Pe Nicolae Steinhardt l-a copleșit Rohia. El nu mai întâlnise în alte mănăstiri atmosfera pe care a găsit-o aici. De aceea nu vorbește prea multe despre mănăstirea Rohia.
„Mă sfiesc„, spune el, „să vorbesc despre acest loc, care mă copleșește. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici, la Rohia, alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici.
Am rătăcit prin toată lumea și am fost și în paradis și în infern, socotindu-mă foarte matur în toate, însă aici am putut să mă contopesc cu această obște, să mă simt una cu părinții și cu frații de aici, să mă rog, dar și să glumim împreună. Acești viețuitori m-au învățat că a fi creștin, a fi monah nu înseamnă să fii încrâncenat, nici speriat, nici ascet de dragul ascetismului, ci să fii om, așa cum Iisus Hristos, după ce a acceptat să se întrupeze, a acceptat condiția de om, a fost om în cel mai înalt înțeles al cuvântului. Ei, frații de aici, au învățat de la înaintașii lor să încerce în modul cel mai cinstit să fie și în fața oamenilor ca și în fața lui Dumnezeu. Aceasta a fost noutatea pe care am învățat-o la Rohia și aceasta m-a cucerit.
Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alți ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul și bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în pușcărie și am devenit creștin„.
Nicolae Steinhardt a fost trimis la mine, la Cluj, de către Constantin Noica, ca să-i dau un răspuns la dorința pe care Steinhardt și-o mărturisise în fața prietenului său, și anume de a găsi o mănăstire în care să se facă monah.
Venind la mine la Cluj, eu nu i-am spus prea multe, ci l-am trimis la Rohia, după care el avea să decidă. Doi-trei ani, toamna și vara, a vizitat mănăstirea. După aceea a venit la mine și mi-a spus: „Rohia își are farmecul și frumusețea ei. Prin fiecare anotimp își arată farmecul său. De aceea m-am hotărât să intru în această mănăstire, dacă îmi dați binecuvântare și aprobare să mă primească acolo„.
Eram conștient la ce mă expuneam și, în același timp, expuneam și mănăstirea. Dar am răspuns fără nici o ezitare că sunt de acord ca Nicolae Steinhardt să fie primit la Rohia. Sigur că un timp am avut probleme cu organele de ordine și de la Cluj, și de la Baia Mare, dar și în acest caz le-am răspuns autorităților să nu se îngrijoreze, pentru că la Mănăstirea Rohia toți bolnavii se fac sănătoși, toți oamenii bolnavi se liniștesc și prețuiesc libertatea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Așa că nu este cazul să se îngrijoreze nimeni că acest om, pe care, după cum se știe, îl prețuiesc mulți oameni serioși din țară și mai ales din străinătate, care ar fi foarte bucuroși să-l aibă în mijlocul lor – și chiar i-au și propus când a făcut o vizită în Apus să rămână într-o mănăstire de acolo, dar Nicolae Steinhardt a refuzat categoric și nu a acceptat să semneze o declarație de simpatie, cum i s-a cerut, ci a spus: „Eu mă reîntorc în țara mea, la mănăstirea mea săracă de la Rohia„, refuz ce l-a costat expulzarea imediată de la mănăstirea care-l ținuse ca pe palme – , se va stabili în acea mănăstire maramureșeană.
Știam aceste lucruri de la Nicolae Steinhardt, și atunci am spus autorităților: în timp ce alții îl curtează, noi să-l alungăm? Acest lucru nu este îngăduit, pentru că îl facem spre paguba țării noastre și a poporului român, care este cel mai ospitalier și tolerant popor din lume.
Un alt moment interesant al legăturii mele cu Nicolae Steinhardt a fost după ce a îmbrăcat haina de călugăr, el care știa regula din mănăstirile răsăritene și apusene că, după ce ai depus legămintele de monah, nu mai ai dreptul să faci ceea ce vrei tu, ci ceea ce îți poruncește Avva, care răspunde de sufletul tău. Steinhardt, care era foarte riguros când era vorba de ordine și disciplină, a venit la mine și mi-a zis: „Acum, după ce am îmbrăcat haina călugărească, mai am dreptul să scriu ca și până acum?„. La această întrebare i-am răspuns: „Nu!„.
După ce l-am lăsat câteva clipe să trăiască acest cuvânt, poate neașteptat sau prea sever pentru dânsul, am continuat: „Nu, părinte, nu ai voie să scrii, cum zici, ca și până acum” și ridicând glasul, am strigat: „Nu ai voie să scrii ca și până acum, ci să scrii mult mai mult. Să scrii mereu, aceasta este ascultarea pe care ți-o dau eu„. Uluit aproape, și în același timp încântat, mi-a mulțumit și m-a întrebat în continuare: „Dar ca monah ce am voie să scriu?„. „Ce dorești, ce te va îndemna cugetul tău, cu ce te va lumina Dumnezeu„, i-am răspuns. „De aceea, frate Nicolae, scrie nu ca și până acum, ci mult mai mult. Ce? Nu mă întreba pe mine. Scrie tot ceea ce te va inspira harul pe care-l ai.”
Nicolae Steinhardt a fost un evreu fără de vicleșug, așa cum am spus și în cuvântul pe care l-am rostit la înmormântarea lui, la începutul lunii aprilie din anul 1989, cuvânt pe care l-am rostit în fața prietenilor lui, scriitori, poeți, gânditori, oameni de cultură, oameni de mare preț. De acești oameni, ce au venit la înmormântarea lui Steinhardt, le era frică autorităților. De aceea, la moartea părintelui Steinhardt, am avut din nou de întâmpinat opoziție din partea autorităților de-atunci. În după-amiaza zilei de vineri când s-a anunțat moartea lui Nicolae Steinhardt în spitalul din Baia-Mare, am primit un telefon de la domnul Cumpănașu, președintele Departamentului Cultelor București, care mi-a spus:
„Ai auzit că a murit Nicolae Steinhardt?”
„Da, am auzit.”
„Dar Sfinția Ta vei merge la înmormântare?”, m-a întrebat domnul Cumpănașu.
„Nu știu, să vedem.”
Și am pus receptorul jos.
Peste câteva minute mă sună din nou.
„Dar Sfinția Ta, care ești episcop, vei merge la înmormântarea unui simplu călugăr?”
„Nu știu, vom vedea”, i-am răspuns, și iarăși am pus receptorul la loc.
Președintele Departamentului Cultelor București m-a sunat a treia oară și, foarte sever, mi-a spus: „Să nu mergi la înmormântarea lui Nicolae Steinhardt la Rohia„. Și de această dată i-am răspuns: „Nu știu, vom vedea”.
Dar în aceeași clipă am mers la Arhiepiscopul Teofil, căruia i-am comunicat că merg la înmormântarea lui Nicolae Steinhardt la Rohia, și, luând mașina în grabă, am plecat.
La Rohia, securitatea de la Târgu Lăpuș i-a convocat pe părintele Iustin Hodea, starețul mănăstirii, și pe părintele Ioan Ciceu, protopopul Lăpușului, și într-un mod sever și categoric le-a cerut să-mi comunice să nu vin la înmormântarea lui Steinhardt. La acestea, cei doi i-au răspuns securistului: „Noi nu îndrăznim să oprim un episcop să vină la o înmormântare„.
Ajuns la Rohia, autoritățile respective și-au schimbat tonul, spunând protopopului și starețului: „Bine că a venit episcopul…„. Sigur, eu nu m-am întâlnit cu nimeni dintre cei ce făceau parte din organele de ordine. Am programat să se facă slujba înmormântării duminică, după Sfânta Liturghie, în Altarul de Vară.
Cu toate că a fost o zi cu un cer foarte înnorat, în care burnița și era frig, o mare mulțime de oameni s-a adunat la slujba înmormântării. La început s-au strâns vreo șaptezeci de oameni de cultură din întreaga țară. Scriitori, poeți, cărturari, prieteni, simpatizanți ai răposatului, dar și foarte mulți credincioși din satele din împrejurimile mănăstirii, care-l iubeau foarte mult pe părintele Nicolae, cum îi spuneau credincioșii – părintele Nicolae, care îi cucerise prin frumusețea și căldura cu care citea psalmii la strana din biserica mănăstirii, dar și cu predicile pe care le rostea în duminici și sărbători.
După slujba înmormântării s-a hotărât să vorbesc eu, din partea mănăstirii, iar la cimitir, din partea scriitorilor, a vorbit poetul Adrian Popescu, care a citit un articol pe care îl publicase în Tribuna, mai înainte cu două-trei săptămâni.
Un lucru mă simt îndemnat să-l relatez. Am stat lângă sicriul în care se afla trupul lui Nicolae Steinhardt și nu am avut nici o clipă sentimentul că stau lângă un mort, ci tot timpul mi se părea că stau lângă un om ce doarme liniștit, ba uneori mi se părea că genele mortului tresar. Parcă era gata să deschidă ochii, ochii lui buni, smeriți, luminoși, iar fața era calmă, senină, plăcută ca fața unui om care se odihnește fericit în casa lui.
Părintele Nicolae Steinhardt a trecut, sigur, mai modest, în comparație cu Saul din Tars, în drumul spre Damasc. Evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt. Pentru el, Hristos nu era o persoană ce se află undeva departe în timp și spațiu, pentru el Hristos era prezent, aproape, lângă el. Hristos era întotdeauna cu el și cu ardoare i se închina, îl adora, îl iubea. Conversa cu El, îl înțelegea pe El, așa cum nici un creștin nu-l înțelegea. El, Steinhardt, care prin Taina Sfântului Botez a venit în Biserica lui Hristos la maturitate, prin experiența proprie, a realizat ce înseamnă să nu fii creștin și să devii creștin. După cum singur spunea: „Voi care v-ați botezat de mici și nu ați trăit o viață de necreștini nu vă dați seama ce tristă și pustie este viața omului în afara creștinismului, fără Hristos, și ce bucurie, ce pace, ce fericire simți după ce devii, prin Taina Sfântului Botez, creștin.”
El a trăit din plin bucuria celui ce l-a găsit pe Hristos, el a devenit cu adevărat un ucenic al lui Iisus Hristos. El a trăit ca și Sfântul Apostol Pavel, într-o mare durere, că neamul lui nu este cu Iisus Hristos, că trăiește într-o lume ce a dispărut de mult.
În gândirea sa, în toate ale sale, Nicolae Steinhardt era un dreptcredincios. Era un adevărat român și ortodox, respectuos față de toate confesiunile creștine, însă nu era niciodată de acord cu învățăturile străine de învățătura ortodoxă, credință pe care o cunoștea în mod desăvârșit, așa cum cunoștea și concepțiile celorlalte confesiuni creștine, iudaice și chiar păgâne. Gândirea lui era gândirea omului universal căruia îi plăcea să fie frate cu toată lumea. Nu putea suporta sistemul marxist, ce se instaurase și în țară la noi. Considera că acest sistem este absurd prin ignoranța sa, care nu înseamnă gândirea simplă și curată a omului cu mai puțină carte, ci ignorarea unor lucruri esențiale, cu care, din rea-credință, sistemul îi ține în neștiință atât pe cărturar, cât și pe necărturar.
Nu închei aceste pagini, în care am încercat să spun ceva despre un om de excepție cum a fost Nicolae Steinhardt, fără a repeta cuvintele pe care le-am rostit la înmormântarea lui, cuvinte din Evanghelia de la Ioan: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug”.
*
* *
Când unele din paginile volumului Monologul polifonic al lui Nicolae Steinhardt, mi se pare că acesta nu este îndeajuns de cunoscut. În cartea aceasta, multe din frazele gândite și scrise de Nicolae Steinhardt sunt adevărate perle. Strop de lumină și de foc cristalizați, transformați în cuvinte, și nu știu dacă Nicolae Steinhardt mai are pe cineva egal în lume, deoarece în literatura românească nu are pe nimeni asemenea.
Nicolae Steinhardt nu a scris romane, dar fiecare articol al său, fiecare eseu este un micro- și în același timp un mega-roman.
Nicolae Steinhardt nu a scris poezie, dar fiecare pagină din cărțile lui este un cântec, o poezie de mare frumusețe. Nicolae Steinhardt nu a scris tratate de filosofie, dar fiecare pagină este un crâmpei de înaltă gândire filosofică. Nicolae Steinhardt nu a scris manuale de știință, dar știința este prezentă pretutindeni în cărțile sale.
Fizic, Nicolae Steinhardt nu a fost un bărbat impunător, arătos, însă făptura lui a fost asemenea unui stei de cremene, din care săreau permanent scântei de diferite culori: albastre, roșii, negre, galbene și albe. Fiecare exprimând o stare spirituală ce izbucnea din adâncurile făpturii acestui om în interiorul căruia se petreceau combustii uriașe.
Mănăstirea Rohia, în sânul căreia a trăit cu o nespusă bucurie Nicolae Steinhardt, îmbrăcat în haina dăruirii supreme, este un panteon la pragul căruia se vor apleca multe frunți însetate de lumină, de bucurie, de liniște adevărată, știind că acolo, pe acel „picior de plai”, se găsește mormântul modest, așa cum e, Măria Sa, gânditorul Niciolae Steinhardt, l-a dorit, mormântul pe care arde aceeași flacără invizibilă, dar eternă, cum arde la Ciucea pe mormântu lui Goga, la Păltiniș pe mormântul lui Noica, la Lancrăm pe mormântul lui Blaga, la Mircești pe mormântu lui Alecsandri.
Am amintit doar pe câțiva dintre cei care odihnesc în afara spațiilor citadine, împodobind prin „pohta ce-au pohtit-o ei” când au cerut ca somnul de veci să-l doarmă la umbra dumnezeiască a schiturilor sau a satelor din spațiul românesc, ca și după moarte să îmbogățească și să împodobească țara. Așa cum cerul este împodobit cu stele, cu luceferi, cu astre mari sau mici, mai mult sau mai puțin luminoase, dar toate deopotrivă miraculoase, misterioase și frumoase.
Mormântul părintelui N. Steinhardt de la Rohia este o mărturie vie a desăvârșitei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest mormânt odihnește partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, însă spiritul său viu se plimbă și acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o așa de mult. Călătorește și acum, așa cum îi plăcea lui să călătorească pe când era în viață și bătea la porțile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună, plângea și râdea cu noi, se distra și se însenina în fața noastră prin cărțile sale, prin expresiile lui miraculoase și unice, și sunt deplin încredințat că el contemplă acum, cu o supremă fericire, de-acolo de unde se află, pe Stăpânul nostru atotputernic, pe care în mod neîncetat l-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul cerului și al pământului.
A citi cărțile lui Nicolae Steinhardt reprezintă un mare câștig moral, spiritual, științific, artistic, literar, documentar. El, Nicolae Steinhardt, în fiecare articol se lupta să-și lămurească un lucru, să intre înlăuntrul unei probleme, să exploreze un pisc, să se ridice în vârful degetelor și să sondeze infinitul. Sigur că absolutul nu poate fi cuprins cu biata noastră gândire, dar efortul de a face acest lucru este extraordinar de important, iar prin acest efort omul prinde ceva din Marele Tot.
Acest lucru l-au făcut Steinhardt, Noica, Blaga, toți, asolut toți Marii chinuiți din lume, care au fost atinși de aripa sublimă a cugetării, a nebunei căutări și visări. Sfinți, Savanți, Filosofi, Poeți, toate marile spirite care poartă în ele ceva din mireasma infinitului.
*
* *
Părintele Nicolae, citind acum aceste pagini din Jurnalul Fericii, cât de mult mă bucur că te-am cunoscut, că ți-am ascultat tăcerile. Pentru că întotdeauna când ne întâlneam, spre marea mea nemulțumire, mai mult mă ascultai decât vorbeai, mai mult tăceai, trăgând parcă cu urechea la cuvântul pe care ți-l spuneam și ție, după cum îl spuneam multor confrați de-ai tăi pe care-i primeai acolo, în sihăstria de la Rohia, sau în cea de la Cluj, unde am petrecut șaptesprezece ani, în mijlocul vuietului orașului, ca în cea mai adâncă și tăcută pustie. Fiara ne-a pândit și acolo, la Rohia, și dincolo, la Cluj, dar, deși îi simțeam la călcâi răsuflarea, mă făceam că nu știu nimic despre ea și de asemenea mă făceam că nu văd că nu-i place, că o supără grozav prietenia mea cu voi, cu voi care vă permiteați să o disprețuiți, să fiți pentru ea niște mari „reacționari”, așa cum ea, Fiara, îi considera pe toți oamenii care-și permiteau să fie oameni prin ceea ce erau: Scriitori, Poeți, Gânditori, Intelectuali, Muncitori, Plugari, Ciobani, prin ceea ce eram noi toți, cei ce am rezistat și am rămas oameni cu adevărat.
Fiara urmărea să neantizeze totul, să transforme toate ființele în simple obiecte. Acest lucru îl urmărea mai ales când era vorba de om. Pe acesta încerca să-l desființeze, iar dacă el se lupta, încercând să rămână ceea ce era, adică om, Fiara turba, urla, spumega, învinuindu-I pe toți că sunt dușmani, că sunt periculoși reacționari și trebuie exterminați.
De aceea, abia după prăbușirea Fiarei omul a devenit om, ciobanul cioban, muncitorul muncitor, cărturarul cărturar, lumea lume, țara țară, viața viață.
În epoca aceea stranie, măreață prin absurdul ei, uriașă prin prăpăstiile ce le deschidea, întâlnirile periculoase cu voi, cu „reacționarii”, din care făcea parte tot poporul român, plugarii, muncitorii, intelectualii, îmi dădeau o satisfacție ce nu putea fi descrisă.
Atunci când ne întâlneam noi doi, tu mai mult tăceai, mă priveai până în adâncul ființei, iar acum, prin această carte, tu îmi vorbești și eu te ascult, uluit și fericit. „Vorbește, Doamne, că servul Tău ascultă!„, îmi vine să strig când îți citesc cuvintele din Jurnalul Fericirii, care sunt mărgăritare de foc, de har, de lumină. Prin această exprimare a ta, ne aduci un uriaș folos nouă, tuturor. Te salut și de data aceasta, părinte Nicolae, așa cum te salutam cu sfințenie acolo, în liniștea profund grăitoare de la Rohia.
Azi a trecut prin fața mea un tânăr maramureșan cu cartea aceasta a ta în mână, părinte Nicolae, și tot azi am văzut pe noptiera unui preot rafinat și cult cartea aceasta, spre nemaipomenita mea bucurie. Aceste pagini care au fost păzite acolo, la pragul mănăstirii de la Rohia, au devenit o călăuză acum pentru mulți, un prieten deosebit de agreat de toți oamenii cu firea subțire. Cu umilință mă gândesc, bucurându-mă că în paginile acestea s-a strecurat ceva din modul nostru de a privi lumea, un mod pe care ți l-ai însușit în anii petrecuți în atmosfera pe care am creat-o la Rohia.
6 iunie 2000
(ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului – N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012, pp. 71-78)
Sfântul de la Rohia
Sigur, e ușor să ne jucăm cu cuvintele și să uităm greutatea lor semnificantă. Și, cu toate acestea, „Sfântul de la Rohia” nu este o gratuitate. Cine l-a cunoscut cu adevărat pe Nicolae Steinhardt poate să ne susțină și să aducă argumente în plus.
Întâlnirea mea cu N. Steinhardt s-a comprimat într-o carte de convorbiri…epistolate. Dacă fizic n-am fost decât în puține rânduri aproape, spiritual m-am întâlnit foarte des cu N. Steinhardt, cu cărțile lui, atâtea și câte și cum au putut să apară în regimul ostil credinței și sfinților… nu doar din ceruri, ci și de pre pământ.
M-am apropiat cu sfiiciune și respect de N. Steinhardt și, la prima întâlnire, s-a opus să-i sărut mâna, așa cum, și din instinct, și din educație, simțeam că trebuie să fac. I-am smuls atunci promisiunea de a-mi răspunde la câteva întrebări pe care aveam să i le trimit în scris. Și N. Steinhardt s-a ținut de cuvânt, căci cuvântul lui n-a îngăduit niciodată minciuna, compromisul. Mai mult, atunci când i-am cerut ca dialogul nostru epistolar, oricât ar fi fost el de citit de cei care vegheau la (ne)liniștea regimului comunist, să se transforme într-o carte, a acceptat cu sfiiciune – nu putea concepe, în milostivenia și generozitatea sa, că ar putea refuza pe cel ce se îndreaptă spre el cu credință, cu admirație.
Am încercat să reconstitui „întâlnirile” mele cu N. Steinhardt din „Jurnalul” pe care l-am scris, adesea cu pauze lungi, în ultimii ani de viață ai „Sihastrului de la Rohia”. Din păcate n-am reușit să dau de însemnări mai vechi de august 1986. Așadar:
21 august 1986
Am primit o scrisoare de la N. Steinhardt. A citit cartea mea, Muzeul de iarnă1, și se pare că va scrie despre ea. Îi răspund la scrisoare, cu reactualizarea propunerii mele de a face un interviu pentru Vatra-Dialog.
Sergiu, la doi ani, văzându-mă cu stiloul în mână (citind Critică la persoana întâi de N. Steinhardt, Editura Dacia, 1983), a insistat să scriu, maiorescian: „Scrie, tăticule, scrie!”. I-am răspuns să mă lase în pace, că acum citesc. El și-a îndreptat privirile nedumerit spre mine, parcă întrebându-mă: „Dacă citești, de ce nu spui nimic, de ce nu vorbești?„. Lectura în gând e încă o mare necunoscută pentru el.
24 octombrie 1986
Am reușit să pun cap la cap treisprezece întrebări pentru N. Steinhardt.
Sper ca ele să ajungă la destinatar și, mai mult, să provoace răspunsuri.
N. Steinhardt e născut în 1912, are așadar șaptezeci și patru de ani, a debutat în 1934, e doctor în drept, a frecventat Cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, a publicat cinci cărți2 și s-a retras la Rohia, unde duce o viață de sihastru.
7 noiembrie 1986
Ieri am primit interviul de la N. Steinhardt și l-am pregătit, alături de un altul realizat de Ioan Pintea tot cu N. Steinhardt, pentru tipar. A trebuit să tai din ambele interviuri acele pasaje care nu numai că ar fi fost scoase la Consiliul Culturii, dar ar fi putut face să nu fie publicate deloc interviurile. Erau pasaje referitoare la scriitori români care trăiau în exil și care erau exilați și din presa românească. I-am scris despre intenția mea lui N. Steinhardt.
17 noiembrie 1986
I-am scris din nou lui N. Steinhardt, făcându-i propunerea să continuăm interviul și să accepte să-i trimit un nou set de intrebări.
7 decembrie 1986
Cu Virgil Poiană, de la Consiliul Culturii, am stabilit ca interviul meu cu N. Steinhardt să intre în Vatra 2/1987, după ce trec toate sărbătorile. N-a acceptat decât interviul meu, nu și pe cel realizat de Ioan Pintea. Pe lângă „tăierile” mele a mai tăiat și Virgil Poiană. Important e că, în ultimă instanță, i-a dat drumul3.
7 ianuarie 1987
Am mai primit un set de răspunsuri de la N. Steinhardt. Cel mai surprinzător lucru dintre toate răspunsurile este recunoașterea valorii romanelor Groapa și Săptămâna nebunilor ale lui Eugen Barbu. N. Steinhardt n-a făcut până acum (cel puțin eu nu am știință de așa ceva) declarații publice în acest sens, pentru că, spune el, Eugen Barbu „ca om este odios”.
I-am mai trimis un set de întrebări. Poate că până la urmă se va naște o carte.
26 ianuarie 1987
Scrisori cutremurătoare de la N. Steinhardt. Sper ca dialogul nostru epistolar să continue, deși nu văd nici o șansă ca în următorul deceniu să poată fi publicată o carte cu interviuri cu N. Steinhardt4.
19 mai 1987
În sfârșit, am primit scrisoare de la N. Steinhardt. Nu, nu s-a întâmplat nimic. Atât doar că a fost plecat (mai este încă!) de la Rohia, cu treburi în București, și doar de aceea nu mi-a răspuns la precedentul set de întrebări. Începusem să fiu bănuitor. Îmi era teamă ca Dan Culcer să nu fi intrat pe fir și să mă fi spurcat, în stilul lui, cuiva din anturajul lui N. Steinhardt. Cred că tot lui îi datorez și faptul că securistul care răspunde de noi m-a întrebat dacă mai întrețin relații cu Emil Hurezeanu. Nu știu cine altcineva i-ar fi putut spune, tam-nesam, de incidența mea biografică în anii studenției cu Emil Hurezeanu.
14 noiembrie 1987
Recitesc, din nevoi de „reporter”, Critică la persoana întâi, a lui N. Steinhardt. Am senzația că am în față un intelectual total, mereu foarte bine informat, cu gust, un cititor abil și un eseist rafinat, cu o logică impecabilă și cu judecăți cel mai adesea foarte justificate, imparțiale.
Dac-ar mai avea acum măcar zece ani în față cred că ar putea edifica o mare operă.
22 martie 1988
Ieri m-a sunat la redacție N. Steinhardt. Primise scrisoarea mea și se grăbise să-mi răspundă în două scrisori separate. Vrea să colaboreze cu Vatra cu un text despre Bedros Horasangian mai întâi și apoi cu alte texte. Îl asigur că nu se opune nimeni din redacție colaborării sale, că „opoziția” vine din altă parte, „de sus”. Insistă, cu multă afecțiune, să-i scriu. La anii săi, singur printre cărțile bibliotecii de la Mănăstirea „Sf. Ana” de la Rohia, posedat de o credință de împrumut, N. Steinhardt scrie recviemul solitudinii fără de margini.
18 aprilie 1988
Scrisori de la N. Steinhardt, răspunsuri la întrebări – o relație regeneratoare, de menținere a tonusului existențial: moral, etic, estetic.
6 iunie 1988
Pauză foarte mare. Divorț de acest jurnal… Deși niciodată nu te poți despărți definitiv de ceva, de cineva…
Atât am găsit în „jurnalul” meu despre N. Steinhardt. Mereu tentat, dar și înfricoșat, am scris pagini de jurnal uneori cu consecvență și ritmicitate, alteori întâmplător și cu mari pauze. Din perspectiva timpului actual, chiar regret că nu am scris mai mult „jurnal”. Măcar un „Jurnal al fericirii„.
(Nicolae Băciuț – N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012, pp. 42-45)
1. Volumul de debut al lui Nicolae Băciuț, apărut la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986. [n. ed.]
2. N. Băciuț se referă la cărțile publicate de N. Steinhardt după ieșirea din închisoare (1964); or, N. Steinhardt are și câteva cărți de tinerețe, trecute cu vederea de cei mai mulți dintre exegeți. [n. ed.]
3. Interviul cu N. Steinhardt a apărut, într-adevăr, în Vatra, nr. 2, 1987, p. 7. [n. ed.]
4. Răspunsurile lui N. Steinhardt la întrebările lui N. Băciuț vor constitui cartea Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuț, Tipomur, Târgu-Mureș, 1994. [n. ed.]
Părintele Nicolae Steinhardt – un om viețuind în vecinătatea sfinților
Cei care cercetau în anii 70-80 Biserica ”Sfântul Silvestru” nu puteau să nu remarce prezența unui om potrivit de statură, uscat și luminos la față, pleșuv, de o nervozitate bine stăpânită, cu o privire agilă și vie. Cu o precizie în care se amesteca siguranța și sfiala, el parcurgea ferm traseul de la intrare până la ușa altarului dinspre proscomidiar, cumpărând și aprinzând lumânări, închinându-se la icoane, salutând scurt dar cald cu gesturi sacadate în stânga și în dreapta, toate acestea sporindu-i parcă aerul concentrat și netulburându-i gândurile. Se îmbrățișa monahul cu Părintele Galeriu și se întorcea la locul lui, intrând cu toată ființa în trăirea Liturghiei. La sfârșit mai schimba o vorbă cu unul sau altul dintre cunoscuți, în timp ce stătea la coadă la miruit, după care dispărea la fel de precipitat cum venise. La un moment dat prezența lui a devenit foarte rară. Acum venea întotdeauna înveșmântat într-o rasă călugărească, totdeauna impecabil călcată. Se vedea că îi era drag să o poarte, dar că, în același timp nici n-ar fi vrut să atragă prea mult atenția.
I-am stat mai mult în preajmă o singură dată, cu ocazia unui botez de taină, a trei prieteni evrei, în casa părintelui Ioan Buga. Cei trei tineri se convertiseră ascultând cursurile lui Ioan Alexandru de la Universitate, despre Eminescu și de limba ebraică, și cunoscându-l pe părintele Galeriu de la Biserica ”Sfântul Silvestru”. Și pe cine mai bun putea părintele Galeriu sa le indice drept îndrumător și naș, dacă nu pe Nicu Steinhardt? Între noi, puținii participanți la acest eveniment rar, el era parcă cel mai pătruns de însemnătatea momentului. Tăcut, îngândurat, strâns în sine, părea că se concentrează ca în fața unei bătălii decisive.
Cum se știe, Nicu Steinhardt era el însuși un evreu botezat. A primit botezul la maturitate, s-a lepădat în deplina conștiință a faptului de satana și s-a unit cu Hristos.
În gândire și în spirit era deja creștin în momentul botezului. Aș spune că și el era funciarmente creștin, dacă spusa aceasta n-ar fi un loc comun. Toți suntem funciarmente creștini, nimeni nu este exclus de la Hristos. Numai că unii nu vor sau nu pot să-și observe condiția. Într-o recentă emisiune a „Seratei muzicale TV”, domnul Iosif Sava solicita distinsului interlocutor o explicație asupra convertirii lui Nicolae Steinhardt – dacă lumea căreia îi aparținuse prin naștere n-ar fi putut să-l satisfacă din punct de vedere spiritual. Domnul Andrei Pleșu a răspuns că da, „bineînțeles” că acea lume și acel sistem de valori ar fi putut să-l satisfacă foarte bine1 și că actul trecerii lui Nicolae Steinhard la creștinism rămâne o taină greu de pătruns a ființei sale lăuntrice. Chiar dacă excepțional, actul lui Nicolae Steinhardt ține de normalitate. Totuși s-a ajuns ca această normalitate să ne mire și ceea ce acceptăm cu ușurință la Sfântul Pavel ne surprinde la oamenii de azi. Este clar că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experințe de viață și al unor cugetări persistente, după cum el însuși mărturisește adesea.
Apropierea de Nicu Steinhardt era dificilă pentru că el era copleșitor din cel puțin două puncte de vedere: prin acuitatea și profunzimea trăirii sale creștine pe de o parte, prin extraordinara sa erudiție și mobilitate spirituală pe de alta. Cu toată modestia sa, nefirească aproape, sau poate tocmai de aceea, o anumită sfială te cuprindea în preajma lui, având sentimentul acut că ai în față un om care a atins o treaptă înaltă de iluminare, un om viețuind în vecinătatea sfinților. […]
Părintele Nicolae s-a aplecat cu dragoste, curiozitate și ziditoare uimire asupra a tot ce întâlnea, încercând să înțeleagă, să-și explice și să ne explice, adesea să ne avertizeze. Nu este atât o confesiune, cât un drum făcut împreună, care nu este încheiat prin istoricitatea lui, ci rămâne de descoperit în persistența lui în noi. Judecata părintelui Nicolae, este, cel mai adesea, corectă, severă, dar nu excesivă, înțelegătoare, de o superioară și înțeleaptă cuprindere a fenomenelor. El nu face aproape niciodată apel la dreptatea și la suferința proprie, ci se referă la suferința semenilor și la o justiție supremă, nepătimașă, în lumina învățăturii evanghelice.
(Costion Nicolescu – Sarea pământului, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 70-71)
1. Răspunsul domnului Andrei Pleșu este în contradicție cu ceea ce simțea părintele Nicolae despre lumea căreia îi aparținuse prin naștere: ”Voi care v-ați botezat de mici și nu ați trăit o viață de necreștini nu vă dați seama ce tristă și pustie este viața omului în afara creștinismului, fără Hristos, și ce bucurie, ce pace, ce fericire simți după ce devii, prin Taina Sfântului Botez, creștin.” (Vezi mărturia ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului – N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012, pp. 71-78)
Deci părintele Nicolae nu ar fi putut fi niciodată satisfăcut de acea lume și tocmai pustiul ei spiritual l-a însetat și l-a determinat să caute apa Vieții, care este Hristos!
”Trebuie să faci închisoare”
Nu sunt deloc surprins când tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata?
Are grija pâinii. Mă uit la ceas: cinci. Îl asigur pe tata că am tot timpul.
Nu-i vorba de pâine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva. Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?
Îmi rânjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad. Frică nu-mi este atâta, cât mai ales mă simt luat peste picior, păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine fără grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească, pentru că-i singurul animal care-şi râde de pradă înainte de a o mânca.
Sunt foc supărat. Surâsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu se poate isprăvi decât rău, nu-mi piere de pe faţă nici când sunt gata.
În ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă.
Tata e un om mic de stat, mai curând grăsuţ, cu un umăr niţel strâmb – şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (…)
Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly,pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie. Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi mai ales păcălit. În ultima zi! În ultima clipă! În treizeci şi unu!
Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind înmânată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o când m-am înapoiat, destul de târziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (…)
Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C şi de piramidon şi o carte groasă. La Securitate sunt deîndată primit cu foarte multă politeţă, poftit într-o cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începând cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm.
Cartea groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din când în când fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cât doriţi, sunteţi doar NU învinuit, ci martor) ori sug câte o vitamină.
Interogatoriul durează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri numi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?” şi zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire la gârlă. (Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică răspunsul meu era dinainte ştiut, scontat.
Întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stărui destul de hotărât în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.
Urmează o întreagă „comedie”: se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate.
Comisia iese şi intră iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dând să iasă, se răzgândeşte şi revine. Mi se promit câte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. Mi se dă sfatul să-mi bag bineminţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrâneţea tatii pe care nu-l pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca – fireşte – un câine. Despre tata dealtfel par să aibă cu toţii cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricând, lucrul acesta se va aranja cât ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: odată pe lună, ori şi mai rar, sau poate mai des – eventual, se va vedea – voi face câte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva,l a o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare.
Şi apoi, ce naiba, zău aşa, nu se poate să nu înţeleg, oricât aş fi de reacţionar (- zâmbete – partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor asasini cu mâinile înroşite de sângele coreligionarilor mei. Într-atâta de orb, de prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încât ceea ce mi se cere nu-i decât un act de dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezenţa mea s-au purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva securităţii orânduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut curajul să înştiinţez autorităţile de îndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus.
Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în cameră – şi afară e niţel umed şi strada e vătuită înnostalgie – cista-i vremea care îndeamnă cel mai mult la băutură) să se pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut – în margine – toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar.
Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul până la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţânat. Şi iau aminte că mi-a plăcut să joc teatru. Dar frică tot îmi este. Căci n-a fost decât actul întâi – de nu prologul.
Mi se dă un răgaz de trei zile pentru gândire, urmând a mă prezenta luni 4 ianuarie la orele opt când mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi sfătuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru ”salvarea feţei”, stabilit fiind ca luni să trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere.
Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de plecare, rămas singur cu mine, ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate îmi spune iar grav şi rece: bagă-ţi minţile în cap. Tonul e – cum să spun? – fatidic.
A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de convingere, pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrânului. Îmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără doar şi poate.1 Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator. Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel. (Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! În sfârşit, du-te acasă, stai frumos de vorbă cu bătrânul, în el ai încredere, şi vino luni. (…)
Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:
– Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.2
Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii – marţial: când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş, mi-e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lângă mine până luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslâc. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declar adevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numai necazuri toată viaţa, măcar acum la sfârşit să-i îndulcesc oleacă zilele; şi, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinţei, şi pe deasupra cu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte. (Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căinţa, căţel cuminte, vine pe urma paşilor ei.)
În parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milă de fiul ei rănit, îi deschide porţile cetăţii şi îl doftoriceşte. Cât de puţin e parodia la curent cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe care le poate rezerva o garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele Parisului). Ascultându-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. De vreme ce bătrânelul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce nu-i cu putinţă? Artificialul e deopotrivă de răspândit ca naturalul, teatrul ţine de esenţa vieţii. Comedille descrie oamenii aşa cum sunt, iar la sfârşitul anului şcolar în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credinţă Rege, şi de-aceea ai învins) se spun banalităţi.
– E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.
Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial, mă impresionează îndeosebi. Doar că şase luni când ţi-e frică e cât o veşnicie.Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:
– Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbeşti nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit.
Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba şi mănânc cu destulă poftă (de mâncat, mânca pe aparatul de tortură şi osânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns de cuminte.
Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă – şi prima, singura mea dragoste din tinereţe. Îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste treizile va fi puşcăriaş… Îl întreb pe avocat, aşa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare…
(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)
1. ”Ironia sorții” face ca tocmai tatăl lui Nicolae Steinhardt să joace rolul hotărâtor ca fiul său să nu devină martor al acuzării.
2. Este de remarcat câtă demnitate avea Oscar Steinhardt așa încât să-și sfătuiască fiul să nu devină delator, cu toate că lucrul acesta avea să-i producă suferințe profunde, în calitate de tată, mai ales că avea să rămână singur, neajutorat în bolile și neputințele bătrâneții. Oscar Steinhardt a dat dovada unui om de mare omenie, cu mult discernământ. Avem aici lecția de pateric a unui tată pentru fiul său.
Procesul intelectualilor
Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori aunei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le este frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alţii.
E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii – sosise, vezi bine, ora gustării – îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara). (…)
Când, rupând vraja calmului ce se lăsase din toate părţile, de sus, Dinu înalţă şi el glas, solicită o ţigară, ofiţerul se scutură, iese de sub puterea literaturii româneşi a tradiţiei petrecăreţe, păşeşte acru şi dârz pe tărâmul filosofiei contemporane ostile şi sfâşie brusc vălul: „Dumneata să nu ne crezi atât de proşti, domnule Noica.” Dinu, de o slăbiciune chinuită, ascetică, se încovoaie călugăreşte, supus — cu priviri îngândurate, împovărate, însingurate.
Sfruntare, gândeşte ofiţerul, şi ne apostrofează în bloc, rece şi solemn, nu fără o ultimă nuanţă de consideraţie (cum nu auzisem în cursul anchetei şi nici nu mai aveam să întâlnim prin închisori): „Ştim noi ce reprezentaţi şi nu ne duceţi cu gesturi bune pentru găinari.”‘
În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci – ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu. Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: coautorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracas)sunt în fundul boxei.
În sala goală şi mare vor fi în cursul procesului patru grupuri compacte de fiinţe omeneşti, despărţite între ele prin spaţii de vid ce reamintesc ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu există).
Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi – asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic – de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin îndreptate asupră-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte oboală de sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol.
Al doilea grup îl alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia întrezăriţi, ofiţerii de Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii în uniformă, alţii în civil), veniţi să urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice, ca într-o ciudată reprezentaţie teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia generală şi premiera s-ar confunda într-un singur spectacol kafkaian.
Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi – bănuiesc, apoi aflu precis – şi cei mai temători, îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale; altminteri sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare închisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de batistă albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji bărbieriţi proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie.
Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi: la mijloc Adrian Dimitriu (acesta nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul: fost avocat şi domnia sa, în rol şi costum de colonel).
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă, săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul petine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mainii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.
Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă; asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat – omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase – mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunde cu o căutătură recunoscătoare.
Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului… vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.
Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie spunând că el face epigrame cum face găina ouă.)
Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu… Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin glumele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprinsde avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer — la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, erap retoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte — şi anume cu „să ferească Dumnezeu”. De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.
Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier inveteraţi şi descendenţi spirituali direcţi ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare „unde poartă urmele bestialităţii legionare”, dă să se descalţe. Un semn discret — plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la exemplificarea pe viu.
Dintre cei vreo douăzeci de martori ai acuzării (la ceilalţi procurorul şi apărarea au renunţat de comun acord) se remarcă ziaristul Radu Popescu, printr-o declaraţie de neaşteptată virulenţă şi lungime; este şi el deopotrivă de sclivisit înveşmântat ca şi avocaţii; se mişcă, în timp ce vorbeşte, ca un profesor la catedră, cu gesturi ample şi studiate cum se zice că erau ale lui Maiorescu, îl beşteleşte pe Noica întocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel mai netrebnic recrut, îşi recită fără oprire tirada întreagă. La sfârşit se şterge şi el cu o băsmăluţă scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor: pe frunte, pe faţă, pe mâini.
Apare la un moment dat o bătrânică în negru, cu o pelerină — aducecu Barbara Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crimalui Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflând că modestul ei vizitator e membru al Institutului Franţei. Bătrânica răspunde la numele de Popescu-Voineşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de dactilografie. Ea a bătut Aşteptând ceasul de apoi, romanul cu subiect legionar al lui Pillat. Somată să se explice pentru care motiv, văzând despre ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele: mai întâi, când bate la maşină, atenţia i se îndreaptă numai asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atât mai puţin asupra sensului lucrării; în al doilea rând, a înţeles şi ea că este vorba de legionari, dar i s-a părut că lucrarea-i net antilegionară, fiindcă pe tinerii care aparţineau mişcării autorul îi înfăţişa sub o lumină defavorabilă.
Defavorabilă? Da, desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat examenele, că veneau acasă seara târziu, că-şi supărau bieţii părinţi care se speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărţi.
Încântător e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi îndesat. Se numără şi el printre comesenii de la restaurantul din Icoană. Retrăgându-şi declaraţia dată la anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al rostirilor acuzatului. Preşedintele stăruie mult, în sală se produce (înfund) un fel de vagă rumoare, însoţită de o nespusă uimire. S-ar zice că în derularea filmului s-a produs o pană; nu că ar avea vreo importanţă, dar nu şade frumos.
Martorul, cred, e macedonean, îl cheamă Arsenie Taşcu-Dumba, şi trebuie că aparţine acelor familii de Aromâni care prin Ragusa, Viena şi Ardeal au ajuns în regat. (Altele, ca Şaguna, Stârcea, Capri,Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi oprit în cadrul statului habsburgic tot pe pământ românesc.) Există o ramură Dumba înnobilată de împărat, trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei şi oraşului imperial al valsului. (Iosif Roth a descris în Radetzky Marsch cazul – ciudat – al acestor exponenţi ai „naţiunilor conlocuitoare” care au fost şi au rămaspână la urmă slujitori devotaţi ai împărăţiei. La ei s-a referit şi Rebreanu cu David Popp din Catastrofa. Şi nu de ei ţine şi Avram Iancu?)
Mai târziu, în puşcărie, aveam să aflu cât de sigure sunt prieteniile stabilite de macedoneni, cât de credincioşi, de statornici pot fi – deşi cu mare greu se dăruiesc. Ameninţările preşedintelui, din ce în ce mai enervate, dau greş.
Preşedintele propune organului procuraturii să ceară în instanţă arestarea martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un caracter cu totul ionescian: dacă Păstorel, întrebat de preşedinte, îşi menţine declaraţia de vinovăţie de la anchetă – şi cum să n-o menţie? – înseamnă că martorul, susţinându-i nevinovăţia, minte şi urmează să fie trimis în boxă ca sperjur în temeiul cuvintelor celui pe care a vrut să-l apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se acordă martorului două minute de gândire. Martorul se face feţe-feţe, se încruntă, o roşeaţă difuză îi acoperă negreala obrajilor, îşi încordează trupul mărunţel. După trecerea celor două minute martorul declară că acuzatul nu a vorbit duşmănos. Preşedintele, procurorul şi judecătorii dau a înţelege cu umerii, capetele şi mâinile că martorul e un idiot — şi-l trimit la loc cu mocoşite ameninţări. A învins!
Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declara, în general, sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice.
Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit – Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt – se vede că răsuflă uşuraţi. Le-a fost cald.
Când ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvânt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. În numelelui Păstorel se depune un certificat de neoplasm pulmonar.
Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. Pillat, cel dintâi, începuse: „Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei, n-am putut să nu…”
Preşedintele a intrat în stare de frenezie; Dinu e întrerupt cu brutalitate, puştile automate par îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o mea culpa generală, arată că vede în marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boierul generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decât Alecu, dr. A. VI. îşi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază.
Simina vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei zvâcneşte sângele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui muşchetar, unui paladin care – te miridin ce pricină sau pentru a veni în ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfidape cel tare – nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adânc vinovat faţă de prietenii pe care i-a târât aici după el şi cărora le cere să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, plânge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri.
Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvânt final şi-l recit fără oprire:„Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită dragoste.”
Cuvinte destul de îndemânatice şi care – Dumnezeu ştie de ce, fiindcă n-or fi mai grozave decât ale celorlalţi – sunt ascultate de câteşipatru grupe ale sălii în tăcere. Dr.-ul Al. G. mi-a spus apoi, la camera 18, că l-am emoţionat.
Când tribunalul se retrage, rămânem sub pază în boxă. Destinderea e generală. Avocaţii zâmbesc asemenea elevilor după examen. Ofiţerii şi anchetatorii răsuflă ca după inspecţie. Ostaşii îşi dezmorţesc picioarele.
Şeful gărzii, un plutonier ţigan care-i şi bărbierul Securităţii, foloseşte prilejul ca să se suie pe platformă şi să se aşeze pe scaunul grefierului.
De acolo ne priveşte covârşit de fericire, aidoma călătorului care s-ar odihni pe tronul regesc în timpul vizitării unui palat ori s-ar urca, în clădirea unui parlament, la o tribună ilustră. Excursionistului i se pare, din vidul anevoie atins al muntelui, că priveliştea care se desfăşoară în vale e pentru el anume. Cât de bucuros e vremelnicul grefier! Îşi arată toţi dinţii.
Poate că e, cel puţin acum, singurul cu adevărat fericit din toţi câţi sunt aici, toţi robi, toţi actori în diferite roluri, într-o nevoită şi obositoare piesă.
Oare nu cumva întreaga mascaradă îşi află punctul de congruenţă în această cum nu se poate mai trecătoare şi tâmpă fericire a buzatului printre strămoşii căruia nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un gâde?
Tribunalul reintră: sentinţa se va pronunţa după trei zile. Suntem scoşi la repezeală. Între uşa de ieşire şi dubă desluşim un cer plumburiu, o seară de lapoviţă, împunsături de aer curat.
(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)
Înapoi la Jilava
Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.
Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase.Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală.
Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive: Pentru că am scăpat în sfârşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr – grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea – exaltantă – a celor petrecute în dubă.
Unde am fost pus într-o despărţitură, o adâncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atât de strânşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte vinovaţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă. Îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi – considerând ridicolul drept vorbă deşartă şi simţământ inexistent – cunoaştem dintr-odată şi din belşug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mâncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. ÎI întreb pe Sandu – iar de-l copiez pe Sfântul Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenţionat – dacă nu vede şi dânsul pe buzele mele zâmbetul pe care-l desluşesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece în strâmtul cotlon a mai încăput alături de noi şi Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după el.
Purtarea gardienilor la şerpărie e atât de rea, atmosfera atât de dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atât de acută, perspectivele de îndelungată suferinţă atât de limpezi, încât nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peşterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitaţie, încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc.
Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umblă în cârje, e înţolit în straie miţoase de baci la o stână de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uşor.
– Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat.
Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra.
(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)
La Jilava, împreună cu un macedonean
La Jilava [anul 1961 n.n.], pe secţia întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât. (Măî nsoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.)
Ajungem curând la concluzii care ne bucură pe amândoi. Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc”, altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că suntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sânge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rândul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sânge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru, dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încântaţi şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc.
(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii)
În anchetă la securitate
Luni la ora opt, după trei zile de sărbătoare, găsesc poarta Securităţii ferecată. De caraghiosul aşteptării în faţa puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la mine: anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la gară, pe un peron pustiu, într-o haltă, să mă urc într-un vagon de-a treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristeţea recrutului cu lădiţa, într-o staţie uitată pe câmp, de unde schimbă trenul. Toader Mânzu, fără căţel, după ce-a pornit acceleratul.
Într-un târziu apare un militar zorit, desface nişte lacăte, nişte lanţuri; sunt lăsat să intru şi poftit în camera martorilor. Aceeaşi comisie. Geamantanul provoacă din nou — acum de la început — explozii de indignare.
Va să zică nu ţi-ai băgat minţile în cap? Tot în mod provocator ai venit? Te-ai molipsit de fanatismul legionar? Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi erou. N-ai stat de vorbă cu bătrânul? Ce ţi-a spus?
Primul lucru pe care-l fac, împins (avea să-mi spună mai târziu Alecu) de un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul (şi de a prinde şi curaj), este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de Regulus şi de Cambronne.
Apoi scot o vitamină C din buzunar, o pun în gură şi mă simt mândru şi, da, foarte calm.Toţi câţi alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se adresează pe rând. Jocul din şedinţa precedentă se repetă aidoma, numai că de data asta graba a dispărut pe de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai profesional. Ba sunt ameninţat, ba sunt luat foarte cu binişorul. Totul se repetă. Se repetă, puhoi, ameninţările; acum accentul cade pe acestea. Fraza cu tatăl care o să moară ca un câine revine foarte des, cu toate că îndemnurile sale — neexpurgat transmise — le-a răcit mult, foarte mult simţămintele de milă şi consideraţie faţă de „bătrânul”, precum şi încrederea pe care o aşezau în sfătoasa lui înţelepciune.
Perdelele sunt şi ele din nou trase într-o parte şi într-alta pentru a produce, iarăşi, alternativ, o atmosferă de îngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi nu-i decât a doua reprezentaţie, impresia de repetare este îndeajuns de puternică pentru ca mai degrabă decât teamă să încerc un fel de amuzament.
Tonul dur se înteţeşte, dar nu într-atât încât să-mi vină a crede că au minţit când au declarat că, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacţia de a fi arestat.
Mă ţin însă dârz şi eu, şi din ce în ce mai băţos, prins de jocul acesta subtil şi absurd al anchetatului care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor care fac tot ce le stă în putinţă spre a nu-l aresta. În fond, dialectica acuzator – acuzat nu dispare, numai că semnele ecuaţiei sunt inversate.
Am pătruns prea adânc în terenul advers – acum frica mi-o impun eu ca să nu ispitesc sorţii – pentru a nu înţelege (sau încerca senzaţia) că trebuie să fiu arestat.
Pe la orele patru şi ceva arestarea se înfăţişează încă improbabilă.
Apoi, deodată – e momentul dinainte fixat? – treburile iau altă întorsătură.
Întrebările ţăcăne repede, glasurile lucrează numai pe registre înalte, cuvintele devin exclusiv crude.
Pe la cinci aud, în sfârşit: ticălosule, măgarule, pramatie ce eşti. Mi se porunceşte să mă ridic în picioare şi să-mi deşert buzunarele.
Vitaminele, carneţelul, ceasul, batista, cureaua de la pantaloni. Ai să vezi tu, fanaticule, podoabă. Sunt pus sub stare de arest.
(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)
Botezul
Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea „de la aer”, când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi sa acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells.
Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe „bubă” un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort” nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează „aerul” — adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală.
Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor” cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e ocăniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul” purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul.” V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-l cunoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulţi din oamenii alături de care am complotat) şi nu pe Al. Pal. — un vechi prieten, mă rog, prieten din 54, dar spirist şi el, şi apoi luasem hotărârea de a ne considera prieteni din copilărie — ori pe dr. Al-G. a cărui personalitate mă impresionase atât de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea mai desâvârşit multilaterală pe care am întâlnit-o în puşcărie şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcându-se prin intensitate, şi în inteligenţă şi în tact şi în politeţe şi în rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar fi refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu ştiu să spun.
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc.)
Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înşfacă imediat. Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului său, alţii pe a patului din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în şoapte. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica”, se strâng în jurul nostru.
Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află.
Abstracţiunea şi documentarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru bucurie, amăgire.
– Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, şi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu.
Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard al lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart.
Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negândit. Şi thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.
(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)
Bilanțul duhovnicesc la sfârșitul anilor de închisoare
După masivele plecări din aprilie (mai ales bolnavi, foarte mulţi pe targă, i-am zărit prin interstiţiile scândurilor de la camera 35) a urmat citirea de către comandantul închisorii a decretului general de graţiere, la 17 iunie. Pentru prima oară se vorbeşte despre ”deţinuţi politici”. Până acum: ”Ce faaace? Deţinuţi politici? Nu zău, mă? Voi sunteţi infractori împotriva securităţii statului, asta sunteţi.”
Urmează ca la data de 23 august să „nu mai existe practic nici un deţinut politic”. Despre graţiere ştiusem cu o zi mai înainte, prin morse. Dar acel „practic” mi s-a părut suspect. Poate că n-a fost luat cuvântul în sensul lui corect care e ”defapt”, ”concret” – ci în sensul răspândit, dar neexact, de ”situaţie generală în care cazurile excepţionale fiind foarte rare nu contează”.
Gardienii – acum sunt mai vorbăreţi, ba fac şi aluzii la ”ce să-i faci, aşa a fost, să nu plecaţi cu supărare” – îmi spun că măsura are un caracter absolut. Cu toate acestea, după seria de plecări de la sfârşitul lui iunie, văzând că nu fac încă parte nici din seria care a început să fie liberată la 25 iulie, cunosc o stare ilogică de nerăbdare şi anxietate. E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău să fi fost urgisit printre ultimii.
Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem ”nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători (”au colaborat cu organele de administraţie”) şi nu mă număram printre reeducaţi. Dar evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi;
– am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea;
– am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul;
– ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.
Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer.
(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. )
Pe Steinhardt, nu-l citesti,ci il sorbi ca un pamant insetosat.Roaga-te ptr. noi,parinte Nicolae!