Mare. Probabil, personal, și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”. Preotul Alexandru Teodorescu din comuna Podu-Rizii, Dâmbovița a afirmat: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să distrugă Biserica”. Preotul Iustin Moisescu [sic!] a afirmat: ”Popovici a vorbit de o mie de ori mai tare decât Ciopron, la deschiderea cursurilor. Cred, chelului îi lipsea tocmai tichia de mărgăritar”.¹²

Însă, tema predilectă în discursul chiriarhului orădean era cea a mult discutatului război ce trebuie să izbucnească împotriva sovieticilor. În acest sens, predica de Anul Nou 1950 a fost, poate, una dintre cele mai zdrobitoare. Episcopul a legat predica sa de semnificația anului la romano-catolici (anul sfânt), susținând: ”Este anul al 50-lea, anul sfânt, când toate bunurile, toate averile vor reveni stăpânitorilor lor de drept și toți care au părăsit casele, averile și bunurile lor, în acest an vor reveni la averile lor” […]. O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului si al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane si atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieti omenesti si tot ce s-a clădit. Stiinta, cultura în această epocă a fost si este în slujba omului pământesc si nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit si suferă lumea. Nu avem lipsă de stiintă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească si sufletească. Nu plângem după acesti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, si îndeosebi anul 1950, va aduce după după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic n.n) slobozenie, iertare si mângâiere oamenilor care si-au pierdut mosiile, casele, libertatea si care au pierdut sufletele. Noi am dat si vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da bratele de muncă, sudoarea noastră, averea si ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinta si inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

Părinti! Să aveti grijă de copii vostri, creste-tii în spiritul evangheliei, pentru că aveti răspundere în fata lui Dumnezeu, nu-i lăsati în cinematografe si pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forta si unde primeste o educatie antireligioasă. Aduce-tii în biserică, că aci primesc educatia care-i place lui Hristos. Păstrati sufletele lor de ideile străine de neamul nostru si vă ve-ti mântui si voi si neamul nostru.În pragul Anului Nou, biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul si în deosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care sunt răspunzători pentru educarea tineretului nostru. Curaj învătători, să nu uitati că veti răspunde si voi pentru tineretul nostru care a păsit pe calea rătăcirii.

Trimitem binecuvântarea ostasilor nostri care nu sunt lăsati în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitati si să vă rugati si să aveti curaj să urmati pildele marilor înaintasi ai nostri, a lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Closca si Crisan, Avram Iancu si alti mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viata voastră.

Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii tării si îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritui iubirii frătesti prin fapte si nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii tării asa cum iubeste tatăl pe fiul si reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

Trimitem binecuvântarea bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit si suferă pentru că multi au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.

Trimitem binecuvântarea celor întemnitati, celor în suferintă, celor care au pierdut sperantele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare si le spunem lor: „sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare si veti cere.”

Totul am spus ce am putut să spun, iar dorintele noastre fierbinti, nevăzute, numai simțite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu si care vorbesc mai bine ca oricine. Stergeti-vă lacrimile si să aveti nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire si pentru noi si pentru toti aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”

Impactul în rândurile credincioșilor a fost fenomenal: ”În ultimii 2 ani, a fost cea mai zdrobitoare predică a episcopului față de regim, a fost un rechizitoriu fenomenal față de regim”, se exprima un orădean. De asemenea, credincioșii, atât bărbați, cât și femeile, au plâns de bucurie, în urma predicii lui Popovici, ”trăind clipe de adâncă prefacere sufletească”.¹³

Discursul ”violent” al episcopului orădean la adresa regimului va pune pe jar aparatul de represiune comunistă. Imediat, șeful Serviciului de Culte din DGSP, căpitanul Stănescu H., solicită de la DRSP Oradea ca fiecare afirmație a episcopului Popovici în predica respectivă să fie confirmată de declarațiile culese de la diferiți delatori.¹⁴

O altă ”ieșire” a lui Nicolae Popovici a fost de Paștile anului 1950. Acesta, în loc să citească pastorala tipărită, care trecuse de filtrul cenzurii, a ținut o predică liberă, ”cu substrat antidemocratic”, potrivit unei note din 6 mai 1950: ”Iisus Christos a fost înconjurat de dușmani recrutați din jurul său și de către autoritățile civile și militare, care L-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldați înarmați, care, în fața adevărului, au căzut cu fața la pământ, pentru că adevărului nimeni nu-i poate sta împotrivă. Ucenicii lui Christos, pentru dreptate și pentru credință, au fost schingiuiți, batjocoriți, au fost supuși persecuțiilor și restricțiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâți. După cum, în trecut, Biserica a ieșit învingătoare, după cum Iisus a îngropat pe toți dușmanii săi, tot așa Biserica va îngropa pe toți aceia care vor lupta împotriva Lui.” Pentru ca în final să rostească: ”Luptați pentru apărarea credinței lui Christos. Luptați pentru apărarea Bisericii Lui. Nu vă temeți! Nu fiți vânzători și trădători ai lui Iisus! Iubiți-L pe Iisus! Cine-L iubește pe Iisus suferă pentru El și nu se teme de nimic.”¹⁵

Datorită acțiunilor tot mai ”provocatoare” ale lui Nicolae Popovici, puterea politică era ferm hotărâtă să-l înlăture din scaunul episcopal. Printre altele, s-a recurs la vechea metodă a controlului gestiunii. În acest sens, episcopul se plângea: ”Sunt permanent șicanat cu inspecții și parainspecții ale organelor de control de la Ministerul Cultelor. A fost de curând directorul Dobocan, care însă nu a dat pe la mine. Acum sunt trei inspectori la Oradea. Luna trecută, un inspector, Constantinescu, ne-a luat până și sacul de făină și l-a cântărit la piață, pe o ploaie torențială. Mă duc la Primul Ministru să-i spun toate astea.”¹⁶ Însă nici Petru Groza nu mai era dispus să-l protejeze. Partidul, dar mai ales Securitatea, doreau cu orice preț destituirea episcopului orădean, care avea tot mai multe ”ieșiri”. De altfel, se pare, Nicolae Popovici prefera să meargă până la capăt, chiar cu scoaterea sa din scaun, probabil pentru a-și asigura un ”viitor”.

Susținătorul său se va dovedi a fi însuși patriarhul Justinian. Acesta îl sfătuia să fie mai prudent, spunându-i: ”Ascultă de ei, dar fă ce știi, așa cum fac și eu”.¹⁷ Atitudinea patriarhului este explicabilă, deoarece, pe lângă faptul că îl aprecia pe episcopul orădean pentru calitățile sale de de bun administrator și teolog, întâistătătorul se gândea că o destituire a acestuia poate periclita frontul sinodalilor ardeleni și, implicit, întregul Sinod.

La 19 septembrie 1950, Justinian a comunicat episcopilor ordinea de zi a Sinodului care urma să se întrunească pe 3 octombrie, fără ”aprobarea uzuală” a Ministerului Cultelor. La punctul 7 de pe ordinea de zi, figura examinarea situației lui Nicolae Popovici. Ministerul Cultelor a fonst însă surprins de punctul 6: ”Examinarea situației vicarului Andrei Coman”. Patriarhul Justinian dorea discutarea ”problemei Coman” pentru a obliga guvernul să accepte sancționarea acestuia și cel mult mutarea episcopului orădean la Galați, precum se exprima mitropolitul Nicolae Bălan la 29 septembrie. Mai ales că nu exista ”nici un motiv canonic” pentru a-l condamna pe Nicolae Popovici, precum susținea patriarhul în aceeași zi. Însă fostul greco-catolic Traian Belașcu, vicarul de la Sibiu, ”a remarcat că o sancționare a lui Coman pentru abaterile săvârșite în calitatea sa de preot greco-catolic ar pune în pericol unificarea Bisericii”.

Prin urmare, ministrul Stanciu Stoian va solicita o audiență la patriarh, pentru a lămuri problema ivită pe ordinea de zi a Sinodului. La 28 septembrie, Justinian a acceptat să amâne discutarea ”salarizării preoților din bugetele parohiale” și ”a efectuării catehizării în biserică”; în schimb, ”a refuzat net să scoată pe ordinea de zi cazul vicarului Andrei Coman, cu toate că i s-a arătat cum caterisirea acestuia ar tulbura clerul fost greco-catolic, mai ales că judecarea urma să se facă pentru: abandonarea soției, nereguli financiare și atitudini dușmănoase față de Biserica Ortodoxă Română, toate însă înfăptuite pe timpul cât a fost preot greco-catolic”. La acestea se adăugau resentimentele patriarhului față de Coman (susținut de consilierul ministerial Petre Manu și directorul Dobocan de la Curte), pentru intrigile pe care le-a făcut, pentru care ”a adâncit prăpastia dintre Popovici și autorități” (”acțiunea diverționistă” inițiată de Andrei Coman împotriva episcopului orădean). Astfel spus, din punct de vedere canonic, Justinian în putea caterisi pe Andrei Coman pentru: defăimarea episcopului (can. 55 Apostolic), nesupunere față de episcop (can. 8 IV) și de conspirație împotriva chiriarhului său (can. 18 IV, 34 Trulan).

După negocieri, patriarhul a propus ca episcopul Nicolae să fie ”mutat disciplinar la Galați, iar pe episcopul Chesarie Păunescu la Oradea, în timp ce Coman urmează a fi caterisit”¹⁸ La această propunere, ministrul Cultelor s-a adresat primului ministru.

Punerea în discuția Sinodului a cazului Popovici a provocat discuții între episcopii ortodocși. În această situație, episcopul clujean, Nicolae Colan, era de părere că ”vor urma restructurări în Biserică și îndepărtarea unui număr de episcopi și funcționari”. Mai tranșant părea mitropolitul Firmilian al Olteniei: ”Regimul vrea capul lui Popovici și, dacă nu i-l dăm, s-ar putea să se ajungă până la reexaminarea raportului dintre Stat și Biserică. Popovici nu-și dă seama că, prin jocul lui de ”a apăra poziția Bisericii strămoșești, fără compromisuri cu ăștia”, face un mare rău Bisericii. El nu înțelege că o eventuală arestare a sa poate să-l ducă chiar la moarte”. Față de acestea, capul Bisericii ardelene, mitropolitul Nicolae Bălan, încheia: ”Temperamentul său nenorocit și speculațiile sale de viitor l-au adus pe vlădicul Nicolae în această situație. Și, de ar fi vorba numai de el, n-ar fi nenorocirea prea mare, dar e pus și Sinodul într-o penibilă situație”.

La Oradea, față de situația în care se afla chiriarhul Nicolae Popovici, Cornel Sava și Aurel Mușet ”au comunicat preoților reacționari din eparhie să facă, în 1, 2 și 3 octombrie a.c., rugăciuni speciale, pentru salvarea ”Episcopului român Nicolae Popovici””¹⁹

Pe 2 octombrie, Justinian era chemat de Groza și Dej. Cu prim-ministrul a stat de vorbă de la 7 dimineața pînă la 12:30. Patriarhul a reluat ulterior discuțiile cu cei doi: ”Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii. Premierul s-a legat de o frază din raportul meu, în care spuneam că Popovici e om tânăr, bine pregătit și capabil de a mai fi util Bisericii, dacă îl încercăm în altă parte. Premierul mi-a cerut trimiterea lui Popovici la o mănăstire de dincoace de Carpați […] Tov. Gheorghiu Dej m-a primit foarte frumos și a vorbit cu mine ca și cu unul de-ai lui și m-a convins repede. Totuși, voi încerca prin mitropolitul Nicolae Bălan și mitropolitul Sebastian Rusan să-l mai îmbunez pe premier”.

Deschiderea sesiunii Sinodului avea să se facă cu o aniversare a revenirii greco-catolicilor la Ortodoxie, eveniment tatonat de vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, Traian Belașcu. Acest eveniment prevestea că o eventuală punere în discuție a cazului Andrei Coman de către Justinian va înregistra un eșec. Patriarhul, chiar dacă mai avea vreo speranță într-o negociere purtată de mitropoliții Nicolae Bălan și Sebastian Rusan cu Petru Groza, era convins că puterea politică era hotărâtă ”să rezolve” problema episcopului orădean. Singura șansă era o eventuală retragere temporară a lui Nicolae Popovici. De altfel, în acest sens, patriarhul, împreună cu canonistul Liviu Stan, avea să schițeze ”decizia de demitere” a episcopului: ”Din motive de interes superior bisericesc și di cază de boală, Sfântul Sinod pune în retragere, din oficiu, pe PS Episcop Nicolae Popovici de la Episcopia Oradei, pentru aranjarea drepturilor de pensie, pe baza art. 7 din Legea nr. 166/1947, combinat cu Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 187/1950. Pentru refacerea sănătății, i se atribuie deocamdată Sf. Mănăstire Cheia din regiunea Prahova. Sfântul Sinod deleagă, începând de azi, cu suplinirea Eparhiei Oradiei, până la alegerea noului titular, pe Prea Sfințitul Episcop Andrei Magieru. Înalt Prea Sfințitul Patriarh este rugat să convoace, în cel mai scurt timp, Colegiul Electoral pentru alegerea noului episcop al Oradiei”²⁰

Cei doi arhierei, apropiați lui Petru Groza, vor merge în după amiaza zilei de 3 octombrie la acesta, dar nu vor reuși să-l convingă de inoportunitatea demiterii lui Popovici. În această privință, Groza va prefera să vorbească cu Nicolae Bălan, timp de două ore, încercând să-l convingă să țină în Sinod o pledoarie împotriva episcopului orădean, ceea ce mitropolitul va refuza: ”Bălan a prezentat contrapropunerea ca să i se acorde lui Popovici un concediu de boală de 6 luni, dar dl. Prim ministru a respins-o. Bălan nu a acceptat să ia cuvântul, pentru a cere îndepărtarea lui Popovici, menționând că va aproba însă propunerea venită de la Patriarh în acest sens”²¹

În Sinod, deși ”mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și episcopul Andrei Magieru își luaseră angajamentul că vor spune câteva cuvinte împotriva lui Popovici, au tăcut în ședință, astfel că Justinian, singur, a trebuit să expună cazul și toți cei de față s-au declarat de acord, prin ridicare de mâini, fără a spune un cuvânt”. Atmosfera din Sinod se explică atâta timp cât patriarhul vorbise cu fiecare sinodal în data de 3 octombrie, explicând gravitatea situației lui Popovici și arătând amenințările puterii politice.

La alcătuirea hotărârii sinodale, ”episcopul Nicolae Colan a dictat secretarului Sinodului, Gheorghe Vintilescu, următoarea formulă: ”Întrucât toți IPSS membri ai Sf. Sinod cunosc în amănunțime situația PS Episcop Nicolae Popovici și, deci, nu mai este nevoie de alte informații, IPSS Patriarh Justinian face următoarea propunere …”. Sesizându-se că, prin această formulare, Nicolae Colan caută să arunce răspunderea demiterii lui Popovici asupra patriarhului singur, formula a fost modificată astfel: ”Întrucât toți IPSS membri ai Sf. Sinod cunosc în amănunțime situația PS Episcop Nicolae Popovici și, deci, nu mai este nevoie de alte informații, Sf. Sinod, în unanimitate, hotărăște:…”²²

După acest moment, ”Nicolae Popovici s-a ridicat și a părăsit Sinodul, trântind ușa și plimbându-se până noaptea târziu în grădina Patriarhiei. După ce s-a închis ședința Sinodului, Nicolae Popovici a tras la o parte pe Nicolae Bălan, Vasile Lăzărescu și Chesarie Păunescu […], cărora le-a spus că este informat că vor urma și alte demiteri, întrucât ”comuniștii nu se opresc la jumătatea drumului, când e vorba de distrus Biserica””²³

După închiderea sesiunii Sinodului, episcopul Popovici a mers să-și vadă noul domiciliu, la mănăstirea Cheia, însă nu i-a plăcut, solicitând o altă mănăstire, eventual din Moldova, dar a fost refuzat. Apoi a solicitat mănăstirea Sâmbăta de Sus, deoarece aceasta era în Ardealul său scump și aici se afla arhimandritul Ioan Dinu, fostul său vicar de la Oradea. A fost refuzat și de această dată de către puterea politică, probabil la intervenția Securității, care se temea de un eventual pelerinaj la aceasta. Locul de recluziune i-a fost fixat la mănăstirea Cheia din regiunea Ploiești, în chilia părintelui Grigore Băbuș.²⁴

Sinodalii au discutat mult cazul episcopului fost orădean, după cum documentele Securității semnalează. Episcopul de Cluj, Nicolae Colan, a afirmat: ”Procesul Popovici a fost procesul fiecăruia dintre noi; condamnarea lui Popovici cuprinde în miez condamnarea fiecăruia dintre noi. Dacă am fi fost ceea ce trebuia să fim, am fi depus cu toții cârjele, mai curând decât să-l decapităm pe Popovici”. În schimb, Andrei Magieru s-a arătat previzibil: ”Dezagregarea Sinodului a început; pe când ne vine rândul și nouă?”

Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei și finul lui Petru Groza, a arătat: „Măi frate, ți se rupe inima, dar n-am putut face altfel. Am vorbit doar și eu cu ”nașul” (dl.Prim-ministru), dar lucrurile au fost așa bine puse pe roată, încât orice stăruință n-a mai putut ajuta. Să-l aibe pe suflet ”șoactării” (intriganții) ăia de la Culte, bătu-i-ar Evanghelia de ticăloși”. Ultimul și dintre cei mai importanți arhierei, Nicolae Bălan, se exprima: „Îmi pare rău de soarta lui. Am vorbit de două ori cu dl. Prim Ministru, dar zadarnic. Părintele Nicolae e convins că dl. Prim-ministru se va convinge că nu e vinovat și-l va reabilita. Să dea Dumnezeu! Părintele Nicolae vroia să ceară ca retragere mănăstire Sâmbăta de Sus; eu am socotit că nu e bine să se ducă acolo, deoarece munții sunt plini de partizani ai rezistenței și vlădicul Popovici se teme de agenti provocatori ai Securității, care să-i înscenze cine știe ce crimă și să nu-l otrăvească cu alimentele aduse acolo.” În rândul preoților, discuțiile despre noua destituire erau aprinse. Preotul Ioan Lăncrăjean de la biserica Sf. Nicolae Vlădica se exprima: „În sfârșit,are și Ortodoxia o jertfă prețioasă, pe altarul suferințelor unui întreg popor, nu numai catolicii.”

În continuare, afirma că episcopul l-ar fi vizitat și i-ar fi spus: „Săvârșitu-s-a! Hristos a fost răstignit, iar Baraba (Andrei Coman) a fost eliberat. Stanciu Stoian și-a văzut visul cu ochii. M-a doborât!”²⁵

Episcopul Nicolae Popovici v-a ajunge în recluziune la mănăstirea Cheia, după ce, atunci când a fost să-și facă bagajele de la fosta reședință de la Oradea, a întâmpinat ostilitatea din partea celor care îi „aranjaseră” viitorul. Conflictul în care a fost implicat episcopul Nicolae, la plecarea definitivă din Oradea, fusese iscat de cei care „ani de-a rândul au semănat vânt în suflete”, precum se exprima într-un referat, din 20 octombrie 1950, către Patriarhul Justinian.²⁶

Nici la mănăstirea Cheia, episcopul Nicolae Popovici nu a avut parte de liniște. Era urmărit permanent de către agenții trimiși de ofițerul de Securitate, „care vor să discute cu el, dar se ferește, iar unuia i-ar fi spus în față să plece că este agent”, precum se exprima la 7 iulie 1953 față de informatorul „Marcu”. Chiar un călugăr din mănăstire, informator al Securității, avea să-i spună: „Prea Sfințite, păziți-vă de mine, fiindcă eu sunt pus de Securitate ca să raportez tot ce faceți în mănăstire, cu cine stați în contact, cine vă vizitează. Faceți în așa fel ca să vă feriți, să nu vă văd eu”. De asemenea, era șicant cu percheziții ale Securității, mai ales în chilia în care locuia. Având domiciliul obligatoriu impus de regim, Popovici era obligat ca, de fiecare dată, când părăsea mănăstirea, să anunțe organele locale de miliție, ceea ce nu făcea, motiv pentru care era urmărit îndeaproape.²⁷

În mănăstire, episcopul Nicolae îndeplinea programul liturgic al comunității monahale, după cum aflăm dintr-o notă a informatorului „Florică”, din 12 martie 1952: „Episcopul Nicolae Popovici este ca un sfânt. El se duce aproape în fiecare noapte în biserică, în rând cu călugării din mănăstire,iar când nu se poate duce în biserică, se scoală totuși în miezul nopții și-și face toate rugăciunile în camera sa. Atitudinea lui de om corect, cu foarte mare milă de călugării bătrâni și bolnavi, a atras simpatia și respectul tuturor călugărilor din mănăstire. Episcopul este supărat pentru că este bolnav de tensiune”. Era atât de popular episcopul, incât credincioșii, care veneau în mănăstire să se roage, aduceau ajutoare alimentare acestuia, fapt pentru care Securitatea va bloca această inițiativă, prin anchetarea celor în cauză²⁸. De alfel avea să i se interzică să mai participe la programul liturgic al mănăstirii și să mai predice, tocmai ca să nu mai fie căutat de credincioși.

Starea sănătății sale se va înrăutăți tot mai mult, având crize de cord cu tensiune ridicată, în februarie 1952 „fiind silit să ia o cantitate apreciabilă de sânge ca să-și poată reveni la normal”, după cum se exprima monahul Grigorie Băbuș față de informatorul „Pană”. A trebuit să-și procure o serie de medicamente din străinătate, cumpărate cu bani, dați în parte de Patriarhul Justinian, prin episcopul vicar Teoctist Arăpașu²⁹.

La acestea, se adaugă presiunile Securității de a-l supraveghea continuu, de a-l percheziționa în mod frecvent, acuzându-l de susținerea cu alimente a celor din munți. De altfel, chiar doi călugări, informatori ai Securității „au încercat să-l otrăvească în biserică cu niște vin”, după cum susținea față de sursa „Florică”,în data de 2 mai 1955³⁰. Toate aceste probleme aveau să-i adâncească suferința episcopului Nicolae Popovici și chiar să-i grăbească moartea. La 20 octombrie 1960, aflat în mănăstirea Cheia, trecea la cele veșnice fiind înmormântat în Biertan-ul său natal.

Opera: Din opera sa teologică, putem menționa lucrarea fundamentală privitoare la epicleza euharistică în Biserica Creștină și anume Epicleza euharistică, Sibiu, 1933, 351 p. Alături de aceasta a scris numeroase articole și polemici în periodicele ardelene: „Revista Teologică”, „Lumina Satelor”, „Telegraful Român”- de la Sibiu și „Legea Românească” – de la Oradea. Lucrarea sa de predici este „Lespezi de altar în slujba Bisericii și a neamului, la granița de vest a țării”, Beiuș, 1942.

(Adrian Nicolae Petcu – Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist , Editura IBMBOR, București, 2007, pp. 565-580)

1. Dorel Octavian Rusu, Episcopul Nicolae Popovici, o viață jertfită pe altarul Bisericii și al neamului, în „RT”, an XVI(LXXXVIII), nr. 2, aprilie-iunie 2006, p. 216-222.

2. ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol. 1, f. 101-103.

3. „Transnistria Creștină”, an I (1942), nr. 1-2, p. 24; „BOR”, an LX (1942), p. 140; „Curentul”, an XIV, nr. 4869 și 4893, din 5, respectiv 29 septembrie 1941;„Universul”, an LVIII, nr. 242 și 264, din 7, respectiv 29 septembrie 1941. A se vedea și Nicolae Popoviciu, Lespezi de altar în slujba Bisericii și a neamului la granița de vest a țării, Beiuș, 1942, p. 144-147.Tot în această problemă, a se vedea la Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, în „Dosarele Istoriei”, an VII (2002), nr.11 (75), p. 17-25.

4. „Transnistria”, nr. 10 din 29 septembrie și nr. 11, din 6 octombrie 1941; „Telegraful Român”, an 90 (1942), nr. 1, p. 2; „Transnistria Creștină”, loc. cit.; N. Popoviciu, Lespezi…, loc. cit.

5. „Transnistria Creștină”, an I (1942), nr. 3-4, p. 85; „Transnistria”, an II , nr. 51-52, din 30 iulie 1942; „Legea Românească”, an XX , nr.15, 17, 18-19, 22, 23, din 1 august, 1 septembrie, 15 septembrie, 15 noiembrie, 1 decembrie 1942.

6. C[ornel] S[ava], PS Sa Episcopul nostru Nicolae în mijlocul ostașilor din Cehoslovacia, în „Legea Românească”, an XXVII, nr. 13-14, I-15 iulie 1945, p. 107-109.

7. C[ornel] S[ava], Vizita PS Sale Episcopul Nicolae la Comandamentul Corpului 2 Armată, în Ibidem, nr. 15-16, p. 125-128.

8. Ioan Vască, O călătorie istorică, Vizita Înalt Prea Sfințitului Patriarh Nicodim al României la Moscova, București, 1947, p. 29, 33, 37; „BOR”, an LXIV(1946), nr. 7-9, p. 606-607.

9. Adrian Nicolae Petcu, Cazul Nicolae Popovici, în „Teologie și politică. De la Sfinții Părinți la Europa unită”, vol. coordonat de Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Anastasia, 2004, p. 234-236, O abordare într-un context mai larg, pe cazul Nicolae Popovici, a se vedea la George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, Nemira, 2005, p. 157-296.

10. Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă și puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian, în „Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian, Universitaea din București, 2002, p. 118.

11. Ibidem, doc. 8, p. 145-146.

12. ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol. I, f. 71-72, 75. Tot aici este semnalat că, în timpul predicii, „a urat justiției să aibe în vedere Legea Eternă Divină și a mai spus că toți cei ce nu cred în Dumnezeu, toți cei fără de lege, anul acesta vor fi trăzniți” (Ibidem)

13. Ibidem, vol. 2, f. 9.

14. Ibidem, f. 21.

15. Ibidem, fond Documentar, dosar 67, f. 611-612; Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist, vol.1, INST, București, p. 191.

16. ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol. 1, f. 43.

17. Aici trebuie remarcat faptul că, dacă patriarhul nu a reușit să-l mențină pe Nicolae Popovici ca episcop titular, în aceeași sesiune a Sf. Sinod, va discuta salarizarea preoților, dar mai ales catehizarea tineretului, probleme care vor fi semnalate Securității de către informatorii din mediul patriarhal: „În ultimile minute ale Sinodului, în timp ce tov. Stanciu Stoian dăduse citire decretului pentru prorogarea (amânarea Sinodului), iar mitropoliții Sebastian Rusan și Firmilian Marin se ridicaseră ca să plece, Justinian a pus în discuție problema catehizării. Acest fapt a constituit o surpriză, pentru că se știa că Justinian promisese tov. Stanciu Stoian că va renunța la discutarea acestui punct, până la găsirea unei modalități acceptabile Ministerului Cultelor. La propunerea lui Justinian, fără comentarii multe, Sinodul a fixat timpul pentru cateheză: de sâmbătă de la orele 14 până duminică la ora 14, însărcinând pe Patriarhul Justinian să trateze cu autoritățile pentru a <<asigura tuturor copiilor posibilitatea de a participa la lecțiile religioase, fără a fi reeținuți în școli sau siliți să meargă la alte manifestații>>”. Potrivit sumarului Sf. Sinod, publicat în revista centrală „BOR”, problema Nicolae Popovici s-a discutat în dimineața zilei de 5 octombrie, iar cea a catehizării după amiază – fiind într-adevăr ultima problemă dezbătută de Sinod (ACNSAS, fond Documentar, dosar 67, f. 116-118; Cristian Păiușan, Radu Ciuceanu, op. cit., doc. 111, p. 223-224: „BOR”, an LXVIII (1950), nr. 10, p. 560-561).

18. Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, op.cit., p. 221.

19. ACNSAS, fond Documentar,dosar 67,f.119-120;Cristina Păiușan,Radu Ciuceanu, op. cit., doc. 111, p. 222; „BOR”, an LXVIII (1950), nr. 10, p. 555.

20. ACNSAS, fond Documentar, dosar 67, f. 118-120; Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, op. cit., 111, p. 222.

21. ACNSAS, fond Documentar, dosar 67, f. 121; Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, op. cit., 111, p.223. Cu acest ultim enunț și textul schițat de patriarh cu Liviu Stan au fost publicate în revista „BOR”, 1950, nr. 10, p. 555.

22. Ibidem.

23. Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 224.

24. ACNSAS, fond Documentar, dosar 67, f. 123-124; Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, op. cit., doc. 111 ,p. 224.

25. ACNSAS, fond Informativ, dosar 2760, vol. 1, f. 55-63, Episcopul Nicolae îi arăta,ca vinovați pentru căderea sa, mai ales pe foști greco-catolici, pe care îi considera „reveniți cu trupul, dar rămași catolici cu sufletul” (Ibidem).

26. Ibidem, vol. 2, f. 27, 35.

27. Ibidem, f. 32, 37. Alimente îi trimetea și mitropolitul Nicolae Bălan (Ibidem, vol. 1, f. 166).

28. Ibidem.

29. Ibidem, vol. 2, f. 33, 38.

30. Ibidem, vol. 1, f. 136.

Episcopul-martir Nicolae Popovici, sau despre curajul de a rosti

Pesonalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ putin cunoscut fată de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903 în comuna Biertan, din fostul judet Târnava Mare, si-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Saguna” din Brasov si pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuti, unde a sustinut si un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.

Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit ci si si un om de actiune, stiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelasi timp stăpânul turmei dar si slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s-au cununat civil si religios, primind astfel binecuvântarea bisericii.

Era în acelasi timp un orator desăvârsit, tinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Stia exact ce să spună pentru a mângâia si întări inimile credinciosilor si, în acelasi timp, cum să spună, pentru ca toti să înteleagă învătătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord si nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de tară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanta si intransigenta episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromânesti, autoritătile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beius, continuând să slujească, să ctitorească si să spere.

Recucerirea Basarabiei, Bucovienei de Nord si crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape sase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renasterea vietii crestine. Dacă Basarabia si Bucovina fuseseră numai un an sub ocupatie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, după 20 de ani de actiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunte această plagă a umanitătii, deopotrivă prin cuvâtări si prin scris.

Sfârsitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar si machează începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârsit la Oradea, dar vederea răspândirii unei ideologii inumane si atee chiar în propria tară nu-l poate lăsa indiferent.

Atunci, dintre toti el a ales calea unei opozitii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va multumi cu simpla supunere a bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În actiunile sale el a respectat permanent canoanele si traditia bisericii. După cum se stie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvolatrea vietii religioase. Dar desi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor în afacerile ecleziastice si libertatea de a-si răspândi învătătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, biserica are dreptul să reactioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta si opri abuzurile statului comunist fată de biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a numi pe protopopi, a cerut ca preotii să nu mai fie arestati fără stirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor retinuti. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure linistea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin fortă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenta sindicatului de la episcopie, calul troian al comunistilor în viata bisericii.

În ceea ce priveste predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicatiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace si alte aspecte pe care comunistii le-ar fi dorit promovate de preoti. În schimb el vorbea de măretia credintei crestine, de sperantă în mai bine, de valorile nationale.

Pentru Securitatea care nota constiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevolutionare. În ochii autoritătilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galati, s-au izbit de afirmatia categorică a lui Dej si Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici si le-a petrecut la mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus si odihneste în catedrale din Oradea.

După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află dovezi consistente ale curajului cu care acesta rostea adevărul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva fragmente ilustrative din acestea.

Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950

“O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului si al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane si atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieti omenesti si tot ce s-a clădit. Stiinta, cultura în această epocă a fost si este în slujba omului pământesc si nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit si suferă lumea. Nu avem lipsă de stiintă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească si sufletească. Nu plângem după acesti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, si îndeosebi anul 1950, va aduce după după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic n.n) slobozenie, iertare si mângâiere oamenilor care si-au pierdut mosiile, casele, libertatea si care au pierdut sufletele. Noi am dat si vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da bratele de muncă, sudoarea noastră, averea si ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinta si inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

Totul am spus ce am putut să spun, iar dorintele noastre fierbinti, nevăzute, numai simtite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu si care vorbesc mai bine ca oricine. Stergeti-vă lacrimile si să aveti nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire si pentru noi si pentru toti aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”

„După terminarea predicei, functionarii comprimati de la diferite institutii au comentat astfel predica lui Popovici: ”

Arhiva Consilului National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (A.C.N.S.A.S.), fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 71

Notă, 9 februarie 1950

„La Institutul Teologic s-au serbat patronii teologiei, Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore si Ioan Gură de Aur.

Solemnitatea urma să fie onorată cu prezenta patriarhului Iustinian si a tov. ministru Stanciu Stoian. La ora 10 am. însă, atât Patriarhul, cât si tov. Ministru Stanciu Stoian au fost chemati telefonic de tov. Gh. Gheorghiu Dej, asa că nu au mai participat le serbare; au ajuns însă la timp la institut pentru a participa la “mica agapă” ce a urmat după serbare.

În numele patriarhului a vorbit la serbare episcopul N. Popovici al Oradiei. Pe marginea vietii celor trei mari ierarhi ortodocsi, Vasile, Grigore si Ioan, episcopul Popovici a vorbit despre “îndrăzneala” crestină.

Subiectul a fost tratat cu “îndrăsneală” reusind să electrizeze într-adevăr pe preotii si studentii din sala festivă. Vorbind despre lupta celor trei mari ierarhi cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acesteia de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile bisericii lui hristos, episcopul popovici a reusit cu usurintă să convingă un auditoriu reactionar, că în situatia de azi, preotimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai crestinismului..

A impresionat deosebit amintirea dialogului înversunat dintre Vasile si pretorul păgân Modestus. Miscat de vehementa si curajul cu care Sf. Vasile îsi apăra credinta crestină, guvernatorul Modestus a exclamat: “Nici un episcop nu mi-a vorbit în felul acesta.” La care Sf. Vasile a răspuns: “pentru că desigur, încă nu ati întâlnind un adevărat episcop al lui Hristos.”

Episcopul Popovici si-a închinat cuvântarea cu rugăciunea: “ Să rugăm pe cei trei mari ierarhi, să binevoiască din cer pe toti sprijinitorii si apărătorii bisericii lui Hristos si să împrăstie pe dusmanii ei.”

Cei prezenti în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la Institutul teologic a spus:

“A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală si curaj la nivelul lui Vasile cel Mare. A spus însă lucruri care trebuiesc spuse.”

Iar Al. Tudor din comuna Podu Rece din Dâmbovita a afirmat:

“A vorbit ca un Hristos. Preotilor la venea să se ducă să-l îmbrătiseze. Cu astfel de vlădici, comunistii nu vor reusi să distrugă Biserica.”

Pr. Iustin Moisescu a afirmat:

“Popovici a vorbit de o mie de ori mai “tare” decât” Ciopron (Partenie, fostul episcop al armatei, n.n.) la deschiderea cursurilor. Cred “chelului îi lipsea tichia de mărgăritar.”

Sursa: M. Stănescu

Valoare: serioasă

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol. 1,f. 52

Fragment din predica tinută cu ocazia Sfintelor sărbători ale Pastelui, aprilie 1950

„Iisus Hristos a fost înconjurat de dusmani recrutati din jurul său si de către autoritătile militare, care l-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldati înarmati, care în fata adevărului au căzut cu fata la pământ, pentru că adevărului nimeni nu-i poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate si pentru credintă au fost schingiuiti, batjocoriti, au fost supusi persecutiilor si restrictiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâti.

După cum în trecut Biserica a iesit învingătoare, după cum Iisus a îngropat pe toti dusmanii săi, tot asa biserica va îngropa pe toti acei care vor lupta împotriva ei…

Luptati pentru apărarea credintei lui Hristos. Luptati pentru apărarea bisericii lui. Nu vă temeti, nu fiti vânzători si trădători ai lui Iisus, iubiti-l pe Iisus. Cine îl iubeste pe Iisus suferă pentru el si nu se teme de nimic.”

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.2, f. 21

Fragment din predica tinută la mănăstirea Isbuc, cu ocazia unei procesiuni, în fata a o mie de oameni, mai 1950

„Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu si nici nu cred în el, acestor oameni nu le vor reusi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic…

Oamenii uită de Dumnezeu si din nimica se ridică în posturi de răspundere si caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le poate pierde, dar pe Dumnezeu nu poate să-l piardă niciodată, deoarece credinciosii trebuie să lupte cu dusmanul care este contra lui Dumnezeu.Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arsi de vii pe rug si omorâti în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare crestin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credintă.”

„La sfârsitul predicei, consemnează informatorul, Popovici a îndemnat pe cei prezenti să lupte pe linia religiei contra dusmanului care nu vrea să stie de Dumnezeu si de suferintele Mântuitorului.” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130)

(George Enache – Revista Rost, nr. 5 din iulie 2003)

Exilul episcopului martir Nicolae Popovici la Mănăstirea Cheia

Puţini sunt cei care ştiu că marele episcop ortodox al Oradiei, Nicolae Popovici, a petrecut zece ani la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova, la hotarul cu Ardealul, pe vechiul drum care lega Muntenia de Transilvania, în mijlocul munţilor, la poalele Zăganului, într-un ţinut aproape pustiu şi rareori cercetat de cineva în perioada anilor 1950-1960. Slujitorii Bisericii cunosc prestigiul de care se bucura tânărul episcop al Oradiei (1936-1950), precum şi încercările prin care acesta a trecut odată cu instalarea în România a regimului ateu ostil Bisericii.

Ierarhia şi chiar Patriarhul au căutat să-l apere pe ierarhul care nu admitea nici un fel de compromis faţă de principiile sale. Neînduplecatul episcop n-a cedat. Atitudinea sa fermă faţă de vremelnicile stăpânii i-au creat numeroase probleme, cauzându-i, până la urmă, moartea la doar 57 de ani, în octombrie 1960.

„Mai curând sau mai târziu va trebui să se dea bătuţi“

La 5 octombrie 1950, într-o lungă convorbire de taină, petrecută în curtea interioară a Reşedinţei patriarhale din Bucureşti, Patriarhul Justinian ar fi încercat să-i propună câteva soluţii episcopului Nicolae pentru schimbarea atitudinii autorităţilor comuniste care cereau „capul lui Nicolae Popovici sau ruperea relaţiilor Statului cu Biserica“.

Până la urmă, episcopul a fost pensionat, fixându-i-se domiciliu la Mănăstirea Cheia.

Din cercetările unor tineri istorici aflăm că episcopului i s-a pus la dispoziţie o maşină a Patriarhiei şi, însoţit de ieromonahul Grigorie Băbuş, a văzut Cheia pentru prima dată. Întors la Bucureşti, i-ar fi spus Patriarhului că mănăstirea-i prea izolată şi preferă un lăcaş din Moldova. În cele din urmă, la sfârşitul lunii octombrie 1950, se instala la Cheia în casa care a aparţinut părintelui Grigorie Băbuş, fost stareţ al acestei mănăstiri pentru câteva luni în 1948. În starea aceasta învăţatul episcop şi-a amenajat o gospodărie proprie în care creştea o vacă, un purcel şi mai multe păsări pentru hrana de toate zilele. Muncea din greu, aducând lemne din pădure şi pregătindu-le din timp pentru sezonul rece. Mărturisea unui preot cunoscut că l-a prins odată noaptea în pădure şi o ceaţă mare nu-i permitea vizibilitatea măcar la câţiva metri. Însoţea două care cu lemne şi se temea de atacul unei haite de lupi care-şi făcea apariţia în zonă noapte de noapte şi oferea, după cum mărturisea episcopul, „concerte simfonice“. Cu felinarul în mână a scăpat teafăr, ajungând acasă „mort de oboseală şi lac de apă“.

În această perioadă a îndurat tot felul de privaţiuni, mai ales însingurarea şi permanenta urmărire din partea oamenilor securităţii. Aceştia au reuşit, se pare, să-l recruteze pe factorul poştal care aducea corespondenţa şi primea din partea episcopului epistolele proaspăt scrise pentru expediţie. În acest fel se ştia absolut tot, iar marele episcop se afla într-o grea încercare. Puţini cunoscuţi îi rămăseseră pe mai departe prieteni şi tot mai rar îl vizitau în casa de la Cheia. Unii dintre ei veneau civili, deghizaţi şi rămâneau de vorbă noaptea, temându-se de repercusiuni. Ochi vigilenţi erau puşi să afle cine sunt persoanele cu pricina şi puţini scăpau de teroarea puternicilor vremii. Informatorii securităţii încercau să se infiltreze peste tot, sub chipul unor săteni de rând ori a foştilor colaboratori.

În faţa acestor provocări, episcopul Nicolae Popovici mărturisea: „…Eu sunt foarte liniştit. Ţintele vieţii mele sunt precise. Drumurile sunt croite până la capăt. Abaterea de la ele nu există, cu nici un preţ. Un lucru e de mirare. Astăzi nu stau în calea nimănui, nu râvnesc situaţia nimănui, sunt retras în creieri de munţi şi-n sărăcie – şi totuşi nu încap de mine, se împiedică mereu de mine, se ocupă cu o perseverenţă vrednică de lucruri mai bune de persoana mea retrasă de pe arena vieţii publice, în anonimat. De ce? Mai curând sau mai târziu va trebui să se dea bătuţi duşmanii mei de moarte, pentru că le va fi imposibil să zdrobească ceea ce am clădit cu darul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu, în conştiinţele zecilor de mii de fraţi ai mei. Nu am făcut lucru omenesc, ci lucru dumnezeiesc şi cine va îndrăzni să se facă luptător cu Dumnezeu?“

În zilele calde era adeseori văzut cu o carte în mână, cu vaca la păscut în vecinătatea mănăstirii. Aşa l-a întâlnit un grup de nemţi foarte miraţi că un monah păstor de vite vorbeşte fluent germana şi cunoaşte atât de multe amănunte legate de patria şi cultura lor. Ei nu ştiau istoria dramatică a episcopului care studiase şi în ţara lor.

„Cu toate necazurile pe care le am, sunt, totuşi, plin de bucurie“

În timpul celor zece ani vlădica Nicolae Popovici a călătorit de câteva ori la Bucureşti, la Biertan şi în Bărăgan (pentru a cumpăra cereale trebuincioase în gospodăria sa). A avut câteva întâlniri cu Patriarhul Justinian şi cu Episcopul-Vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu. Cel din urmă l-a vizitat şi la Cheia în anii surghiunului. La Bucureşti, episcopul Nicolae a fost oaspetele părintelui profesor Dumitru Stăniloae, fost coleg de studii la Atena. Marele teolog îl considera „cel mai apropiat prieten din lumea bisericească“.

Perioada exilului de la Cheia s-a aflat în permanenţă sub semnul unor presiuni foarte mari concertate asupra lui şi a unor oameni din apropiere. În anii respectivi, Mănăstirea Cheia a fost condusă de stareţii Gherasim Negulescu (1948-1950), Iezechiel Preda (1950-1951) şi Emilian Andrei (1951-1965). Iezechiel a fost schimbat la cererea expresă a episcopului adresată Patriarhului Justinian. Patriarhul a încercat de mai multe ori să-i ofere conducerea mănăstirii, dar episcopul a refuzat. Corespondenţa purtată cu un preot devotat dezvăluie faptul că episcopul Nicolae Popovici a fost invitat de mai multe ori să primească demnităţi eclesiale înalte, cum ar fi postul de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei în anul 1956 sau cel episcopal de Cluj, Vad şi Feleac, după trecerea la cele veşnice a binefăcătorului său, mitropolitul Nicolae Bălan, şi alegerea episcopului Nicolae Colan ca mitropolit la Sibiu. Se spune că însuşi Petru Groza l-a vizitat la Cheia şi i-a făcut propunerea. Şi de data aceasta episcopul surghiunit n-a putut fi înduplecat: „Eu nu ştiu să fac metanie mare la răsărit!“

Eruditul ierarh îşi va fi alinat mâhnirile exilului cu scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, aflat altădată în aceeaşi încercare. Se bucura tare mult de scrisorile tot mai puţine care ajungeau până la Cheia. Unui preot i-a răspuns că-i mulţumeşte pentru faptul că el singur, dintr-o eparhie întreagă, i-a trimis urări de felicitare la sărbătorile mari şi la pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, ocrotitorul său.

Din amintirile părintelui Grigorie Băbuş reţinem faptul că şi-a construit la Mănăstirea Suzana o casă şi tot de acolo şi-a ales o călugăriţă, Arsenia, care l-a ajutat la treburile casei. Printre oaspeţii pe care i-a avut la Cheia s-au numărat arhimandritul Benedict Ghiuş, preotul Vasile Coman, mai târziu episcop al Oradiei, preotul Gheorghe Liţiu, surorile lui, câţiva teologi şi cunoscuţi. Era uneori reticent şi sărac la vorbă, se temea de oricine, avea impresia că se încerca otrăvirea lui şi de aceea nu primea daruri de la nimeni. Abandonase şi scrisul, spunându-i cuiva „că le-a aruncat pe toate în foc“. Altădată a răspuns unui părinte că este timp pentru toate, dar timp n-a mai fost.

Încercat de atâtea suferinţe, inima episcopului a cedat după un tratament în staţiunea Buziaş, în octombrie 1960. A fost îngropat la Biertan, lângă biserica şi casa părintească unde venise pe lume cu 57 de ani mai devreme.

Mănăstirea Cheia, locul în care marele şi eruditul episcop a petrecut zece ani, a însemnat timpul meditaţiilor şi al liniştii din tumultoasa-i viaţă. În împărăţia munţilor, dincolo de condiţiile modeste şi de sacrificiile numeroase, episcopul a avut parte de bucuriile unui loc paradisiac: „Cu toate necazurile pe care le am, sunt, totuşi, plin de bucurie“ – spunea şi el aidoma marelui Apostol. Cine-i oferea lui bucurii într-o asemenea încercare? Hristos Domnul, mai marele Arhiereilor, prin Euharistie, prin negrăite trăiri şi prin această „răstignire pentru Biserică“.

Din puţinele însemnări ale episcopului datate în acea vreme reţinem:

„Pe zi ce trece, situaţia mea se înrăutăţeşte. Inspecţiile şi controalele se ţin lanţ. Iar în timpul din urmă am prins zvonul că ar fi vorba de o schimbare a domiciliului meu la un schit, cu condiţiuni reduse de viaţă. Abia am reuşit să-mi înjghebez viaţa cea nouă aici şi vrăjmaşii mei se gândesc deja la mutare. Dacă se va porunci, o voi face şi pe aceasta, căci eu bine ştiu că nu avem aici ‹‹cetate stătătoare›› şi că patria noastră adevărată şi definitivă e sus în ceruri, unde Domnul S-a înălţat cu mărire, înaintemergător pentru noi făcându-Se.

Mai presus de vexaţiuni şi frământări, rămâne conştiinţa mea creştină, consecventă cu ea însăşi şi cu înfricoşatele juruinţe pe care le-am făcut în faţa altarului acum 15 ani, când la Praznicul de lumină al Rusaliilor am primit darul arhieriei.

…E mare lucru să fii om de caracter! E greu să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E mare lucru şi minunat să duci, în tine şi prin tine şi-n alţii, la biruinţă finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului acestuia, care pe atâţia îi amăgeşte şi-i duce la pierzare!“

(Arhim. Timotei Aioanei – Ziarul Lumina)

via Fericiti cei Prigoniti