„Toţi cei care au trecut prin Gherla, nu numai în timpul demascărilor, dar și înainte și după aceea, nu pot uita închisoarea, unde atâția fuseseră torturați sau uciși.”
Descrierea închisorii Gherla
Închisoarea Gherla se află situată pe soseaua care leagă orasul Dej de Cluj, pe malul Somesului Mic.
A fost clădită pe timpul împărătesei Austriei, Maria Thereza. E o fortăreată înconjurată de un sant adânc, ce-si lua apa din Somes. Avea două clădiri cu câte un etaj, Zarca si Sectia, cu celule si camere mai mari si mai mici.
După 1848, stăpânii Transilvaniei au clădit o a treia închisoare în formă de U culcat, cu o capacitate de mii de detinuti, cu camere si celule, plase de sârmă groasă, ca la Pitesti, si un coridor de un metru între celule.
Pe partea dinspre celule, la cele două capete ale clădirii, la etajele 2 si 3, se găseau camere mari cu o capacitate normală de 70 de locuri. A fost un timp când aceste camere erau populate cu peste două sute de detinuti. La capete, pe înăltimea parterului si a etajului 1, la sud era bucătăria închisorii, iar la nord capela. E de remarcat că această capelă era pictată ortodox, ceea ce dovedeste că închisoarea fusese construită numai pentru români.
Când am ajuns noi la Gherla, capela era desfiintată, iar icoanele, catapeteasma si mobilierul fuseseră depuse în capela mică, din clădirea din mijloc (Sectia). Capela din clădirea mare era transformată în sală de sedinte.
Închisoarea era foarte impunătoare. Localnicii o numeau „Casa Galbenă”. În partea de sud, aproape de închisoare, era un cimitir, iar alături, unul mai mic, destinat detinutilor care mureau între ziduri.
Intrarea în această fortăreată te impresiona prin podul portii principale, unde fusese santul cu apă.
La intrare era clădirea administratiei, cu un etaj, iar din această clădire, printr-o boltă, ajungeai în cele două curti, pavate cu pietre.
Clădirea mare avea două intrări, una spre curtea interioară si alta spre curtea cu ateliere. Curtea interioară avea spre sud o poartă care conducea la ateliere.
Închisoarea era împrejmuită cu un zid înalt, de 4 metri, prevăzut din loc în loc cu foisoare de pază, asigurată de soldati înarmati. Pe lângă zid era un spatiu larg de 3 metri, greblat si împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată, înalt si el de 2 metri.
Când intrai în clădirea mare, te impresionau imensitatea ei si plasele de sârmă prin care puteai vedea de la parter până la etajul trei.
Usile erau din lemn masiv, îmbrăcat în tablă groasă, cu două zăvoare puternice, sus si jos, si o broască mare pentru încuiat cu cheia. La mijloc, ca la orice usă de închisoare, se găsea vizeta mare pe unde se servea masa si, deasupra acesteia, o alta mai mică, pe unde se observa în cameră.
La mijlocul clădirii, în fata intrării principale, erau scările care duceau de la parter, la etajul trei.
Această fortăreată, asa cum era construită si împrejmuită, asigura o pază prin care numai gândul mai putea zbura afară.
Geamurile de 1,5/1 m erau prevăzute cu gratii groase de fier.
Toti cei care au trecut prin Gherla, nu numai în timpul demascărilor, dar si înainte si după aceea, nu pot uita închisoarea, unde atâtia fuseseră torturati sau ucisi.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)
Conducerea închisorii Gherla
GHERLA este o închisoare mare a cărei destinatie iniţială a fost de cazarmă pentru ostaşi şi ofiţeri în timpul imperiului Austro-Ungar, acum servea ca închisoare, în principal destinată muncitorilor şi ţăranilor anticomunişti. Dar pe lângă muncitori şi ţărani, sute de intelectuali au tras aici amarul sau şi-au găsit sfârşitul.
Trei sunt comandanţii comunişti vestiţi prin care s-a înfăptuit programul de nimicire a oponenţilor regimului :
-Primul s-a numit Lazăr. Era evreu pârlit, trecut cu toată fiinţa lui de partea comunismului. Avea el o metodă simplă de a înfăptui crime fără să lase urme sau să poată fi acuzat de crimă.
-Al doilea comandant al închisorii este Gheorghiu. Sub comanda acestuia s-au înfăptuit crimele reeducării , după terminarea Piteştiului. Prost şi plin de sadism, el se lăuda că face parte din echipa lui Gheorghiu-Dej şi e CFR-ist ca şi acesta.
La un moment dat a dispărut din închisoare şi nu mult după dispariţia lui au încetat torturile reeducării.
-Al treilea ticălos a fost Goiciu, o matahală gata să sfâşie orice deţinut.
În ticăloşia de care era stăpânit a inventat la Gherla nişte carcere de dimensiunea unui coşciug, în care deţinuţii pedepsiţi trebuia să stea în picioare pînă la şapte zile. Mulţi au decedat în carceră sau după ce au scăpat de acolo.
(Octavian Voinea – Masacrarea studențimii române, de Gheorghe Andreica)
Gherla – infernul lui Goiciu
Această închisoare se află în oraşul cu acelaşi nume aşezat pe Someşul Mic, la Sud de Dej. Datorită acestui loc de tortură, oraşul şi-a căpătat o faimă proastă. Nu există om în România care să nu fi auzit de Gherla. Acei care au avut nefericirea să cunoască infernul de acolo, îl văd în permanenţă pe Goiciu. Numai numele e de om, restul de fiară, animal feroce, ce nu ştia decât să bată, să înjure şi iar să bată. Faima îi era cunoscută înainte de a sosi aici. Închisoarea Galaţi l-a cunoscut în desfăşurarea lui demenţială. Această brută, Goiciu Petre, a fost mutat aici în anul 1952. Inaintea lui trecuse să facă puţină ordine Cseller, o altă figură sinistra, de care s-a amintit în legătură cu torturile de la Piteşti din timpul reeducării şi care s-a sinucis după înlocuirea celor vinovaţi de crimele de acolo, cu alţii la fel de fioroşi.
Gherla a fost închisoarea pe unde au trecut frontierişţii şi cei fără culoare politică. De aceea vom găsi aici tot felul de intelectuali cu renume, în frunte având pe înalţii prelaţi ai Bisericii Catolice de ambele rituri şi foarte mulţi preoţi, între care şi ortodocşi. Invăţătorii satelor vor fi şi ei în mijlocul poporului, fiindcă numărul ţăranilor care au trecut pe aici a fost de ordinul zecilor de mii. Ofiţerii şi avocaţii au îngroşat şi ei numărul martirilor de la Gherla. Dar tineretul a fost la înălţime şi ca număr, dar mai ales ca atitudine. Vom găsi nume care au înfruntat pe Goiciu şi n-au precupeţit nimic în lupta de a îmbunătăţi situaţia de aici.
Pentru a instaura regimul de teroare din închisoare, Ministerul de Interne i-a dat mână liberă lui Cseller să-şi aducă colaboratori. Voi aminti o parte dintre acei care au condus procesul de distrugere al fiinţei umane: Mihalcea, o fiară, pe care Goiciu l-a făcut ginere.
Locotenent Istrate, Tudoran, Domocoş, care nu poate fi socotit ca făcând parte din specia umană, Andraş, Ardeleanu, Avădanei, Bărbosu Ion, doctorul administraţiei, care se pare că a fost executat tot de comunişti, Bodea, Bota, Cârciu, Chioreanu, Deneş, Dimiş, Gheorghiu, Mihăilescu, Mesaroş, Pop 1 şi Pop 2, Potcoavă, Sabo, Şomlea, Todea Vomir, Sebestany…
O notă mai bună, poate chiar de trecere, ar putea obţine: Guşti, Petrică Stan, Zahanu…
Pentru a încerca să intimideze pe deţinuţi şi să generalizeze teroarea, conducerea statului comunist şi a Ministerului de Interne a hotărât să trimită studenţii reeducaţi la Piteşti spre celelalte locuri de exterminare: Aiud, Ocnele Mari, Peninsula, Târgu Ocna şi Gherla.
Aici, colonelul Cseller a adus pe Ţurcanu Eugen, căruia i-a dat închisoarea în primire pentru începerea reeducării. Printre cei sosiţi s-au numărat: Bucoveanu Codin (Politehnică Bucureşti), Calciu Gheorghe-Dumitreasa (Medicină), Cerbu Ion, Crăciunescu Gr., Diaca Dan (Medicină), Dumitrescu Dan (Iaşi), Glodeanu, Grama (trei fraţi), Henteş, Ionescu Eugen, Juberian Constantin, Leonida Titus, Levinschi Mihai, Lucinescu Dan, Mărtiniş, Mandinescu Sergiu, Munteanu Eugen, Pop Alexandru, Popescul., Puşcaşu Ion, Rec Ludovic, Şerbănescu Paul (elev), Sobolevschi, Stoian (elev), Teodoru, Tomiţa Octavian, Voinea Nicolae Octavian.
Această acţiune de reeducare a început în camera 99 spital şi continua să se extindă. Intre timp ,în lagărul de exterminare de la Peninsula au fost omorâţi Dumitrache şi doctorul Simionescu de echipa condusă de Bogdănescu Ion – student medicinist – venit de la Piteşti, iar alţii au fost schilodiţi. De acolo am reuşit să transmitem în Turcia ceva date în legătură cu aceste crime abominabile. Radio Ankara a făcut cunoscute informaţiile primite. Desigur că şi acest fapt a contribuit la o derută în Ministerul de Interne. Pe data de 14 Noiembrie 1951, la 4 luni de la omorârea doctorului Simionescu, au încetat demascările la Gherla, iar peste circa 10 zile un lot de 10 bătăuşi-criminali plecau în lanţuri, în frunte cu Ţurcanu Eugen. Cam în acelaşi timp s-au dizolvat şi brigăzile de tortură ale studenţilor de la lagărul de exterminare -PENINSULA- şi nu după mult timp au plecat şi de aici peste zece călăi, tot în lanţuri.
La Gherla a fost omorât Ion Fluieraş de către Henteş şi Rek Ludovic. Aurelian Pană este a doua persoană care a fost ucisă de Dan Diaca şi Rek Ludovic. Deoarece Rek Ludovic este factor comun în ambele crime, încerc să-l prezint în câteva cuvinte, după informaţiile culese. A fost membru de partid înainte de venirea trupelor ruseşti, iar după 1944 a lucrat împreună cu Gheorghiu—Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi alţi călăi ai neamului românesc. Intervenind neînţelegeri între ei, bănuindu-l pe Rek Ludovic că joacă pe mai multe tablouri, l-au arestat. învinuirea a fost găsită imediat: în timpul zisei ilegalităţi ar fi dat informaţii siguranţei din Galaţi cu privire la unii bănuiţi comunişti care făceau spionaj în favoarea Rusiei. Această figură sinistră va continua să rămână în închisoare până în anul 1964 şi-l vom întâlni în perioada celei de-a doua reeducări când va avea un rol nefast , alături de Sorin Popa şi alţi netrebnici.
In luna Martie 1952 s-a trecut în Gherla la zisa reeducare prin muncă şi deţinuţii cu pedepse mai mici au fost scoşi sub conducerea unui anume Benedek, maistru civil, care împreună cu fiul lui au terorizat pe cei din ateliere. Hatmanu, fost plutonier, originar de prin jud. Vaslui, a ajuns un fel de şef şi unealtă a administraţiei, în acest post bătea şi înjura mai rău decât gardienii. La fierărie, sub loviturile şi strigătele lui Hatmanu, deţinuţii loveau cu barosul într-un ritm infernal, până cădeau istoviţi.
Toamna anului 1952 a adus pe Petre Goiciu în funcţie de comandant. în luna octombrie a aceluiaşi an a plecat de aici un alt lot de torţionari, tot în lanţuri. Printre ei se găseau Voinea Octavian şi Pop Alexandru, doi fioroşi schingiuitori. Ministerul de Interne începea o anchetă în legătură cu cele petrecute la Piteşti, încercând să se disculpe şi să arunce vina pe studenţii care ar fi acţionat din proprie iniţiativă. O parte au fost executaţi, iar alţii condamnaţi la pedepse mari.
In luna Iulie 1953 au sosit în Gherla peste 2.000 de deţinuţi veniţi de la „Canalul Morţii” ,unde lucrările fuseseră abandonate.
Pe data de 20 Februarie 1954, Goiciu a introdus izolarea completă şi tortura a luat forme demenţiale. Despre aceasta voi relata câteva aspecte. In această perioadă, peste ţară se aşternuse una din iernile cele mai grele. In închisori repercusiunile s-au simţit şi mai mult din cauza lipsei de mâncare şi a frigului. Pentru motive imaginare, gardienii pedepseau cu bătaia şi izolarea. Izolarea pe această vreme era egală cu condamnarea la moartea. Pe unii i-au găsit degeraţi în izolare. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit de TBC. Industria crimei organizate de la Gherla funcţiona în plin şi Goiciu îşi făcea datoria de călău.
După datele culese de la o persoană ce avea legături cu administraţia închisorii Gherla, pe acolo au trecut peste 30.000 de deţinuţi politici până la sfârşitul anului 1954.
Dintre ei am reţinut o infimă parte:
Bălănescu Nicolae, profesor din Craiova, Balaş Emil; Blaga Ion, Buta Vasile; Buzdugan Alexandru; Comăndăşescu Mucenic—din lotul partizanilor lui Arsenescu; Cinciu, preot din Craiova; Ciuceanu Radu, (student din Craiova); Coconeţi Victor,(din Bucureşti); Coşereanu Alexandru; Cotruţ Tudor, din Teleorman; Crişan Ianoş (din comuna Mirişu Mare jud. Satu Mare); Diaca Cornel (student la Iaşi); Desideriu Ion( avocat); Drăgănescu Vlad, student, Flueraş Ion, fruntaş socialist, Secretarul Marei Adunări Naţionale de la Alba din 1 Decembrie 1918, omorât de studenţii reeducaţi. Fortunescu D.C., profesor din Craiova; Hodorog Vasile, ţăran din comuna Ovidiu jud. Constanţa, fost primar liberal; Iacobescu C, student; Iovănescu Paul, student de la Craiova; Man Leon, preot din comuna Caianul Mic jud. Bistriţa Năsăud, mort în închisoare în luna Martie. 1953; Micle Alexandru, dr. în Drept, din Satu Mare; Nuţu Nicolae; Pană Aurelian, fost ministru, omorât de studenţii reeducaţi; Păiş Mihai, ofiţer; Rebreanu Aurelian; Roncea Viorel; Socaciu, tată şi fiu, ţărani chinuiţi într-un mod barbar; Sereanu Nae din Balş; Stănescu S.; Tătaru Vasile, preot din Bistriţa Năsăud, a făcut peste 5 ani închisoare, după ce în tinereţe, ca teolog, fusese închis şi de Unguri la Seghedin. Timaru Mihai, ofiţer moto-mecanizat, arestat în lot cu Jenică Arnăutu, cu organizaţia de rezistenţă din Munţii Ceahlăului. în 1954 era anchilozat din cauza izolărilor făcute în condiţii de exterminare; Tudor Dumitru, student din Craiova; Tudorache Tudose, din Craiova; Vasilache; Vlad Mircea; Bobescu Traian; Barbu Ion, din com. Felmer-Făgăraş.
(Cicerone Ionițoiu – Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. II)
Aspecte din închisoarea de exterminare Gherla
Chinuirea deţinuţilor politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau alimente, fie prin bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziţia de a tortura pe cei lipsiţi de orice apărare. De multe ori uşa celulei se deschidea şi brutele administraţiei năvăleau începând să lovească, să joace în picioare. Acelaşi sistem l-am văzut aplicat şi la Aiud, Galaţi, Jilava…Deci era o tortură ce se făcea organizat, în urma dispoziţiilor.
De dimineaţa, până seara, nu aveai „dreptul” să stai întins pe pat, ci numai la marginea lui, cu ochii la uşă, sau să te plimbi. Atunci când ieşeai la plimbare trebuia să treci fuga, printre bâtele miliţienilor, pentru a nu fi lovit. Tinerii scăpau mai uşor, dar bătrânii care nu puteau fugi erau bine ciomăgiţi, în hazul brutelor.
In anul 1956 s-a întâmplat un caz deosebit. într-o celulă de 12 persoane se găseau şi câţiva bătrâni, printre care şi moş Florea, ţăran din jud. Bihor, arestat cu doi copii, deoarece la el se ascunseseră doi dintre conducătorii revoltei. Aceştia erau în şură şi nu voiau să se predea. Atunci Securitatea a pus foc surei, iar cei doi au ars de vii. Pe gazdă şi pe cei doi feciori, i-au arestat. Bătrânul, la cei peste 70 de ani, era slăbit, bolnav şi de-abia se mişca. Cei mai tineri din celulă au hotărît să-l protejeze pe bătrân, expunându-se ei bătăilor (ciomegelor): înainte de a fi scoşi la plimbare, se încingeau cu păturile peste care îmbrăcau zeghea. În acest fel suportau mai uşor loviturile.
Intr-una din zilele anului menţionat, când au ieşit pe sală, deţinuţii au fost înconjuraţi ca de obicei de 4 miliţieni care loveau cu sete, în timp ce ceilalţi se strecurau. La urma grupului, a rămas Ionescu Romică, tânăr, elev din Bucureşti, pentru a încasa loviturile plutonierului Dodea, protejând în acelaş timp pe moş Florea care cobora pe scări. Fiind la urmă, n-a mai putut ieşi în curte, deoarece o haită de miliţieni, în frunte cu Istrate, o stârpitură de locotenent, au năvălit pe culoar, pentru a începe bătaia în camere. Văzându-l pe Ionescu Romică şi tânăr şi ultimul, l-au luat la bătaie. Incălzit de bătaia primită cu câteva secunde înainte, Romică, un băiat înalt, s-a oprit, l-a prins de revere pe locotenentul Istrate, l-a ridicat în sus şi l-a izbit de perete. Acesta a căzut ca o balegă jos, nemaiputând articula nici un cuvânt. Ceilalţi hăitaşi s-au repezit pe Romică, l-au lovit şi l-au dus pe sus la corpul de gardă. Timp de 24 de ore, toţi miliţienii au trecut şi l-au jucat în picioare.
A doua zi, colonelul doctor al securităţii, -Sin-, fiind informat de crima ce se pusese la cale împotriva deţinutului Romică Ionescu, s-a dus la locul unde acesta se găsea închis. A încercat să intre la el, dar a fost oprit de un miliţian, care i-a spus că are dispoziţie de la locotentul Istrate să nu dea voie la nimeni.
După un schimb dur de cuvinte, uşa a fost deschisă. Pe ciment zăcea tânărul Ionescu Romică, într-un lac de sânge. A fost luat de acolo şi internat în infirmerie, unde i s-a dat imediat asistenţa medicală, din dispoziţia colonelului Sin. Din cauza pierderii de sânge şi a leziunilor produse de nenumăratele lovituri suferite pe tot corpul, a fost cu greu salvat. Dar urmele adânci au rămas.
(Cicerone Ionițoiu – Morminte fără cruce. Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. III)
Directorul Gheorghiu
Când am ajuns noi, la Gherla era director căpitanul Gheorghiu, un om în vârstă, cu părul alb, muncitor de meserie. Se spunea că era maistru mecanic, iar toti cei care l-au cunoscut au vorbit numai debine despre el.
Avusese tangentă cu comunistii înainte de 1944 sau, poate, după aceea si, ca si alti muncitori cinstiti, credea că ei vor fi aceia ce vor aduce dreptatea si raiul pe pământ. Ce o fi căutat acest om cumsecade, să fie director de închisoare si, mai mult, la Gherla, nu stiu.* Cât l-am cunoscut, vreo opt luni de zile, nu l-am auzit o datăsă vorbească urât cu detinutii sau să-i bruscheze. Vorbea cu fiecare ca si cu un vechi cunoscut.
La tâmplărie nu se pricepea, în schimb petrecea ore întregi în atelierul de mecanică, îmbrăcat în halat, cu mâinile murdare, învătându-i pe cei tineri o meserie.
L-am văzut de mai multe ori asistând la servitul mesei; dacă rămânea ceva pe fundul hârdăului, împărtea celor ce nu reuseau să îndeplinească norma impusă. După unii, se pare că Gheorghiu ar fi spus că el nu a venit director la Gherla ca să omoare oamenii.
Datorită atitudinii lui, acest muncitor cu bun simt nu s-a amestecat în demascări. Cel care le-a condus, verificat si aplicat, la ordinele lui Nicolski si Zeller, a fost odiosul si ucigasul ofiter politic Avădanei.
După încetarea demascărilor, când la Gherla trebuia să muncesti ca la galere, cu norme aproape imposibil de realizat, acest muncitor onest, Gheorghiu, a fost schimbat cu cel mai mare criminal pe care l-au avut închisorile comuniste din România: căpitanul Goiciu.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
* Tocmai nădejdea în crearea de către om a raiului pământesc, asadar în automântuire, i-a unit pe „oamenii cumsecade” dar atei, cu antihristii aflati în slujba vrăjmasului (n. ed.).
Munca în ateliere
După cum ne prevenise Zeller, că demascarea va continua la Gherla si că noi, studentii, vom face demascarea tuturor „banditilor” din Republica Populară Română, perspectiva noastră era dintre cele mai sumbre. Aceasta însemna că, pentru noi, această cruntă soartă nu se va termina decât cu executia noastră, ca pe timpul lui Stalin.
Nu am fost scosi la ateliere în săptămâna anuntată de Ţurcanu, pentru că a trebuit să se facă selectia. Cei care nu fuseseră propusi pentru muncă de Ţurcanu au fost scosi dintre noi si dusi în camere de tortură.
În camera unde eram eu, sef de comitet era Pop Cornel.
Măgirescu fusese scos din cameră să îndeplinească functia de „frizer”, care consta de fapt din a strânge informatiile de la turnători si a le preda ofiterului politic. Nu stiu ce a făcut Măgirescu cât a fost frizer. După cum arăta Ţurcanu, eram convins că între ei se întâmplase ceva ireconciliabil.
La Gherla, Ţurcanu nu mai conducea singur demascările, ci împreună cu Popa Ţanu. Nicolski avea nevoie de Ţurcanu dar si de Popa Ţanu, acest ucigas de tip mongoloid, originar din Soroca, de pe malul Nistrului.
Îmi vine să cred că, sub pavăza lui Bogdanovici, Popa Ţanu s-a strecurat în Miscarea Legionară ca spion rus. Pentru că, atunci când Ţurcanu si ceilalti ai lui au fost condamnati la moarte si executati, Popa Ţanu a scăpat cu viată, cu toate că el condusese demascările si asasinatele de la Gherla, unde au fost mai multi morti decât la Pitesti.
În 1957, el era singur, într-o celulă la Aiud. Îl găsim din nou, ca martor al acuzării din lotul lui Ţurcanu, în procesul lui Vică Negulescu, afirmând că acesta primise ordin de la Horia Sima să facă demascările de la Pitesti si Gherla.
Se vedea astfel că Popa Ţanu jucase un rol mai mult decât suspect.
Pentru noi, a urmat încă o săptămână de perindare prin camerele de tortură. Un fapt ne-a intrigat acolo: nu-i puteam recunoaste pe cei torturati, fie că erau desfigurati, fie că aveau capul acoperit sau erau lungiti într-o pozitie în care nu le puteam vedea fata.
Aveam convingerea că tot acest bâlci l-a făcut Ţurcanu cu noi ca să ne înspăimânte si să bage cât mai mult groaza în noi. Plimbările prin camerele de tortură de la Gherla au avut pentru noi, cei ce veneam de la Pitesti, un efect moral înspăimântător. Atunci când vedeam alti torturati, majoritatea dintre noi trăiam suferinta lor si, în acel moment, am fi preferat să fim noi în locul nenorocitilor întinsi pe dusumea. O paradoxală afirmatie. Starea aceasta sufletească am trăit-o toti si un sentiment de milă si compasiune ne-a umplut sufletul.
Atunci când esti torturat tu, nu poti simti milă si compasiune pentru tine, pentru că, în acel moment, nu actionează decât puterea ta de rezistentă si răbdarea de a suporta tortura. Când îl vezi pe altul torturat, trăiesti durerea lui, pentru că se leagă de durerea ta si se trezeste în constiinta ta, cu maximum de intensitate, mila si toată compasiunea fată de el, care este cu atât mai mare, cu cât e fratele tău de suferintă si de luptă. Este însă foarte greu pentru oameni să înteleagă această stare, mai ales când ei nu au nici un fel de experientă.
Ţinând seama de cele relatate, nu caut întelegere si nici să conving pe nimeni, dar mărturisesc că, văzându-ne fratii si camarazii în cea mai crâncenă suferintă, timp de o lună de zile, nu ne-a fostdeloc usor.
După o lună de torturi sufletesti, a venit si ziua când am fost scosi la muncă în ateliere. Cu o zi înainte, Ţurcanu si Popa Ţanu trecuseră prin camere si ne avertizaseră:
„Dacă scoateti o vorbulită în legătură cu demascările, pentru că noi avem posibilitatea să-l descoperim pe făptas, si dacă nu vă apucati serios de muncă, sabotati sau faceti altceva prin ateliere, stiti ce vă asteaptă; ati văzut cu ochii vostri!” Ţurcanu repetase: „Ştiti că noi nu glumim si ne tinem decuvânt”.
Eram atât de slăbiti fizic si moral că, dacă ne-ar fi văzut un om normal din afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu niste strigoi sau cu niste cadavre umblătoare.
Am fost scosi din camere, escortati nu de gardieni sau de soldati, ci tot de detinuti, ajutoarele lui Ţurcanu si Popa Ţanu. Cu totii am trăit un sentiment, nu ură, ci altceva, inexplicabil, de neînteles: cum se putea să fim escortati si insultati de proprii nostri camarazi si colegi?
Un alt sentiment deosebit ni l-a dat faptul că, în locul unui spatiu restrâns de câtiva metri pătrati de celulă sau cameră, aveam un spatiu larg de miscare.
Dintre cei aproape 200 de studenti scosi în ziua aceea la muncă – era pe la sfârsitul lui octombrie, 1951 – numai cinci am fost repartizati la atelierul de tâmplărie manuală. Şef de atelier era un maistru tâmplar legionar, arestat pe timpul lui Antonescu, care trecuse si el prin demascări si avea o asa ură si groază fată de studenti si elevi, că nici nu se uita în ochii nostri.
În câteva minute, ni s-au repartizat sculele, ni s-a arătat ce si cum să lucrăm. Apoi, maistrul ne-a pus la curent cu norma obligatorie, pe care trebuia să o facem în opt ore de lucru, tinând să precizeze: „Norma nu am făcut-o eu, ci voi, si dacă ati făcut-o, tot voi s-o îndepliniti”.
Ţin să precizez că normele erau făcute, oriunde s-a lucrat cu detinuti politici, peste puterile unui om robust si sănătos, care ar fi muncit în conditii normale, în libertate. Însă pentru noi, care eram niste epave, slăbiti până la distrofie, datorită hranei mult prea insuficiente calitativ si cantitativ si nici nu eram meseriasi, era imposibil să facem o astfel de normă.
Drept urmare, din pricina epuizării fizice si a nemâncării, ne-am îmbolnăvit. Neavând însă asistentă medicală, se explică de ce au murit, în aceste lagăre de muncă fortată, un număr atât de mare de detinuti politici, de toate vârstele si categoriile.
Oriunde s-a muncit cu detinuti politici – la Canal, Poarta Albă, Salcia si în toate atelierele închisorilor – norma de lucru si controlul productiei erau făcute de detinuti, politici sau de drept comun. Înaceastă categorie de detinuti au fost selectati cei care trecuseră prin demascări sau erau turnători de bună voie. Normatorii erau dintre cei mai urâti si dispretuiti, fiind mână în mână cu ofiterul politic si cu administratia închisorii sau a lagărului. N-am văzut în viata mea, oameni mai dispretuiti, huliti si denigrati ca acesti normatori. Şi o meritau din plin.
A doua categorie erau pontatorii[…]. În ateliere, erau două categorii de detinuti politici: unii trecuti prin demascări (muncitori, tărani, studenti, elevi si câtiva intelectuali) si altii care nu trecuseră prin demascări.
Acestia din urmă, veniti cam în acelasi timp cu noi la Gherla, nu trebuia să fie preveniti de ceea ce-i astepta. De aceea ne spuseseŢurcanu, înainte de a fi condusi în ateliere, să nu scoatem nici o vorbulită despre demascări.
În ziua când am fost scosi la muncă noi, cei 200 de studenti trecuti prin demascări la Pitesti, am trăit bucuria revederii după atâtia ani, dar nu deplină, pentru că n-am îndrăznit să vorbim unul cu altul.
Ce tragedie sufletească mai mare se poate întâmpla decât să nu poti, după atâta timp, să-ti împărtăsesti gândurile si sentimentele cu cel pe care l-ai iubit. Cine poate să înteleagă această stare sufletească?
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
Informatorii
După o săptămână de muncă, unii dintre noi au fost dusi la camerele de tortură, pentru motive numai de ei cunoscute. Ţurcanu stia că mai aveau un rest de plătit, de la Pitesti. Şi Ţurcanu se tinea de cuvânt.
Unii moralisti ai Bisericii crestine sustin că majoritatea cuvintelor rostite de oameni sunt mincinoase, în relatiile dintre indivizi, în familie, în colectivităti, în ideologii, literatură, istorie si în falsa stiintă si politică de stat. Cât adevăr este în această afirmatie! Dacă am trăi Adevărul, ar fi Împărătia lui Dumnezeu pe pământ, dar trăim minciuna, negând voit, constient, adevărul; de aceea este ce este în lume, domnia satanei. Dumnezeu ne învată: „Trebuie să fie da, când este da, si nu când este nu, tot ce trece peste aceasta vine de la cel rău”.
După vreo zece zile de când fuseserăm scosi la muncă, într-o seară, Ţurcanu si cu Popa Ţanu au trecut prin camerele celor ce lucrau la atelier, fiind toti repartizati la un loc.
Ţurcanu avea o înfătisare de călău autentic, cum de putine ori îl văzusem. Popa Ţanu, lângă el, cu aceeasi înfătisare, poate mai expresivă, căci se adăuga si aerul mongoloid.Ţurcanu ni se adresă astfel: „Banditilor, este poate ultima încercare când regimul si noi vrem să vă verificăm dacă, după ce ati trecut pe unde ati trecut si ati văzut ce ati văzut, puteti pune în aplicare si da dovadă că sunteti hotărâti să demascati pe orice bandit reactionar, care este împotriva regimului, ca astfel regimul să aibă încredere în voi”.
„Cei din Gherla, care au trecut prin demascări, până acum n-au scos nici un cuvânt, pe unde s-au dus, ba mai mult, au demascat pe toti banditii din fabrică si de-acum îi cunoastem si stim cu cine avem de-a face. Prietenul meu, Popa Ţanu, poate întări ceea ce am spus eu” (Asa cum s-a dovedit mai târziu, erau ei prieteni, cum ar fi sarpele cu broasca.).
Popa, cu o viclenie de mongoloid, ca a lui Lenin, ne spune:
„Banditilor, nu vă jucati cu focul. Printre cei pe care i-am demascat eu, n-a fost nici unul să nu facă ceea ce a vrut regimul si ceea ce le-am spus eu”.
La care Ţurcanu mai adaugă:
„V-am spus, când ati iesit din fabrică, să nu stie nici pământul pe unde ati trecut, si aici, si în libertate. Trebuie apoi să trageti de limbă pe orice bandit în legătură cu ce gândeste, ce a făcut în viata lui, ce relatii are cu alti banditi si ce are de gând să facă în viitor. Începând de mâine, orice bandit dintre voi va da dovadă de cum stie să servească Partidul si să-si facă datoria, asa cum o cere el de la noi”.
Afirmatiile lui Ţurcanu se legau de acelea ale lui Zeller, când ne spusese în fata camerei: „Voi veti face demascarea tuturor banditilor din Republica noastră”. Până atunci ne demascasem între noi, prin ciomăgeală si rupere de oase, spunând tot ceea ce stiam unul despre altul si despre cei din libertate, ca urmare a cumplitelor torturi prin care trecusem si treceam încă; acum eram pusi, fără voia noastră, să comitem odiosul păcat al fătărniciei. Adică, să ne prezentăm în fata semenilor nostri ca oameni cinstiti, si ei să-si deschidă sufletele fată de noi si să spună lucruri care de obicei nu se spun, mai ales în închisoare. Toti făcusem această greseală, din sinceritate, din încrederea care ne lega. Iar acum, constient, trebuia să-i împingem în gura lupului pe fratii nostri, care ne credeau cinstiti.
După cele afirmate de Ţurcanu si Popa Ţanu, eram constrânsi deci, prin torturi, să facem rău semenului care nu ne făcuse nici un rău.
Dacă cei trecuti, la Pitesti si Gherla, prin torturi de nesuportat, până la nebunia deznădejdii, judecând omeneste, aveau o oarecare scuză, ce aveau să facă cei care, de bună voie, constienti fiind că fac rău semenului lor, se angajaseră, pentru un blid de linte, pentru o pozitie socială sau pentru un trai mai bun, să-si vândă sufletul satanei?
Ce noapte îngrozitoare (este putin spus) am trăit noi la Gherla, când Ţurcanu ne-a obligat să actionăm sub masca fătărniciei, făcând atâta rău semenilor nostri! Se poate oare explica si întelege rational acest fapt, când trebuie să comitem răul fără voia noastră, des isuntem constienti de el? Ce grozăvie, să stii că faci răul si totusi să-l faci!
După cum se vede, planul ocultei de a face din noi ceea ce au vrut ei, turnători ordinari, într-o oarecare măsură, a reusit.
Să-mi îngăduie cititorul să vin cu o observatie făcută de bunul meu prieten, inginerul Costică Cristescu, seful tineretului tărănist din Capitală în 1946 si care, desi ateu si invalid, fără mâna dreaptă, îmi făcea următoarea mărturisire:
„Dragă prietene, eram scos la muncă să fac corvoadă prin curte; trecusem prin demascări si, sincer să-ti spun, până acum n-am înteles acest fenomen, dar ceea ce îti mărturisesc este mai mult decât cutremurător:”
„Eram în curtea închisorii, ca în fiecare dimineată, si iată ce am observat: fiind cu mătura în mână si făcându-mă că lucrez, când ieseau elevii din camerele de tortură si se îndreptau spre ateliere, am văzut pe fetele lor atâta groază, atâta frică si atâta disperare, încât m-am înspăimântat până în adâncul fiintei mele. Văzând acesti copii torturati, i-am asemuit cu demonii, îngroziti de porunca lui satan, care-i trimisese din iad pe pământ, ca să însele oamenii. Îti mărturisesc că si pe fetele studentilor, până a plecat Ţurcanu din Gherla, am observat aceeasi expresie”.
Aceste observatii le făcea un nelegionar si un necredincios. O imagine mai clară si mai autentică, nici că se putea da. Ceea ce a spus Cristescu despre tinerii de la Gherla, acelasi lucru îl spun si Sfintii Părinti în viziunile lor, despre demonii care vin să-i ispitească si să-i însele pe oameni. Copiii si tinerii acestia erau chinuiti si torturati, apoi trimisi, ca demonii, în ateliere, să tragă de limbă si să aducă informatii despre cei ce lucrau acolo.
Doamne, cine ne va crede, cine ne va întelege, afară de Tine, Preabunule, care numai Tu cunosti inima omului si intimitatea constiintei lui?
Nu încercăm să convingem pe nimeni, nici pe camarazii nostri, si cu atât mai putin pe altii (dusmanii nostri fiind exclusi). Le cerem însă oamenilor cinstiti – în măsura în care pot si vor să-si pună întrebări – să răspundă: ce ar fi făcut ei în locul nostru?
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
Compromiterea demascărilor
Se spune că „nu aduce anul, ce aduce ceasul”. Şi, în adevăr, nici cele mai optimiste visuri nu ne-ar fi făcut să credem că noi, cei care trecuserăm prin demascări si mai treceam încă, nu vom mai fi torturati si constrânsi să fim turnători si să facem atâta rău semenilor nostri.
Jertfa este arma prin care se biruie ura si fătărnicia. Dacă până la jertfa acelor tineri, noi trăiam odiosul păcat al fătărniciei, jertfa lor a ridicat vălul de pe fetele noastre.
Eram urâti, dispretuiti si umiliti în continuare, pentru că numele de student sau elev era sinonim cu cel mai ticălos dintre oameni dar, din acel moment, în intimitatea constiintei noastre eram liberi si împăcati că nu mai eram constrânsi să producem suferinte fratilor nostri.
Smerenia nu este egală cu înjosirea. Dispretul pe care l-am trăit datorită întelegerii gresite a fratilor nostri nu ne îngenunchease; dimpotrivă. Ei vedeau aparentele, pe care le urau si le desconsiderau; în spatele acestor aparente, noi trăiam tragedia, dar si împăcarea si multumirea, că oculta si slugile satanei n-au reusit să facă din noi toti ucigasi si informatori pe viată.
Am dus în spate această povară a urii, a dispretului si desconsiderării, nu numai din partea altor categorii de detinuti, ci chiar a propriilor nostri camarazi care nu trecuseră prin demascări. Şi abia după ce s-a aflat de executarea lui Ţurcanu si a statului său major, optica prin care eram priviti noi, studentii si elevii, s-a schimbat cu 180 de grade.
După jertfa celor sase tineri, prin toate atelierele Gherlei eram arătati cu degetul si toti se fereau de noi ca de niste ciumati. Judecată dreaptă, pentru ceea ce fusesem.
Deoarece între noi se instalase definitiv neîncrederea reciprocă si prin aceasta oculta, în planul ei, îsi atinsese scopul de a rupe verigile lantului care ne unea, rămasi singuri cu noi însine, multi dintre noi si-au pierdut si încrederea în ei însisi. Ce durere si suferintă mai mare poate trăi omul, decât de a sti că nu mai are încredere în cel pe care l-a iubit, în el însusi si în puterile lui fizice si morale?
Acesta a fost punctul limită la care ne-a adus diavolul, prin torturi continue, când a pescuit si a cules dintre noi turnătorii reversibili.
De la un moment dat nu l-am mai văzut pe Ţurcanu împreună cu Popa Ţanu. Ţurcanu nu mai semăna cu cel care fusese mai înainte. Şi eram convinsi că, în urma martiriului celor sase, Ţurcanu fusese acuzat de Popa si poate chiar de Zeller sau Nicolski, pentru compromiterea definitivă a secretului informatiilor si al demascărilor.
Atâta timp cât Ţurcanu si Popa au mai fost la Gherla, demascările au continuat, apoi, sub Juberian si Rek turnătoriile au încetat, cu exceptia unor cazuri singulare. Acesta a fost cel mai mare câstig pe care l-a avut tineretul legionar prin mila si harul Dumnezeiesc; Dumnezeu, prin cei ucisi, s-a milostivit de noi, smulgându-ne din ghearele pierzaniei. Nimeni nu poate afirma că jertfa în serviciul binelui si adevărului crestin, rămâne fără rezultat.
Pentru jertfa celor buni, Dumnezeu se îndură si de noi, cei slabi si păcătosi.
Pentru mine, marele câstig moral, prin încetarea turnătoriilor, a fost faptul că nu am ajuns în situatia să dau informatii cu grave consecinte pentru detinutul de care am amintit si care n-a suferit prea mult din cauza mea.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
Plecarea lui Ţurcanu si a lui Popa Ţanu
După 5-6 luni de la venirea studentilor de la Pitesti la Gherla,în care timp se continuaseră demascările si munca în ateliere, au mai fost aduse aici si alte categorii de detinuti, cu diferite condamnări si muncitori specializati într-o anumită meserie (Am mai spus că tot ce se lucra în atelierele din Gherla: tâmplărie, mecanică, vopsitorie, nasturi, etc, era pentru armata sovietică. Munca era condusă de biroul organizatoric, al cărui sef era Ţurcanu).
Într-o bună zi, pe la începutul verii anului 1952, fiind singur în cameră, am fost chemat la frizerie de către Măgirescu, care făcea pe frizerul; acolo, aflându-ne numai noi doi, mi-a destăinuit că Ţurcanu si colaboratorii lui cei mai apropiati: Popa Ţanu, Mărtinus, Livinschi, Caba, Dumitrescu, Pop, Popescu Aristide, Pătrăscanu, Lică Păvăloaia, si ceilalti au plecat din Gherla. La întrebarea mea, dacă-i vor pune în libertate, mi-a spus că nu stia nimic.
Plecarea lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui a fost pentru noi, cei trecuti prin demascări, o zi mare, pe care nu o vom uita niciodată.
Majoritatea, mai ales cei ce lucrau în ateliere, au fost convinsi că demascarea, asa cum se făcuse până atunci, nu se va mai repeta. De aceea am si simtit o mare usurare sufletească.
Unii dintre noi credeau că respectivii au fost dusi la Bucuresti si răsplătiti pentru „munca” depusă. Mai precis însă, nu stia nimeni ce se întâmplase cu ei. După aceea, s-a zvonit că fuseseră luati noaptea, cu o dubă.
Unii, cei din comitetele de tortură de la Pitesti ca: Măgirescu (legionar), Titus Leonida, Diaca si Dobre (nelegionari), desi colaboratori apropiati ai lui Ţurcanu, n-au plecat, fapt care i-a derutat pe multi, mai ales că acestia, probabil, nu comiseseră crime.
Ce se întâmplase cu Ţurcanu si colaboratorii lui s-a auzit abia la Aiud, în 1956.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
Încetarea demascărilor
După cele spuse la Pitesti de colonelul Zeller, că demascările vor continua, fie la Gherla, fie în altă parte, în libertate (spuse repetate de Ţurcanu la Gherla si trăite de noi în camerele de tortură), nimeni nu mai credea că acele schingiuiri vor înceta vreodată.
Dar, cum toate în viată au un început si un sfârsit, mai apropiat sau mai îndepărtat, si cum nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, iată că, la 1 ianuarie 1952, demascările au fost oprite. Asta s-a întâmplat după înlăturarea din guvern a lui Teohari Georgescu, Ana Pauker si Vasile Luca. Gheorghiu Dej, cu îngăduinta lui Stalin, a luat astfel frânele conducerii partidului, cât si a statului.
De retinut însă că Nicolski, seful Securitătii, sprijinit de rusi, a rămas la postul lui, până la moartea lui Dej. De unde si concluzia că oculta de la Moscova l-a avut ca agent, cu misiunea de a se ocupa în mod special de demascări.
Desigur că nici cei trei ministri care controlau ministerele cheie: Interne, Externe si Economia, nu erau străini de demascări, precum nici Gheorghiu Dej.
Totusi, ca urmare a acestor evenimente, Ţurcanu si echipelelui nu au mai fost pusi în libertate, ci dimpotrivă, anchetati, condamnati la moarte si executati.
Un alt motiv al încetării demascărilor cred că a fost si faptul că se aflase în străinătate de ele, cu tot secretul desfăsurării lor.
Nu se stie precis de unde a venit ordinul de încetare a demascărilor, de la Dej sau de la Moscova. Pentru că Occidentul, fiind pus deja la curent cu cele ce se petreceau în România, începuse să-i întrebe pe rusi ba de una, ba de alta. Şi asta le jena politica externă.
Pentru noi, cei de la Gherla, a fost un semn de întrebare plecarea lui Juberian si a câtorva din ajutoarele lui Ţurcanu.
Se mai spunea că nimeni din cei rămasi la Gherla nu ar mai fi fost dispus să continue opera lui Ţurcanu.
În acelasi timp, noul ofiter politic lansase zvonul, căruia majoritatea dintre noi nu i-am dat însă crezare, că Ţurcanu si ajutoarele lui fuseseră pusi în libertate. Cei care au crezut au căzut si au semnat angajamente, devenind informatori si turnători. A fost oabilă pescuire în ape tulburi, si cine a căzut atunci în cursă nu si-a mai revenit niciodată. În schimb ceilalti, care au avut tăria să refuze, si-au revenit total, s-au regăsit si si-au refăcut puterile sufletesti si morale, salvându-se din mlastina deznădejdii. Pe multi dintre acestia i-am cunoscut în închisoare si mai apoi în libertate.
Torturile si degradările operaseră prin slăbiciunea si neputinta noastră si majoritatea dintre noi s-au topit si s-au prăbusit în ele.
După aceea însă, celor care au făcut pactul cu Securitatea, când tortura fizică nu mai exista, cine le-ar mai putea găsi vreo scuză, decât poate aceea că în constiinta lor demascările nu încetaseră totusi, continuând în virtutea unei inertii?
Mă bate gândul că demascările n-au încetat la voia oamenilor, ci pentru că Dumnezeu s-a milostivit de cei prea greu încercati, punând El însusi capăt acestei nelegiuiri fără precedent în analele istoriei universale.
Oricum, încetarea demascărilor a fost strigătul de alarmă care a trezit constiintele noastre, ne-a făcut să întelegem că nimic pe pământ nu este vesnic si că teama de chinul fără sfârsit nu fusese decât produsul stării noastre sufletesti, al delirului nebuniei colective si al posedării demonice. Asa că, toti care au înteles că numai credinta în Dumnezeu ne va salva din această prăbusire, si-au revenit total, fără resentimente, iertându-i si întelegându-i si pe cei ce i-au torturat, fie aceia camarazi, prieteni sau dusmani.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
Încetarea lucrului în atelierele de la Gherla
După moartea lui Stalin, în martie 1953, munca fortată cu detinutii politici a început să-si piardă din importantă. Până la sfârsitul anului 1953, muncile de la Canal, de la Salcia, din minele de plumb din Maramures, precum si muncile din închisorile mari au încetat.
Peste tot erau impuse norme diabolice, peste puteri. Sub aparente legale, bolsevismul încerca să-si disimuleze asasinatele. Se invoca moartea naturală la orice accident.
La una din întrevederile lui Gheorghiu Dej cu Stalin (după mărturiile lui Marin Preda), acesta din urmă, fiind întrebat cum se poate scăpa de reactiunea burgheză, l-a „sfătuit” pe Dej să initieze canale, lagăre, închisori, unde, aplicând metodele deja verificate de el, va scăpa de toată reactiunea. Dej, elev silitor, s-a conformat întocmai sfatului tătucului si a dezlăntuit cea mai drastică operă de exterminare a elitei românesti.
După încetarea demascărilor, supravietuitorii torturilor, nemaifiind sub apăsarea acelor chinuri, si-au revenit încetul cu încetul.
Neavând certitudinea că demascările încetaseră definitiv, nu aveam încredere să vorbim unii cu altii despre problemele noastre de constiintă; ne întelegeam doar din priviri si mai mult ne intuiam.
Munca în ateliere a continuat, însă. Şi, cu tot efortul depus, deseori peste puterile noastre, a normelor exagerat de mari, preferam totusi atelierul în locul celulei, pentru că ne oferea putină libertate si posibilitatea de a ne mai misca, de a ne întâlni unii cu altii, simtindune mai putin încătusati. Aici oamenii se vedeau în fiecare zi, îsi dădeau bună ziua si se întrebau de sănătate. Departe însă de a-si face confidente. Drama prin care trecuseră stinsese toate entuziasmele.
Se prevedea că, după încetarea activitătii în ateliere, va începe o nouă etapă de detentie, fiind din nou zăvorâti în celule, cu altă formă de demascări, cu frig, foame, perchezitii, celule negre, beciuri, zarce si arest sever, aplicat mai ales în timp de iarnă, cu hrana pe jumătate la trei zile, si îmbrăcati numai în cămasă si izmene.
Multi muriseră în urma acestor măsuri de arest sever.
Aceste pedepse se administrau detinutilor politici după criteriul unor culpe aberante, ca de exemplu: uitatul pe geam prin „jaluzele” (scânduri bătute în ferestrele celulei, pentru a nu se vedea nimic din afară), întinsul pe pat sau pe prici în timpul zilei, scrierea pe pereti cu ajutorul unor bucăti de sârmă, scrierea pe sticle colorate, furnizate de detinutii de drept comun sau luate de la cabinetele medicale si golite de continutul lor, scrierea pe talpa bocancului (cuajutorul săpunului dosit de la baie si a prafului D.D.T.). Comunicarea prin alfabetul Morse, prin tevile de calorifer, era culpa cea mai gravă, pentru că compromitea secretul închisorii.
Începând din 1953 si până la eliberare, în 1964, acest regim celular ne-a izolat complet de restul lumii. N-am mai avut legături cu familia, nu am primit alimente sau îmbrăcăminte si n-am mai citit un rând tipărit. Toate acestea ne-au măcinat, ne-au îmbolnăvit si omorât cu miile.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
