Logica războiului civil

de Florin DOBRESCU

Cu certitudine, noua lege împotriva legionarismului, promulgată cu o săptămână în urmă, marchează trecerea României într-o nouă etapă istorică, după libertatea care – trebuie să recunoaştem – a caracterizat cei 25 de ani scurşi de la căderea comunismului.
Este clar că intrăm într-o nouă paradigmă social-politică, chiar dacă aceasta va presupune o tranziţie deloc scurtă. Spun asta nu ca urmare a interzicerii în sine a manifestărilor de tip legionar, ci pentru că noua lege încalcă în mod brutal, pentru prima oară de la Revoluţie, drepturi şi libertăţi fundamentale, care altminteri constituiau fundamentul sacru al democraţiei de tip occidental. Până şi oamenilor de ştiinţă, istoricilor, li se impune acum modul în care operele lor ar trebui să reflecte rezultatele cercetărilor . Or, istoria recentă ne învaţă că genul acesta de legi face parte din simptomatologia ce precede instaurarea oricărei forme de totalitarism.
Din nefericire, după aproape un sfert de secol în care românii învăţaseră să deprindă toleranţa, spiritul dezbaterii libere şi pluralismul de idei, Parlamentul şi apoi Preşedintele României, prin promulgare, readuc societatea românească în logica războiului civil de care, în urmă cu 25 de ani, cu greu ne străduiam să ne desprindem.
Nu sunt primul care sesizează că legea de modificare a OUG 31/2002 poartă amprenta gândirii din stenogramele secrete aflate în spatele legislaţiei represive a anilor 1950, epoca cele mai crunte terori comuniste. A observat-o istoricul Marius Oprea, care a şi expus magistral principalele tare nedemocratice ale legii, a făcut-o cu probitate profesională profesorul Troncotă, a făcut-o şi venerabilul Radu Ciuceanu. Nu voi insista deci asupra acestui aspect.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în realitate, ideologia comunistă exportată de URSS în toate ţările – indiferent de reuşita instaurării unui regim comunist – s-a grefat pe o logică pe care eu aş numi-o logica războiului civil. Este logica instigării unor segmente sociale şi politice împotriva altora, declarate a priori drept „duşmani ai poporului”, „reacţionari”, „exploatatori” şi, mai ales, „fascişti”… Care, desigur, trebuiau lichidate în numele reuşitei revoluţiei, conform tezelor bolşevice.
Începând cu Rusia în 1917, continuând cu Ungaria în 1919, apoi cu Spania (1936-39) şi încheind cu uriaşa hecatombă roşie ce a cuprins jumătate de Europă şi a treia parte a globului, ca urmare a victoriei URSS în cel de-al doilea război mondial, fără nicio excepţie, pretutindeni a fost folosită aceeaşi paradigmă socială: războiul civil. Pretutindeni, categoriile sociale aparţinând elitelor şi clasei de mijloc, tot ceea ce reprezenta capacitate de conducere, iniţiativă şi motor social-politic, a fost îngropat în închisori şi lagăre de muncă, atunci când nu s-a procedat, mai simplu, la execuţii colective încheiate morbid în uriaşe gropi comune. Dar fiecare genocid a fost precedat de o legislaţie ce a conferit criminalilor justitificarea (aparent) legală a atrocităţilor lor.
România nu făcut excepţie. După instaurarea regimului comunist, simulacrul parlamentar intitulat pompos Marea Adunare Naţională a legiferat sute de acte normative care au împărţit societatea românească în două, după bunul plac al komisarilor trimişi de Moscova la Bucureşti: clasa muncitoare şi respectiv toţi ceilalţi – duşmanii de clasă, reacţiunea, cei ce trebuiau să dispară. Şi au urmat aproape două decenii de război civil, căci exact asta s-a întâmplat în România dintre 1945 şi 1964. Iar zonele cele mai fierbinţi ale acestui război civil s-au aflat pe crestele Carpaţilor, acolo unde mai bine de un deceniu s-a desfăşurat cea mai viguroasă rezistenţă armată din toate ţările Europei de Est. Sigur, tot război civil se cheamă şi ceea ce a urmat lui 1965, dar numai o formă light, cu una din tabere învinsă şi resemnată undeva la marginea „societăţii socialiste”.
De remarcat că legionarii au reprezentat întotdeauna, în logica comuniştilor, cel mai redutabil adversar. Şi asta nu doar ca urmare a numărului, spiritului excepţional de organizare şi sacrificiu, ori experienţei lor subversive şi paramilitare. Cât mai ales datorită anticomunismului lor total, elementul promordial al ideologiei lor. Acelaşi element contând şi în decizia administraţiilor occidentale, atunci când au acceptat, în înţelegere cu Horia Sima, să recruteze voluntari legionari, pe care să-i paraşuteze în România ocupată de soviete, în cadrul acţiunilor de sondare a posibilitaţii unui război de eliberare a Europei de Est.
Atenţia primordială acordată legionarilor de către comunişti este reflectată de documentele aflate în arhivele fostului regim totalitar. Un singur exemplu este relevant. Pentru urmărirea lui Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenţei armate din Munţii Făgăraşului, Securitatea a întocmit nu mai puţin de 119 volume, cuprinzând peste 50000 file, depăşind cu mult chiar şi pe liderul opoziţiei politice, Iuliu Maniu.
Şi, revenind la logica războiului civil, nu putem să uităm de ultima zvâcnire a acestui spirit diabolic al învrăjbirii interioare, cel din iunie 1990. Ca o sinistră coincidenţă, şi atunci, cei arătaţi poporului pe post de sperietoare şi vinovaţi de tot răul din ţară, au fost tot legionarii. Neocomunistul Iliescu şi uneltele sale nu s-au sfiit să declare fenomenul Pieţei Universităţii drept „rebeliune legionară”, cerând unor mase abrutizate de propaganda mincinoasă întinsă pe parcusul a 45 de ani, să se ridice împotriva celor denominaţi de preşedinte cu acest apelativ. Şi aici a intrat cam tot ceea ce mişca, de la studenţi, intelectuali, ţărănişti, liberali, negustori ş.a.. Consecinţele le cunoaştem cu toţii.
Uluitor este că, după un sfert de veac în care mentalul colectiv al românilor se debarasase de aceste racile, Parlamentul şi Preşedintele se fac preş, convertind în realitate legislativă un proiect de lege realizat cap-coadă de preşedintele Institutului Wiesel, purtând în fiecare frază frustrările revanşarde ale unui marxist notoriu.
Îmi amintesc cu emoţie de zilele fierbinţi din decembrie 1989, când noile autorităţi, în frunte cu Ion Iliescu, făceau apeluri repetate la „reconciliere naţională”, invocând inclusiv modelul spaniol. Este greu de spus în ce măsură un astfel de fenomen s-a petrecut într-o Românie în care, cu excepţia perioadei 1996-2000, foştii deţinuţi politici nu au avut nici un cuvânt de spus în viaţa publică a unei ţări conduse, la toate nivelurile, de foştii comunişti şi securişti, precum şi de odraslele lor. Cert este că, prin intrarea în vigoare a legii antilegionarism, această reconciliere a fost anulată. Nu cred că există, în aceste zile, vreun bătrân legionar sau vreun urmaş de-al acestora, care să nu se simtă ostracizat ca inamic public sau măcar urmaş de infractor. Cu toate consecinţele nefaste pe care acest complex le presupune în plan sociologic.
Şi aceasta în condiţiile în care nimeni din Parlamentul României nu a catadixit să pună în discuţie şi incriminarea penală a promovării comunismului, în legătură cu care statul român a asumat, altminteri, caracterul criminal şi ilegitim, precum şi vina unui genocid de sute de mii de victime.
Ei bine, un stat în care se ajunge la astfel de dezechilibre la nivelul legislaţiei şi percepţiei oficiale, este un stat aflat în pragul războiului civil. Şi când folosesc acest termen nu mă refer neapărat la imaginea Spaniei din 1936-39. Starea de război civil poate să fie una mocnită, târâtă, generaţii la rând, de categorii social-politice care se vor uita chiorâş unele la altele.
O societate întemeiată pe ură şi suspiciune reciprocă, în care şansa reconcilierii şi dialogului a fost ratată în mod repetat, nu poate progresa. Orice evoluţie, orice construcţie este compromisă. Şi tocmai aceasta este principala culpă a celor vinovaţi de apariţia acestei legi: condamnarea poporului român la încă o perioadă de regres şi dizarmonie.

Iar cineva va trebui să plătească, în faţa legii, cândva, pentru aceste consecinţe.