Un vizionar şi patriot de substanţă!

Vocea lui Dan Puric, actor şi eseist, se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din România actuală.  De douăzeci şi doi de ani românii aşteaptă o schimbare adevărată care deja a fost răscumpărată. Poporul român a plătit în avans prin tragedia generaţiilor anihilate în puşcăriile comuniste şi prin sângele vărsat de cei o mie de tineri la revoluţie.

Problema cea mare a României a fost instalarea la conducerea ţării a eşalonului al doilea comunist, surd la revolta din Piaţa Universităţii, rapace şi grăbit să arunce uitarea peste anii de suferinţă a deţinuţilor politici din timpul jumătăţii de secol al statului totalitarist. Guvernanţii sunt agenţii trădători ai românismului, care au făcut pact cu duşmanii lui, căci numai aşa înţelegem de ce au putut să fie publicate în România blasfemiile lui Horia Patapievici sau că s-a dat pe mâna lui Vladimir Tismăneanu dezvăluirea crimelor comunismului.

Aceste fapte reprobabile şi multe altele, cum ar fi mult trâmbiţata reformă administrativă au fost dinainte programate pentru ca poporului român să i se fure identitatea din nou, de data aceasta în scopul înregimentării lui în comunitatea globalizantă, unde el trebuia să fie un nimenea. Fură-i unui popor memoria trecutului, falsifică-i istoria, deposedează-l de lucrurile sfinte şi el se va transforma într-o entitate alienată, care poate fi transferată oriunde în complicatul puzzle contemporan. Cum guvernanţii actuali ai ţării i-au tolerat pe cei care au mitraliat cu sudalme la adresa românilor, insulte pentru care în alte ţări civilizate s-ar plăti cu pârnaia, descurajarea bieţilor oameni care au aşteptat eliberarea reală după 1990, a atins apogeul. În acest context a trebuit să apară un glas care să ridice sus icoana adevărată a naţiei spre a fi opusă blasfemiilor scuipate de mercenarii puterii.

Campaniei oficiale de desconsiderare a virtuţilor istoric dovedite ale poporului român, Dan Puric îi opune reconsiderarea şi afirmarea viguroasă a trecutului apropiat nu din perspectiva activiştilor cu cefile groase, ci din aceea a martirilor din puşcăriile comuniste. Când românilor li se spune că peste ei şi istoria lor au „urinat” toţi câţi au trecut pe la noi (vezi Patapievici), trebuia cineva să-i amintească denigratorului că în vreme ce el profita de regimul ciumei roşii, alţii mureau în închisorile de la Gherla, Aiud, Sighet, Canal  pentru că au avut tăria de caracter de a se opune răului totalitar. De asemenea li se pune sub nas tuturor celor care se străduiesc să îi demoralizeze pe români, înţelegerea marilor puteri la „chermeza” de la Yalta.  Dan Puric evocă sarcastic criminala vânzare a României la Yalta: „Erau nişte cheflii pe acolo, ce au ales pe un şerveţel. Au scris: 90 la sută URSS, 10% aliaţi” şi şerveţelul a plecat de la unul la altul, care a zis: „e bine”; a zis „sto”, cu vodcă, cu icre negre, cu icre de Manciuria. Atunci în clipa aia, zeci de mii, sute de mii, milioane de români au fost condamnaţi, au fost aleşi ca să fie victime şi robi, au fost aleşi să fie cobai.” (p. 69). Mulţi s-au resemnat, dar unii dintre români au ales să ia arma în mâini, să se facă partizani şi să fugă în munţi ca să reziste comunismului.  Alţii au fost aruncaţi în închisorile teribile tot pentru că nu au cedat tăvălugului istoric. Ei, zice Dan Puric au ales să fie „fiii lui Dumnezeu”, asumându-şi suferinţa şi moartea. Supravieţuitorii sunt azi „sfinţii” deghizaţi în pensionari, trăind discret şi de cele mai multe ori uitaţi în câte un colţ de ţară, în vreme ce urmaşii direcţi ai călăilor lor exercită puterea în defavoarea poporului întreg. Câtă vreme aceşti martiri au existat şi unii dintre ei încă există, mărturisind despre calvarul din închisorile comuniste din perspectiva valorilor ortodoxiei, poporul român, zice autorul, „nu are cum să dispară” pentru că are o temelie morală serioasă.

Dan Puric operează cu o simbolistică sui-generis spre a sensibiliza conceptele-simţiri  din universul gândirii sale. Astfel de simboluri sunt „neghina-grâu”, „bolovanul”, babuţele ţărănci, „cămaşa cu gaură de glonţ” din Muzeul de la Mărăşeşti, „omul frumos”, „omul urat”, „omul-chip”, omul-număr”, „omul teleghidat” etc. Manelizării, vulgarizării, corupţiei autorul le opune jertfa deţinuţilor politici marginalizaţi de puternicii zilei şi trăirea întru ortodoxie, pentru perpetuarea a tot ce este autentic în tradiţia culturală reprezentată de Sfântul Eminescu, Brâncuşi, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, ambii morţi în închisoare, Petre Ţuţea,  Ovidiu Papadima, Valeriu Gafencu ş.a.  Dan Puric observă generalizarea în lume a unui proces de urâţire prin cultivarea „omului teleghidat”, programat, anulat în ceea ce este esenţial uman. Alienarea individului transformat în număr, în unealtă eficientă de muncă, sub impulsurile unei tehnici care ajunge să-l domine, conduce implacabil la abis.

Făcând o paralelă între spiritul răsăritean şi cel occidental, autorul trage un semnal de alarmă în faţa declinului existenţial al omului contemporan, pentru care, a spus-o demult Nietzsche, „Dumnezeu a murit”. Pentru români însă Dumnezeu nu a murit. Aceasta o afirmă cu nestrămutată convingere Dumitru, personajul din nuvela lui Mircea Eliade, O fotografie vechede 14 ani, scrisă la Chicago în aprilie 1959. În absenţa Dumnezeirii, omul se pierde pe sine însuşi printre lucruri, inversând valorile, batjocorind ceea ce odinioară era şi trebuie să rămână sacru. Autorul îl citează pe Petre Ţuţea care mărturisea că „în Biserică realizezi că exişti” şi urmează comentariul persiflant al lui Dan Puric: „Păi, sigur, nu o sa realizezi la Mall, la Mall realizezi că eşti porc, mănânci, bagi în tine, mare crăpelniţă” (p.76). Anonimizat, mercantilizat, omul contemporan îşi pierde ingenuitatea în faţa lumii, devenind incapabil să se bucure de frumuseţea ei. Parcă îl auzim pe C-tin Brâncuşi care nota în jurnalul lui că atunci când încetăm să fim copii, adică să ne bucurăm spontan în faţa firii, suntem deja morţi. Asemănător, Dan Puric subliniază pe de-o parte zeificarea individului în societăţile contemporane, pe de altă parte monotonia uniformizării unei lumi fără Dumnezeu, o lume searbăd quantificată. În comunism aveam o lume incoloră, otova bazată pe mizerie şi lipsuri. Dar iată că fenomenul se poate repeta şi pe alte coordonate, într-o societate copleşită de abundenţă. Imaginea ei e surprinsă sugestiv de autor: „Ochiul lui (al omului) nu se mai înclină în faţa fiecărui lucru, ca la o minune lăsată de Dumnezeu, aşa cum făcea odată pictorul bizantin, ci, accelerat, le aşează pe toate acestea pe raftul supermarketului în care trăieşte, dezlipindu-se de sfinţenia lor şi lipindu-le, în locul rămas gol, o etichetă cu un preţ. […] lipind nevrotic etichete tuturor lucrurilor pe care le găseşte în cale, vrând obsesiv să le numească pe toate, acoperind cu numele lui numele dat de Dumnezeu.” (p. 110).

Realitatea românească a degradării umane este astfel circumscrisă într-o arie mai amplă ce ţine de evoluţia contemporană. Dan Puric vrea să-i atenţioneze pe români că, fără a se izola în cochilia lor, ei trebuie să preia cu mare discernământ ceea ce li se serveşte în procesul atât de trâmbiţat al globalizării şi că a se grăbi încet este poate cel mai bun lucru pe care îl pot face. Omului „teleghidat” i se contrapune „omul inimă – omul dinlăuntru”, care conservă învăţătura Hristică spre a nu se robi total lumii de aici, ci a păstra o „privire către dincolo”. Omul occidental s-a zbătut să aducă raiul pe pământ, în vreme ce omul creştin răsăritean încearcă să se elibereze de lucrurile pământeşti şi să se înalţe el spre cer. La această comparaţie între Răsărit şi Apus ar mai fi de adăugat observaţia privind încrederea nemărginită a spiritului faustic occidental în puterea raţiunii de a clarifica totul, în vreme ce spiritul răsăritean vede nu doar necesitatea clarităţii, ci şi a simţirii tainice. Pe lângă lucruri clare sau care trebuie lămurite există în Răsărit un fior al misterului, pe care numai Dumnezeu i-l arată omului prin descoperire. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, sună confesiunea lirică a lui Lucian Blaga în Poemele luminii.

Dan Puric profeţeşte o vreme apropiată a adevăratei renaşteri a poporului român, fundamentată pe „icoana martirică” a deţinuţilor politici ale căror fapte reprezintă „oglinda cinstită a sufletului nostru”. Tragedia lor este catharsisul nostru. Citate emoţionante din confesiunile foştilor deţinui politici sunt elocvente pentru nobleea de caracter şi forţa interioară a celor pedepsiţi de braţul de fier al dictaturii. Ei sunt „lacrima milostivă a lui Dumnezeu, pentru ca acest neam să nu piară …” (p. 98). Am reţinut din mărturisirea lui Dumitru Cristea, aflat în detenţie de două ori la Aiud, descrierea zguduitoare a execuţiei unui ţăran care s-a opus colectivizării. Sărmanul om a fost  aruncat dezbrăcat la minus 30 de grade Celsius. Degeaba i-a implorat pe călăi că are acasă şapte copii, ei nu s-au milostivit pentru că lucrau cu diavolul. Spre dimineaţă omul a murit, după ce şi-a strigat copiii pe nume, rugându-i să aibă grijă de ţară şi de maica lor. Apoi, când s-a schimbat garda, plutonierul care a venit la schimb a cântat o doină „de a încremenit toată puşcăria şi prin doina aceea noi toţi am ştiut că el a murit”, notează zguduitor Dumitru Cristea. Plutonierul de dimineaţă a avut suflet, exprimându-şi în felul lui durerea pentru cel dispărut în chinuri. Şi astfel frumuseţea lăuntrică a omului se manifestă în gesturi discrete şi aparent mărunte, dar care nu sunt mărunte, ci moralmente monumentale, manifestând solidaritatea cu semenul tragic încercat.

Numele lui Radu Gyr şi extrase din poemele lui din închisoare revin în carte obsesiv, definind profund rezistenţa martirilor din fostele închisori comuniste. O durere vie străbate versurile lui Dumitru Oniga despre ţăranul George Păun, făcându-ne părtaşi la „acele mult prea triste şi prea ciudate fapte”, cum sună un vers dintr-un sonet shakespearean. George Păun devine un simbol hieratic al tuturor ţăranilor-eroi înghiţiţi de Gulagul totalitar. El este „omul frumos”, părând desprins dintr-o icoană: „Într-o zi/ Înainte de-a muri,/ M-a chemat pentru o vorbă,/ Aşa un fel de uşurare/ Pentru sufletul lui curat şi mare./ Mi-a povestit de livadă, de vite,/ De nevastă, de copii,/ De pământul pe care l-a muncit/ Şi de care a fost jefuit,/ De casa lui primitoare,/ Unde a găsit fiecare/ Un cuvânt bun şi o bucată de pâine./ Apoi, mi-a făcut semn să plec./ Se apropia Îngerul Morţii/ Şi voia să-l întâmpine singur./ M-am urcat în patul meu de sus,/ Iar ţăranul acela blând/ A zâmbit amar şi s-a dus.” (p. 132). Aşa s-au clădit „etaje de suferinţă până la cer” ca în Coloana Pomenirii zisă a Infinitului a lui Brâncuşi. Opulenţa clasei politice româneşti pare încă mai grotescă şi mai vinovată când o raportăm la tragediile consumate în Gulagul românesc.  „Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, notează autorul, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o grădină de vară, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului …” (p. 124).

O privire ascuţită aruncă Dan Puric asupra crizei financiare contemporane, dovedind că nu este numai un poet sui generis, ci şi un analist socio-economic informat. Observă, ceea ce am văzut şi noi cu ochiul liber, că criza financiară actuală a fost provocată cu intenţia deliberată de a se instala o dictatură financiară asupra lumii şi de a se înrobi ţările. Autorul îi îndeamnă pe români să nu se mai lase „puricii de baltă ai mai marilor lumii” (p. 42), ci să se întoarcă la valorificarea resurselor naţionale, la stimularea gospodăriei ţărăneşti în agricultură, care să asigure independenţa noastră de Fondul Monetar Internaţional la căruţa căruia am fost înhămaţi de o clasă politică fără nici un Dumnezeu. Şi exemplifică aceasta prin gradul de înflorire la care au ajuns ţări ca Taiwanul, Coreea de Sud, China care nu s-au lăsat atrase de cântecul de sirenă al FMI. Pentru că dacă te înfeudezi Fondului Monetar Internaţional el te ajută să devii un bolnav cronic şi „în loc să te însănătoşeşti eşti infestat cu bolile lor netratabile, produse cu multă hărnicie în laboratoarele lor” (p. 73). Ruinarea economică a ţării în ultimii douăzeci şi doi de ani nu îl contrazice pe Dan Puric, ba dimpotrivă îi subliniază perfecta luciditate.

Dan Puric nu este un retrograd care se opune progresului tehnic al ţării sau cooperarii cu Europa. El este doar o minte limpede, o personalitate liberă de orice mercantilism, o conştiinţă responsabilă, un suflet de creştin care lasă să se audă îin afară „strigătul lui de durere” în faţa degradării la care este supus poporul român. Patriotismul autorului ţâşneşte din adâncurile fiinţei lui cu acea nobleţe specifică spiritelor alese, optimismul lui este contagios, dar se învecinează mereu cu suferinţa. El nu disecă detaşat problemele ţării, ci vibrează la tristeţile ei. Confesiunea lui este convingătoare: „Pentru mine poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.” (p.123). Dan Puric a apărut într-un moment de deznădejde neagră a cetăţii ca să vestească mesianic tuturor celor care îl ascultă că mult aşteptata renaştere se apropie.

de Silvia Jinga Ziarul Natiunea