Doi părinți îi scriu Andreei Vass, „mama de weekend”: Faptul că ați ales să nașteți într-o sămbătă pentru a nu rata o zi de muncă nu este o problemă. Este o TRAGEDIE

Articol preluat de pe Activenews.ro

 

Iată textul:

Motto: „Cele mai vătămătoare trei dependențe: de heroină, de carbohidrați și de un salariu lunar”

„… poți controla mult mai bine un sclav dacă îl convingi că este un salariat”

„Între gheață și apă nu există o stare intermediară, însă există una între viață și moarte: serviciul”

(Nassim Nicholas Taleb)

Stimată doamnă Andreea Paul (Vass),

În mod normal nu ar fi trebuit să vă scriu despre deja celebra Dvs. postare cu nașterea planificată sâmbăta.

În primul rând, pentru că sunt bărbat – iar bărbații nu ar trebui să aibă prea multe păreri cu privire la naștere, întrucât nașterea este, absolut previzibil, ceva care ține exclusiv de femei. Dar cum fac parte, spre norocul meu, din puținii bărbați care au stat alături de soțiile lor absolut TOT travaliul, și-au ținut copilul în brațe la câteva minute după naștere, i-au clampat ei înșiși cordonul ombilical și au văzut live și necenzurat o placentă, vă rog să contați pe familiaritatea mea cu subiectul.

În al doilea rând – sunt apolitic și nu mă mai uit la televizor de vreo 10 ani (mă simt OK, nu am avut sevraje, dorm bine, mănânc cu poftă, sunt o dovadă vie că există viață și în afara TV-ului. Ca și în afara politicii). Chestia asta îmi permite luxul de a nu ști cine este sau a fost ministru la cutare minister sau care sunt „numele grele” și „culisele” politicii de azi. Și, vorba unui prieten, sper să pot reuși la un moment dat performanța de a nu ști cum îl cheamă pe președintele României. Ca urmare, sper să nu mi-o luați în nume de rău, dar până când a început să circule postarea Dvs., chiar nu am știut cine sunteți. Bine, nici acum nu știu mare lucru, dar văd, totuși, că pagina Dvs. publică e destul de accesată, deci sunteți urmărită și probabil învestită cu încredere de destul de mulți români. Evident, cu cât sunteți mai apreciată, cu atât sunteți (sau ar trebui să fiți) mai responsabilă pentru ceea ce spuneți. De asta vă și scriu.

Înainte a trece la „fondul” problemei, vă semnalez o primă eroare. Spuneați, în celebra postare (pe care ulterior ați editat-o, ștergând și comentariile aferente), chiar la început, că v-ați sacrificat mult pentru a vă dedica „politicii, adică dumneavoastră, comunității”. Sincer, m-a cam speriat ușurința cu care ați pus semnul egal între politică și comunitate. Nu de alta, dar eu – împreună cu mulți alți prieteni la fel de apolitici – deși aparținem comunității, nu se simțim absolut deloc reprezentați de clasa politică (nici de partidul Dvs., nici de partidul opus Dvs., de UDMR nu mai povestesc). Prin urmare, de la bun început, vă rog mult de tot să nu vă mai sacrificați pentru mine, nici pentru soția mea, nici pentru copiii mei actuali și viitori. Nu are nimeni nevoie de politicieni care se sacrifică nebunește – din contră, avem nevoie de exact opusul: politicieni cu simțul realității, proporțiilor și măsurii. Deci, vă rog, fără jertfe spectaculoase pe sfântul altar parlamentar. Cu atât mai mult cu cât prețul sacrificiului este – Dumnezeule! – un copil (iar copiii, nu are rost să vă amintesc, nu au nici o vină). Ah, apropos de copil…

… Nu vă scriu acum ca să vă spun că, în calitatea Dvs. de mamă, ar fi trebuit să vă puneți multe întrebări înainte de a trece la cezariană, indiferent dacă ziua aleasă era sâmbătă, joi sau mai pe la sfârșitul lui ianuarie, ca să iasă vărsător. Îmi pare rău, sună foarte politically incorrect, dar în afara unor situații extrem de speciale – trombofilie, sindrom antifosfolipidic, lupus anticoagulant etc. – cezariana este un moft. Și încă un moft foarte costisitor, cu riscuri mari și efecte pe măsură, mai ales din punctul de vedere al fiziologiei nou-născutului! Nu o spun eu, o spun Michel Odent, Grantly Dick-Read și alți ginecologi celebri (total nemediatizați în România, țara cu cea mai mare rată a cezarienelor din Europa). V-aș putea trimite o listă cât toate zilele cu referințe medicale în acest sens, dar, repet, nu e ăsta scopul mesajului meu. Oricum, la următorul copil, poate ar fi bine să luați în considerare și alternativa asta. Pentru binele lui. Și, ca om politic, poate dați o mână de ajutor la conștientizarea marilor dezavantaje ale cezarienei. Dr. Raed Arafat a făcut-o acum câțiva ani dar el are un defect – e bărbat, implicit recomandările lui cu privire la naștere nu pot avea același impact cu al unei femei. Așa că, dacă vreți să faceți un mare bine femeilor și nou-născuților din România, începeți de aici, din propriul Dvs. cămin.

Dar, dna. Paul (Vass), mai periculos decât cezariana-de-weekend mi se pare modelul de gândire și de viață care v-a făcut să apelați la această procedură  dubioasă. Anume ideea teribilă că Munca-cu-M-mare este valoarea absolută care trebuie să ne controleze în chip absolut viața tuturor, femei și bărbați deopotrivă. Munca aia care te face să uiți de tine (și, eventual, de copilul/copiii din burtică). Munca aia care te depersonalizează, care îți dă viața peste cap, care îți face praf ficatul și, eventual, familia. Munca aia idiotizantă pe care o prestează orbește sute de milioane de oameni pe lumea asta. Munca aia care ajunge să fie sinonimă cu blestemul și cu însăși viața. Munca aia care a făcut ca în limba română, cuvântul „servici” să fie înlocuit, plastic și extrem de sugestiv, de „scârbici”. Munca aia care face ca, pentru cei mai mulți dintre noi, dimineața de luni să fie sinonimă cu sila, iar weekendul să nu fie altceva decât prilejul unei refulări în alcool și shopping. Munca aia cu care se mândreau pe vremuri comuniștii în vreme ce puneau intelectualii (ah, leneșii ăia de intelectuali!) la săpat Canalul. Munca aia cu care se mândresc astăzi corporatiștii, zicându-și în sinea lor că ei – prea-harnicii semizei ai Powerpoint-urilor – sunt motorul progresului civilizației la nivel mondial și poate chiar intergalactic.

Munca aia care nu diferă de sclavie decât prin prisma faptului că sclavii nu aveau mașină de serviciu și telefon mobil. Asta doriți pentru femeile a căror cauză spuneți că o susțineți?

Are rost să vă amintesc de cazul sinistru al Ralucăi Stroescu de la Ernst & Young care a murit pentru că a luat de bună ideea asta cu munca la turație maximă? Are rost să vă amintesc că munca excesivă creează imbecili hiperactivi tot așa cum lenea excesivă creează imbecili hiperpasivi? Are rost să vă aduc aminte că, uneori, marile revelații îi lovesc pe oameni exact atunci când NU muncesc? Știți, chiar înainte de a revoluționa fizica, Newton stătea sub măr. Subliniez – stătea! Stătea și… și atât.

Promovând cu atâta nonșalanță munca excesivă, promovați ceva și mai periculos – spulberarea de bună-voie a timpului liber. Nu, nu mă refer la timpul ăla liber în care te dai pe Facebook sau spargi vitrinele din mall. Mă refer la darul ăla neprețuit care ni s-a dat tuturor – și pentru care nu avem nici un merit. Și care, din păcate, nu se mai întoarce niciodată. Știți, timpul ăla în care citești o carte, sau respiri adânc, sau privești cerul minute în șir, sau te bucuri de tihna unei grădini cu flori, sau împarți o conversație și un ceai cu un prieten. Răgazul ăla în care îți pui ordine în gânduri, în care îți aduni mințile, în care îți redefinești permanent poziția față de lume și de tine însuți, în care meditezi, te rogi, visezi cu ochii deschiși sau stai de vorbă cu tine.

Ce înseamnă timp liber pentru un copil, inclusiv pentru copilul Dvs.? Înseamnă nimic mai puțin decât asta: dragoste oferită, minut cu minut, oră cu oră. No time, no love.

Timpul liber de dinainte de naștere înseamnă timpul în care tu, ca femeie însărcinată, nu te mai agiți ca o nebună și încerci să îi creezi un mediu cât mai liniștit pruncului pe care îl porți; în care începi deja să dezvolți o relație cu noua viață din tine; în care urmărești, te miri și te bucuri de fiecare centimetru câștigat în diametru; în care îți pregătești corpul și sufletul pentru marele eveniment. E mai ales timpul în care ai grijă de burtică, că burtica nu e portbagaj, ci domiciliul temporar al unei vieți care există deja și pentru care ești responsabilă. De asta și există concedii pre-natale (mult prea scurte la noi, dacă mă întrebați pe mine, poate faceți ceva în acest sens).

Timpul liber de după naștere înseamnă timpul pe care tu, ca proaspătă mămică, îl dedici COMPLET noii vieți căreia i-ai fost prilej de venire pe lume. Zi și noapte, non-stop, fără program, fără cronometru și mai ales fără regretul că nu ești la job și că nu salvezi lumea. Din punctul meu de vedere, asta se cheamă de fapt sacrificiu, asta înseamnă să fii femeie și prin asta femeile vor fi întotdeauna, incontestabil, superioare bărbaților. Și de asta și există concedii post-natale (mult prea scurte la noi, dacă mă întrebați pe mine, poate faceți ceva și în acest sens).

Știu, ce am scris mai sus sună cam antifeminist și că nu e chiar cool, dar vă garantez că am aprobarea prealabilă a soției mele care a făcut întocmai și nu regretă nici o clipă. Pe noi doi nu ne va convinge nimeni niciodată că emanciparea femeii presupune ca ea să-și nască copiii între o conferință pe Skype și două mailuri urgente. De asemenea, dacă vi se pare cumva umilitor pentru femei ce am scris mai sus, regret, însă vă anunț că nouă ni se pare infinit mai umilitor ca femeia să fie tratată ca o rotiță oarecare dintr-un sistem, ca un roboțel super-productiv care, într-o mică pauză de funcționare, face și ea un roboțel mai mic, îl conectează la pompa cu lapte praf și apoi îl lasă, de voie sau de nevoie, pe seama babysitter-ului și statului.

Dacă vreți cu adevărat să le sprijiniți, oferiți-le femeilor din România șansa de a petrece timp, cât mai mult timp cu copiii lor, fără să fie obligate să meargă la job pentru a-i putea întreține. Ăsta va fi cu adevărat „un tsunami mental”, cum vă place să spuneți.

Suntem în plin paradox – toată lumea vrea ce-i mai bun pentru copilul său. Și toată lumea pleacă de acasă în căutarea a ce-i mai bun pentru copilul său, lăsându-și copilul cu … bona.

Ce îi puteți dărui copilului Dvs., crescut pe acest model în care el e pe locul doi față de carieră, pardon, voiam să spun Carieră? Cu ce umpleți absența? Cu o bonă, eventual thailandeză, o tabletă performantă, un smartphone scump, o școală privată și câteva zile de concediu ca sa vă compenseze lipsa în tot restul anului? Time is not money, Ms. Paul Vass. Time is life. Parafrazând o reclamă străveche, ăsta e unul din lucrurile ălea pentru care nu există Mastercard.

Faptul că ați ales când să nașteți în loc să lăsați natura să-și urmeze cursul firesc este o problemă.

Dar faptul că ați ales să nașteți special într-o zi de weekend, pentru a rata nici o zi de muncă, nu mai este o problemă; este o tragedie.

Iar faptul că o spuneți cu mândrie, pe Facebook, așteptându-vă ca alegătoarele Dvs. să vă asalteze cu like-uri și share-uri și să vă urmeze în gest și în atitudine arată că nici măcar nu bănuiți dimensiunile acestei tragedii.

E tragedia unui om care trăiește fără să fi înțeles lucruri simple, fundamentale – că există un timp rostuit pentru toate, și pentru muncă și pentru odihnă, și că e de datoria noastră de ființe raționale să cultivăm echilibrul dintre ele; că dragostea presupune în primul rând prezență; că piticii noștri sunt miracole și, ca orice miracole, se văd doar de cei pregătiți deja să le vadă.

E tragedia unei femei care n-a înțeles că femeile nu cuceresc lumea. Ele o nasc.

Vă urez să aveți mult timp!

Cu cele mai bune gânduri,

Un tătic.

(scrisoare contrasemnată de o mămică – soția tăticului sus-menționat).

sursa: Știri pentru viață