Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, aflată pentru promulgare, în mapa Preşedintelui României, a provocat nemulţumiri şi tulburări în agora românească, care îi pun sub semnul întrebării seriozitatea.
Atât naţional-creştinii – care recunosc public caracterul eroic al jertfei mărturisitorilor creştini din închisorile comuniste, delimitându-se corect de falsele acuzaţii de apartenenţă criminală la Mişcarea Legionară, colportate împotriva acestor mărturisitori de regimul dictaturii comuniste – cât şi istorici şi cercetători ai fenomenului legionar au exprimat critici mai mult sau mai puţin severe împotriva acestei legi. O lege adoptată, bizar, nu într-o Românie cuprinsă de nebunia antisemită, de teroarea xenofobă sau agitată de vreo mişcare virulentă de negare a Holocaustului, ci în contextul în care societatea românească nu cunoaşte nici măcar umbra unor asemenea acţiuni anti-democratice şi, în esenţa lor, anti-creştine. Evident, din tabăra susţinătorilor corectitudinii politice, Legea în discuţie a fost primită cu aplauze, fiind considerată, înainte de toate, o dovadă a asumării, de către România, a valorilor umaniste, filosofice şi juridice ale societăţii capitalismului global – in extremis transformate într-o „Nova Religio Mundi” chemată să facă sinteza, până la diluare şi marginalizare, a identităţilor naţionale. Totodată, aceştia consideră că Legea în discuţie ar fi un instrument juridic capabil să apere societatea românească de „recrudescenţa (sic!) în Europa, a mişcărilor neofasciste antidemocratice, periclitând (bis sic!), nu de puţine ori, liniştea socială”. (vezi Expunerea de motive la Lege, pag. 3). Considerăm că este necesară o analiză calmă şi cinstită a textului, contextului şi spiritului acestei Legi, astfel că, în rândurile care urmează, încercăm să ne oferim contribuţia la însănătoşirea agorei româneşti, urmând povaţa adresată lui Petre Ţuţea de profesorul universitar, filosoful şi jurnalistul român Nae Ionescu: „Omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.” ***
I. Câteva chestiuni politice şi morale despre personalitatea publică a iniţiatorilor Legii „anti-legionare”: Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob ş.c.l. a fost iniţiată – conform site-ului Camerei Deputaţilor de trei parlamentari liberali (doi deputaţi şi un senator).
Deputatul Gerea Andrei Dominic – absolvent al ASE Bucureşti, a fost ales pentru al treilea mandat de deputat în Circumscripţia Electorală Nr.3 ARGEŞ, Colegiul Uninominal nr.8, din partea PNL (sursa). Cariera politică: membru în Grupul Parlementar al PNL, până în iulie 2014, membru în Grupul Parlamentar Liberal Consevator, format din Partidul Conservator şi Partidul Liberal Reformator al lui Călin Popescu Tăriceanu, iar din iunie 2015, membru în ALDE-Alianţa Liberalilor şi Democraţilor care participă la guvernare, alături de PSD. În prezent, domnul Gerea Andrei Dominic deţine, pentru a doua oară în cariera sa politică de până acum, un portofoliu ministerial, anume funcţia de Ministru al Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, în Guvernul Victor Ponta
Ex-Deputatul Scutaru Adrian George – absolvent al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, al Colegiului Naţional de Apărare, al Colegiului NATO de la Roma şi al Colegiului Naţional de Informaţii, a fost ales pentru al treilea mandat de deputat în Circumscripţia electorală Nr.10 BUZĂU, Colegiul uninominal nr.1, din partea PNL (sursa). Cariera politică: 1998 – consilier de imagine al politicianului Teodor Meleşcanu, la acel moment preşedinte al Alianţei pentru România, 2001 – purtător de cuvânt al ApR, membru al Biroului Executiv Central al ApR, după ianuarie 2002 – membru al PNL (după fuziunea ApR cu PNL). A fost consilier prezidenţial pentru Securitate Naţională al Preşedintelui Klaus Iohannis, în perioada decembrie 2014 – martie 2015. În aprilie 2015, domnul Scutaru Adrian George era audiat la DNA, într-un dosar penal pentru fapte de corupţie şi apoi este pus sub control judiciar.
Senatorul Antonescu George Crin Laurenţiu – principalul iniţiator al Legii în discuţie, este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie Bucureşti, fost profesor de Istorie la Vaslui şi Tulcea, fost muzeograf la Muzeul Judeţean Tulcea „Delta Dunării”, a fost ales pentru al şaselea mandat parlamentar ca senator in colegiul uninominal 2 din Circumscripţia electorală nr.36 Teleorman, din partea PNL (sursa). Cariera politică: membru al PNL Tulcea, membru succesiv în Partidul Alianţei Civice şi în Partidul Liberal ’93, apoi a revenit în PNL. Numele senatorului este menţionat într-un dosar penal instrumentat de DNA, conform site-ului România Curată (sursa). Despre senatorul Antonescu George Crin Laurenţiu mai facem precizarea că domnia sa, conform site-ului Deutsche Welle în limba română, a fost invitat, în calitate de iniţiator al Legii în discuţie, să participe la o dezbatere internaţională referitoare la problema anti-semitismului în lume, organizată de American Jewish Commitee, în mai 2014, unde a prezentat situaţia anti-semitismului din România (sursa). Deputatul Ciprian Nica, susţinător important al Legii în discuţie – alături de cei trei parlamentari liberali, iniţiatori ai Legii în discuţie, trebuie amintit şi vicepreşedintele Comisiei Juridice, Ciprian Nica, deputat PSD, prin contribuţia căruia Mişcarea Legionară este calificată, în textul legii, ca oranizaţie fascistă. Absolvent de studii universitare de Drept Economic şi Administrativ, domnul deputat Ciprian Nica a fost demascat de către CNSAS, încă din octombrie 2009, ca turnător al Securităţii lui Ceauşescu, calitatea de colaborator al Securităţii fiind definitiv stabilită în instanţă, în aprilie 2014, prin decizia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (sursa). Aceştia sunt iniţiatorii Legii în discuţie. Pe subiectul analizei noastre, observăm pe de o parte, că domniile lor nu dovedesc o suficientă şi temeinică pregătire în domeniile aferente principalelor teme pe care Legea în discuţie doreşte să le reglementeze, iar pe de altă parte, că dimensiunea loialităţii faţă de moralitate în activitatea lor politică este precară – cariera lor publică fiind serios afectată de traseism politic şi/sau de fapte penale. Această precaritate ne face să considerăm că iniţiatorii acestei legi se află, ca din păcate şi alţi politicieni români, în imposibilitatea morală de a iniţia legi care să vindece eventuale răni morale ale societăţii româneşti. Evident, deşi această dimensiune morală are legătură cu noţiuni precum onoarea, probitatea publică, verticalitatea spirituală şi posesia deplină a bunului simţ, în niciun caz nu poate fi folosită pentru susţinerea ideii că absenţa ori precaritatea ei ar anula puterea legislativă pe care o deţin, individual şi colectiv, membri Parlamentului României. Absenţa dimensiunii morale a parlamentarilor o judecă fie instanţa de judecată, dacă se transformă în faptă penală, fie electoratul, dacă acesta oboseşte în a alege mereu şi mereu indivizi imorali în forul legislativ al ţării, fie Istoria, dacă Justiţia şi alegătorii au eşuat în a-l sancţiona pe politicianul imoral. Eu am însă certitudinea că această degradare morală va fi judecată şi pedepsită de Dumnezeu. ***
II. Despre precaritatea şi superficialitatea Expunerii de motive anexată proiectului Legii „anti-legionare”:
Surprinzător la un act normativ atât de important, Expunerea de motive anexată la proiectul Legii în discuţie are doar patru pagini. Totuşi, să urmăm dreptatea şi să spunem că numărul de pagini nu ar fi important – deşi, repetăm, subiectul ar impune o abordare ceva mai profundă şi implicit, mai extinsă – dacă în conţinut aflăm clarificările necesare, argumentele care să susţină irefutabil adevărul suprem al iniţiatorilor de lege. Din păcate, în opinia noastră, numărul mic de pagini exprimă, în cazul acestei Legi, nu puterea de sinteză şi de argumentare a celor trei parlamentari, ci dimpotrivă, slăbiciunea aproape adolescentină a argumentelor aduse şi mai ales, superficialitatea abordării acestui subiect delicat. O superficialitate indusă, credem noi, de siguranţa gândului că, într-o lume a globalzării – atât de sensibilă şi cu reacţii agresive la orice adiere de voinţă care s-ar împotrivi nivelării conştiinţelor, prin standardizare şi sintezei naţiunilor, prin contopire şi integrare până la diluare – nimeni nu ar avea curajul să-şi asume o dezbatere corectă şi cinstită, profundă şi atentă a unui proiect de lege în care apar, obsedant, expresii precum „fascism”, „legionar”, „mişcarea legionară”, „anti-semitism”, „xenofobie”, „Holocaust” etc. În Expunerea de motive, iniţiatorii Legii de modificare a Ordonanţei nr.31/2002, fără vreo grijă – măcar de nivel şcolăresc – pentru consistenţa şi acurateţea argumentelor şi probelor doveditoare, afirmă sec că:
„din experienţa (sic!) de până acum privind utilizarea acestui act normativ, cazurile sau manifestările menţionate prin adrese, solicitări sau reclamaţii (plângeri) depuse la Parchet de către diverse entităţi, inclusiv Institutul „Elie Wiesel”, pasibile de a intra sub incidenţa acestui act normativ (Ordonanţa 31/2002 n.n.), au fost finalizate cu închiderea dosarului încă din faza de cercetare. Argumentele de respingere ale Ministerului Public au fost, în majoritatea cazurilor, bazate pe interpretări ale articolelor din lege în care se face referire la Holocaust. În aceste condiţii se impune o clară definire a „Holocaustului pe teritoriul României.”
Considerăm că o lege care se doreşte a fi instrument de combatere a extremismului, fascismului, anti-semitismului, xenofobiei şi negării Holocaustului trebuie mult mai serios argumentată, decât cu afirmaţii care fac mai curând apanajul discursului politicianist şi nu au legătură cu logica şi argumentaţia juridică. Observăm că iniţiatorii Legii în discuţie nu aduc în susţinerea afirmaţiilor făcute date statistice cu privire la plângerile depuse la Parchet în speţe privind negarea Holocaustului pe teritoriul României. Iniţiatorii legii aveau cel puţin posibilitatea să aducă date statistice cu privire la acţiunile în instanţă pierdute de Institutul „Elie Wiesel”, generosul lor partener în elaborarea legii în discuţie. Mai mult, iniţiatorii Legii trec desconsideră faptul că în România exista – la momentul iniţierii legii, dar şi în prezet – posibilitatea sancţionării imediate şi fără echivoc a faptele despre care domniile lor induc ideea că instanţa ar fi respins să le sancţioneze, din lipsă de reglementare juridică. Vorbim despre Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României, care stabileşte foarte clar, la Art. 3, lit.h şi lit.l: Constituie amenintari la adresa securitatii nationale a Romaniei urmatoarele: h) initierea, organizarea, savarsirea sau sprijinirea in orice mod a actiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunista, fascista, legionara sau de orice alta natura, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune in pericol sub orice forma unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei, precum si incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept; l) initierea sau constituirea de organizatii sau grupari ori aderarea sau sprijinirea sub orice forma a acestora, in scopul desfasurarii vreuneia din activitatile enumerate la lit. a)-k), precum si desfasurarea in secret de asemenea activitati de catre organizatii sau grupari constituite potrivit legii. Interpretarea corectă şi aplicarea, prin coroborare, a acestor două litere din Legea siguranţei naţionale în orice speţă cu privire la negarea Holocaustului sau propaganda în favoarea Holocaustului pe teritoriul României, vor conduce la concluzia clară că negarea Holocaustului sau propaganda în favoarea acestuia reprezintă acţiuni care pot fi judecate şi condamnate în instanţă, în temeiul Legii Siguranţei Naţionale, fapt care anulează necesitatea unei duble reglementări, aşa cum aceasta poate rezulta prin promulgarea Legii în discuţie. În continuarea argumentaţiei lor, iniţiatorii Legii în discuţie afirmă că neajunsul textului în vigoare este că, deşi din punct de vedere istoric lucrurile sunt clare, negaţioniştii de astăzi găsesc scăpări prin faptul că teritoriile actuale ale României nu mai corespund cu cele administrate în acea perioadă de guvernele istorice. Prin urmare considerăm că introducerea unei noi definiţii (a Holocaustului n.n.) este de natură să înlăture atât neajunsurile juridice, cât şi să îndrepte un adevăr istoric constând în aceea că doar guvernele de la acea dată se fac vinovate de participarea la Holocaust în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944 şi nu trebuie aruncat stigmatul peste timp, nici asupra statului român şi nici asupra generaţiilor ce au urmat periodei în cauză. Descoperim, în acest paragraf, un adevărat amalgam de afirmaţii gratuite care se doresc a fi ridicate la rang de argumente în susţinerea unei iniţiative legislative. Să le enumerăm: Din punct de vedere istoric lucrurile sunt clare. Afirmaţia reprezintă o primă eroare de evaluare a Istoriei comisă de cei trei parlamentari, dintre care doi au pregătire istorică şi se poate prezuma că nu le sunt străine exigenţele analizei istorice. Dacă realitatea comiterii de către autorităţi statale şi militare sau de către organizaţii politice româneşti, în perioada 1940-1944, de fapte criminale care se circumscriu noţiunii de Holocaust este aproape imposibil de contestat, circumstanţele, autorii individuali şi în general, detaliile şi contextul în care au fost comise aceste fapte criminale sunt încă studiate de către istorici şi probabil că vor mai trece câteva decenii, dacă nu chiar mai mult, până vor fi suficient şi limpede lămurite. Chiar dacă am accepta că pentru iniţiatorii Legii în discuţie, lucrurile sunt clare din punct de vedere istoric, tot rămâne neonorată exigenţa argumentării juridice, documentare şi eventual, statistice, a acestei afirmaţii care se doreşte a fi argument în susţinerea unui proiect legislativ. Negaţioniştii de astăzi găsesc scăpări prin faptul că teritoriile actuale ale României nu mai corespund cu cele administrate în acea perioadă de guvernele istorice. Această afirmaţie (argument?) face trimitere la o altă argumentaţie, anume a partizanilor negării Holocaustului în România. Se resimte necesitatea susţinerii afirmaţiei cu probe directe (exemple de poziţii public exprimate negaţioniştii români ai Holocastului, exemple de speţe juridice în care negaţioniştii au scăpat de Justiţie, folosind respectiva „scăpare” etc.). Din maculatura care neagă Holocaustul din România, publicată după 1989, cu greu poate fi descoperit un aşa de slab argument, cum că uciderea evreilor şi ţiganilor români de către autorităţile statale sau organizaţii politice româneşti, în perioada 1940-1944, în alte teritorii decât cele deţinute de România anului 2015, nu se regăseşte în noţiunea de Holocaust, pe motiv teritorial. Holocaustul în sine vorbeşte despre exterminarea în masă a membrilor unor popoare şi etnii, pe motiv rasial, indiferent de teritoriul unde s-a comis crima, iar condamnarea faptelor penale circumscrise Holocaustului se aplică unor persoane fizice, eventual persoane juridice, indiferent de locul unde au fost comise. În concluzie, afirmaţia legată de aspectul teritorial – pe care legislaţia românească nu l-ar fi luat în considerare şi pe care iniţiatorii Legii în discuţie vor să-l rezolve – are un conţinut diluat şi irelevant, din perspectiva argumentaţiei juridice. Considerăm că introducerea unei noi definiţii (a Holocaustului n.n.) este de natură să înlăture neajunsurile juridice. Această afirmaţie cu privirie la aşa-zise „neajunsuri juridice” completează afirmaţia mai-sus analizată şi suferă de aceeaşi lipsă de argumentare, de justificare prin dovezi concrete, prin exemple edificatoare şi fără a insista inutil asupra ei, considerăm că este irelevantă din perspectiva argumentaţiei juridice. Introducerea unei noi definiţii (a Holocaustului n.n.) este de natură (…) să îndrepte un adevăr istoric constând în aceea că doar guvernele de la acea dată se fac vinovate de participarea la Holocaust în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944 şi nu trebuie aruncat stigmatul peste timp, nici asupra statului român şi nici asupra generaţiilor ce au urmat periodei în cauză. Iniţiatorii Legii în discuţie operează aici cu o ficţiune juridică, anume aceea că ar fi posibil să fie aruncat un stigmat peste timp asupra statului român. Spunem „ficţiune juridică” pe de o parte pentru că afirmaţia se referă la statul român, subiect de drept care poate fi stigmatizat doar pe cale juridică, iar pe de altă parte, pentru că o astfel de stigmatizare pentru fapte penale trecute, în sensul de sancţionare penală, oricum nu poate fi oprită, de exemplu în cazul despăgubirilor în favoarea persoanelor care au avut de suferit în timpul dictaturilor legionară, antonesciană şi comunistă. Apoi, este absurd, într-o expunere de motive în susţinerea unei legi, în România anului 2015, să foloseşti trimiteri la o aşa-zisă posibilă stigmatizare a generaţiilor ce au urmat perioadei în cauză, pentru că o astfel de stigmatizare nu este de domeniul juridic, ci de domeniul memoriei colective. Asocierea Germaniei şi în general, a noţiunii de „german”, cu Hitler, lagărele de concentrare, exterminarea în masă a evreilor, ţiganilor, slavilor, asocierea SUA cu primele atacuri cu armă nucleară asupra civililor, asocierea Japoniei cu atacurile kamikaze din timpul ultimului război mondiale etc. vor fi cu greu şi peste multe decenii, poate secole, eliminate din memoria colectivă a naţiunilor şi popoarelor lumii. Asupra României sau a naţiunii române nu se constată existenţa unei stigmatizări din partea altor naţiuni sau popoare pentru fapte comise în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, inclusiv cele circumscrise Holocaustului, chiar dacă acestea au fost comise. Dimpotrivă, România este prezentă în memoria popoarelor lumii, sub aspect negativ, ca ţara dictatorului Nicolae Ceauşescu, ca ţara unde comunismul a căzut în mod sângeros, ca ţara unde au fost organizate mineriadele etc. În textul Expunerii de motive la Legea în discuţie, vom descoperi şi o aserţiune ce ţine de domeniul istoriei doctrinelor şi ideologiilor. Se afirmă următoarele: În România, fascismul a luat denumirea de Mişcarea Legionară sau titulaturi ale unor partide sub care aceasta a funcţionat până în ianurie 1941 (Legiunea Arhanghelului Mihail, Garde de Fier, Totul pentru Ţară etc.).
Referitor la relaţia dintre noţiunea de fascism şi ideologia promovată de Mişcarea Legionară, este interesant de menţionat textul unui document care conţine observaţii despre Legea în discuţie, remis către mass-media (sursa) în data de 5 iunie 2015, de către Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, din cadrul Academiei Române, sub semnătura directorului institutului Prof. Dr. Radu Ciuceanu, cităm:
„În lucrarea sa Pentru Legionari (1936), Corneliu Zelea Codreanu arată că piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Accentul se pune pe crearea elitei politice ca proces de acumulări lente şi pe educarea tineretului în spiritul naţionalismului, al promovării vechilor tradiţii ale poporului român, antibolşevismului, reformarea economică, socială şi politică a societăţii româneşti, având o componentă religioasă puternică, aceasta din urmă conferind un caracter original Mişcării Legionare, în contextul mişcărilor de extremă dreapta europene ale vremii. Prin valorile promovate, Mişcarea Legionară nu poate fi inclusă automat, „a priori”, în curentul „fascist”, încă nedefinit complet şi perceput astăzi ca „depersonalizat” la scară europeană pentru că se nesocotesc trăsăturile fundamental naţionale. (…) Conform declaraţiei publice (2011) a Acad. Dan Berindei, Preşedinte de Onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române, Mişcarea Legionară nu poate fi calificată drept „fascistă”, întrucât nu întruneşte, prin elemetele de doctrină pe care le-a adoptat şi promovat, un caracter ideologic fascist”. Iniţiatorii Legii în discuţie, din dorinţa de a accentua condamnarea Mişcării Legionare şi a oricărei persoane, personalităţi, idei sau acţiuni în legătură cu aceasta, forţează utilizarea termenului de fascism şi obţin contrariul. În epocă, multe din acţiunile politice ale Mişcării Legionare au făcut ca aceasta să poată fi identificată ca parte componentă a familiei formaţiunilor politice naţionaliste şi eventual de extremă dreapta, însă apartenenţa la fascism sau la nazism este încă dificil de dovedit. Probabil că iniţiatorii Legii s-au gândit că sunt folositoare conotaţiile înfricoşătoare ale termenului de fascism şi că utilizarea acestuia oferă o anumită greutate iniţiativei lor legislative, suplinind lipsa unei argumentaţii solide. ***
Ne vom opri, deocamdată, aici cu analiza noastră. Totuşi, este necesar să facem câteva precizări, pentru a ajuta la înţelegerea corectă a demersului nostru jurnalistic: Nu sunt adeptul Mişcării Legionare, doresc doar o evaluare corectă şi sinceră a istoriei acestei mişcări mistico-politice româneşti, precum şi evitarea unor exagerări inutile care pot genera reacţii adverse periculoase şi care nu ajută la însănătoşirea democraţiei româneşti post-decembriste. Consider că rasismul, anti-semitismul, xenofobia, uciderea adversarilor politici sau de idei, fundamentalismul religios şi politic sunt absolut incompatibile cu valorile creştinismului, indiferent de tipul de societate în care acestea se manifestă, şi că trebuie permanent şi cu fermitate condamnate şi sancţionate. Am convingerea că noţiunea de Holocaust are o aplicabilitate mult mai largă, ea cuprinzând atât crimele comise împotriva evreilor, cât şi orice ucideri în masă comise asupra unor comunităţi umane, în temeiul unor criterii rasiale sau religioase, aşa cum a fost exterminarea în masă, alături de evrei, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a ţiganilor, polonezilor, ruşilor, ucrainenilor, sau aşa cum este în vremurile noastre, uciderea în masă a creştinilor orientali şi africani de către extremiştii autoproclamatului Stat Islamic. (Va urma)
de Marcel Răduţ Adevarul
