Actualitatea acută a Rezistenţei Anticomuniste
Până de curând, mulţi ne persiflau. „La ce bun lupta voastră cu fantomele trecutului? Cui mai serveşte dezgroparea unor adevăruri de acum 70 de ani? Cu ce mai ajută azi societatea românească?” Şi mulţi ne-au văzut ca pe nişte Don-Quijoţi, hălăduind la început de secol XXI, printre gropi comune, arhive prăfuite şi relicve vii ale unei ere a terorii, într-o societate pe care aceste lucruri nu o interesau.
Dar iată că, la mijlocul anului 2015, lupta noastră cu fantomele unui trecut ce ne bâtuie inconştient viaţa zilnică, devine mai actuală ca oricând în ultimii 25 de ani…
Deunăzi, preşedintele Iohannis a promulgat o lege adoptată de Parlament, care pune sub incidenţă penală nu doar manifestările cu caracter legionar, aşa cum ar putea părea la prima vedere. Istorici consacraţi şi-au exprimat deja indignarea în legătură cu maniera stalinistă în care legea stabileşte adevăruri cu titlu absolut, substituindu-se oamenilor de ştiinţă, precum şi faţă de îngrădirile aduse muncii specialiştilor, cărora le impune practic cum să scrie despre o anumită perioadă din istoria României. Zilnic, jurnalişti, oameni de cultură şi reprezentanţi ai societăţii civile se indignează, observând stridentele încălcări ale unor drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi pentru care, în decembrie 1989, s-a murit pe străzi.
Pentru noi, urmaşii celor care acum şase decenii luptau cu arma în mână împotriva comunismului ori putrezeau în temniţele regimului, ceea se se întâmplă în aceste zile comportă însă o semnificaţie mult mai adâncă. Asistăm la un fenomen care ne duce cu gîndul la teoria, altminteri controversată, a ciclicităţii Istoriei.
Brusc, amplul fenomen naţional de acum 7 decenii, cunoscut ca „Rezistenţa Anticomunistă”, revine în actualitatea zilelor noastre. Parcă din mormintele lor neştiute, din dosarele îngropate de uitare şi indiferenţa sistemului postdecembrist, cei ce în urmă cu 60 de ani luptau cu arma în mână împotriva regimului impus de baionetele ruseşti, răbufnesc la lumină, aducând, odată cu fantomele lor, şi idealurile consfinţite cu sânge.
Niciodată în ultimii 25 de ani, nici măcar imediat după Revoluţie, spiritul Rezistenţei Anticomuniste nu a fost mai actual ca acum. Iar legea aceasta care – aşa cum bine observa Marius Oprea – interzice, în mod paradoxal, tocmai pe cei care au fost victime, permiţând călăilor să-şi promoveze în continuare ideologia ucigaşă, nu este decât picătura care poate umple paharul răbdării unui întreg popor.
Impertinenţa cu care preşedintele Institutului Elie Wiesel pretinde că sentinţele date de tribunalele regimului instaurat de tovarăşii tatălui său de după 1945 sunt perfect valabile, este doar un simptom al stării ce caracterizează România ultimului sfert de veac. O ţară în care sfârşitul dictaturii nu a adus reconcilierea altminteri intens invocată de atunci încoace. Căci nu se poate vorbi de reconciliere câtă vreme exponenţii fostului regim comunist şi urmaşii lor au rămas, fără excepţie, la comandă, în toate domeniile vitale ale societăţii româneşti, iar victimele au rămas tot la periferia vieţii publice, consolate prin nişte indemnizaţii ce nu se pot compara cu pensiile şi onorurile torţionarilor lor. Putem spune că libertatea de a-şi spune, fiecare, poveştile străbătute de teroare şi chin, libertatea de a-şi cinsti camarazii ori părinţii căzuţi în luptă, a reprezentat singura compensaţie reală a foştilor luptători anticomunişti şi urmaşilor lor, în aceşti 25 de ani. Ceea ce, acum, sistemul le confiscă, cu brutalitatea ce răzbate din textul kominternist al aşa zisei legi antilegionare.
Alexandru Florian deja a indicat primele victime post-mortem ale noii prigoane. Mircea Vulcănescu şi Nichifor Crainic, care nu vor mai avea dreptul la plăci memoriale şi statui în această ţară. Condamnaţi, asasinaţi sau lichidaţi social de comunism, ei sunt încă odată condamnaţi astăzi, ca într-o cabală absurdă, chiar de fiii celor care, acum 60 de ani, îndeplineau sarcinile venite de la Kremlin, bolşevizând România… Va urma, de bună seamă, Ogoranu, cel condamnat la moarte în contumacie de justiţia regimului comunist. Şi alţii, şi alţii…
Da, Rezistenţa Anticomunistă a reînviat. A fost resuscitată chiar de minţile tulburate care au clocit această lege absurdă şi au făcut posibil ca ea să devină realitate. Spiritul gherilelor de pe crestele Carpaţilor, de acum 6 decenii, revine cu aceeaşi vigoare. De astă dată însă prin cuvîntul scris sau rostit. În media şi în spaţiul on-line. Pretutindeni acolo unde va fi nevoie să fim prezenţi pentru a mărturisi adevărul despre lupta şi sacrificiul acelor oameni care au spălat obrazul României de ruşinea atâtor laşităţi şi trădări.
Nu vom tăcea. Spiritul lui Ogoranu, al lui Arnăuţoiu, al fraţilor Paragină, al maiorului Dabija şi al lui Gogu Puiu sunt mai vii ca oricând în inimile noastre. Sigur, locul armelor va fi luat de mijloacele pe care statul (încă) de drept ni le pune la dispoziţie. Vom scrie. Vom vorbi. Vom organiza dezbateri. Vom edita publicaţii şi cărţi. Vom acţiona, în continuare, în instanţă abuzurile unui institut guvernamental care-şi depăşeşte atribuţiile, ale unor consilieri prezidenţiali care încalcă Constituţia, ale unor parchete ori autorităţi locale care abuzează legea şi calcă sub bocanci Constituţia. Ne vom comemora eroii şi martirii. Îi vom plânge. Îi vom cinsti.
Proiecte care până acum tânjeau, vor fi revigorate. Revista Rezistenţa va ajunge la un tiraj care s-o aducă în casa fiecărui român, iar Muzeul Rezistenţei, ca demers necesar conservării şi promovării memoriei demnităţii româneşti va deveni un obiectiv prioritar. Şi, de ce nu, un post de radio – pentru început on-line – care să chiar aşa să se numească: REZISTENŢA!
Dragi tineri români, mândri de trecutul înaintaşilor voştri, vă dăm o veste bună. Rezistenţa Anticomunistă nu s-a sfârşit. Vă aşteptăm pe culmile spiritului liber şi ale demnităţii.
Lupta continuă! Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Asa sa ne ajute Dumnezeu!Multa sanatate dv.,domnule Florin D.si tuturor celor din jurul dvs.!
Doamne, ajuta!