ROMÂNIA LUCRULUI ȚAPĂN FĂCUT

Crucea mare, că dracu-i bătrân!

„Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,/ Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim…”

(Grigore Alexandrescu)

Așa era cu două veacuri în urmă. Eschiva fabulistului era esențială pentru statutul lui social fiindcă societatea era deja stratificată, „așezată” și fabulistul prefera să pună alegoria în scenă. Era băiat fin, „subțire”, ca Grigore Alexandrescu. După 25 de ani de la căderea comunismului, noi ne aflăm tot la început de lume. Încă nu s-a furat chiar tot, încă nu avem doar stăpâni și sclavi, lumea nu se percepe încă doar în alb și negru. Avem năravuri mai agresive ca fanarioții. Fiarele grotelor dintre noi se năpustesc asupra noastră, profitând de lașitatea și de ignoranța noastră. De aceea,  fabula ar părea o specie destul de eufemistică pentru asemenea echele. Prin urmare, pamfletul va rămâne, încă o perioadă, forma cea mai eficientă de corijare socială, cu toate riscurile lui.

„Nu vreau să paț vreun conflict”, spunea Rică al lui Nenea Iancu. „Îți arăt eu ție pamflet!”, se aude în diverse forme de peste o sută de ani. Chiar și atunci când pamfletul e scris cu talent. Și iată-l pe Jiji Războinicu Luminii față-n față cu Savonarola într-o cârciumă. Primul vrea să-i arate celuilalt că se pricepe și el la pamflet: adică să-i dea niște pumni în mufă fiindcă nu i-au plăcut tușele. Până la urmă, cel care i-a făcut portretul cel mai reușit a fost Vadim: „Maimuță electrocutată”! Pe el n-a vrut să-l mai bată, pentru că a ajuns la pușcărie. Chiar dacă făcea crucile cele mai mari. E nedrept să atribuim însă calitatea de pamflet oricărei prestații triviale, scatologice de la televizor. Nu orice trăsnit în bască, dacă siluește limba română și bunul simț, înseamnă că face pamflet… Dar despre estetica pamfletului cu alt prilej.

Și noi suntem Șarle!

Am văzut recent pe ușa catedralei din Clermont-Ferrand din Franța un anunț mai neobișnuit: „Să ne rugăm în fiecare zi câte un sfert de oră împreună”. Și preciza ora la care începe rugăciunea colectivă. La ora 12 fix, m-am întors la catedrală să văd și eu cum se mai roagă francezii. Erau opt bătrâni care citeau niște rugăciuni de pe niște petice de hârtie. Francezii erau ocupați. Ei au rupt-o cu bisericile. Arabii și toți maghrebienii, care au venit aici, au adus cu ei și intoleranța. Soliman Magnificul nu a izbutit să cucerească Europa cu tunul. O vor face urmașii lui fiindcă europenii vor să fie „corecți politic”, ei au alte grij, ei trebuie să păstreze aparențele. Ei au intrat în epoca Șarlei: epoca banilor și a fariseismului, a internaționalismului consumist.

Și președinția lui Klaus Iohannis a început sub semnul Șarlei: abia depusese jurămânul, că imediat a avut loc masacrul de la Paris. S-a dus și el acolo, normal. Toți erau… Charlie. Trăiau sub imboldul momentului și se manifestau precar, mai ales că mulți erau niște farisei care i-au disprețuit până atunci pe ziariștii respectivi. Veniseră și niște șefi de state de prin Africa, acolo unde ziariștii zburdă liberi ca antilopele prin savane. L-am văzut pe-acolo și pe Serghei Lavrov. Era și el o Șarlă: ziariștii ruși sunt așa de liberi că nu știu nici când vin, nici când pleacă de la redacție fiindcă pot fi împușcați la ieșirea din apartament sau la intrarea în lift. Ce face Putin prin Donbass tot libertate de expresie se cheamă.

Ce a fost la Paris? În fond, tragicul conflict biblic dintre arabi și evrei, mutat pe continentul nostru, a făcut alți morți. La fel ca altădată la Munchen, la Londra, la Madrid… Arabii au venit mai târziu și se simt marginalizați de evrei, iar noi trebuie să-i suportăm și pe unii, și pe alții. Până la urmă, glonțul nu alege.

Și în această zburdălnicie globală, văd într-o dimineață câteva sute de feciori intrând în metroul din București cu jiugleele goale, cu mărar des și negru, cu rotule diforme, se aruncă pe scaune și încep să „butoneze” printre babe exasperate. Nu știu dacă s-au spălat toți de dimineață, dar simt irepresibila nevoie a libertății de expresie. Dar cum să dai câteva perechi de palme în stânga și-n dreapta? Limitezi libertatea de expresie a aproapelui tău. Dar acești tupeiști nu au batjocorit libertatea noastră, a celorlalți, care nu ne-am permis să intrăm în chiloți în metrou? Nu, libertatea noastră nu se pune.

Tot la fel, printr-o permisivitate neghioabă, francezii au ajuns străini la ei acasă. Au abandonat bisericile, dar și propria libertate. Ca să nu se supere… alții! După care au multiplicat în milioane de exemplare aceeași fițuică imundă, numai ca să demonstreze că ei ar fi liberi. Chiar dacă „Charlie Hebdo” insulta orice credință. Dacă puteai să schițezi un zâmbet când vedeai un terorist cu jungherul la gâtul unui bărbos care striga cu ochii beliţi: „Nenorocitule, eu sunt Profetul Mahomed!”, atunci când am văzut caricaturile cu Fecioara Maria, am zis că acești oameni depășesc orice normă de conviețuire umană.

Prinţul Charles-Philippe d’Orléans, duce de Anjou, a făcut cea mai corectă evaluare a acestei situații cretine din Franța:

„Nu, nu mă identific cu Charlie, deoarece nu am simpatizat niciodată acest jurnal maniheist. Charlie Hebdo este o publicaţie vulgară, care dispreţuieşte opiniile diferite de ale sale sub acoperirea libertăţii de expresie şi care îşi permite prea mult să provoace. Aceasta este totodată o publicaţie agresivă, care exploatează subiectul urii inter-religioase trecând sub forma aşa zisului umor. Charlie Hebdo este imaginea societăţii atee europene de stânga, o sursă de ranchiună şi un duşman al respectului şi al fraternităţii între popoare şi oameni, indiferent de diferenţele dintre ei, de rasă, culoare sau religie. Refuz aşadar să iau parte la o alianţă sfântă republicană “pro-Charlie” pentru că pur şi simplu nu înţeleg ce anume ar trebui să apăr. Nu mă consider nici irespectuos, şi nici indecent, şi nici nu doresc să jignesc memoria desenatorilor răpuşi. Îmi lipsesc cuvintele necesare să exprime oroarea faţă de atacul care a zguduit redacţia jurnalului. Condamn cu tărie acest act barbar şi vreau să transmit familiilor şi apropiaţilor persoanelor decedate sincere şi profunde condoleanţe. Reclam doar ineficienţa încercării de unire naţională şi ipocrizia cetăţenilor care n-au citit niciodată săptămânalul umoristic şi care l-au criticat întotdeauna. Să aduc un omagiu victimelor? Cu siguranţă. Să aduc un omagiu publicaţiei Charlie Hebdo? Sub nicio formă.’’

Acest gen de fariseism a început la noi de 25 de ani cu acel „Și eu sunt Golan”. Mai avem puțin și ajungem tot acolo.

Savonarola: Hristos este înaintașul lui Lenin!

Și așa am ajuns la marile dezbateri  naționale despre religia din școli. Am văzut tot felul de lighioane care nu pot dormi că se predă încă religia pentru copii. Un om poate fi mai bun, fie și măcar în acel moment în care se roagă pentru salvarea lui egoistă. Măcar atât și tot e mai bine, decât într-o societate atee.

Acum, când miniștrii umblă cu banii în punga de nailon prin cimitire, l-am zărit printre morminte și pe Savonarola. El citește Biblia cu vrăjmășie, ca doamna Mungiu:

„Acuma că s-au găsit două milioane de părinţi care să-şi trimită copiii-elevi  la ora de religie şi sfinţii părinţi sunt liniştiţi, o să vă propun şi eu, duminica, în calitate de elev al lui Scaraoţchi, Sarsailă, Sfântâniţă, Nichipercea, Nenumitul, Nefârtatul, Necuratul, Naiba, Aghiuţă, Michiduţă, Ucigă-l Toaca, Ucigă-l Crucea, Cornilă, Împieliţatul, pe scurt, Dracul românesc, ăla al lui Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul, zugrăvit pe zidul Voroneţului, un comentariu al câte unui text din Sfânta Scriptură. Stă scris în Evanghelia după Matei, cap. 10:

34. Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.
35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa.
36. Şi omul va avea de vrăjmaş chiar pe cei din casa lui.
37. Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe mine, nu este vrednic de Mine. Cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

Interesant, nu? Eu auzisem că Islamul e o religie a iataganului, a războiului, pe când Creştinismul e pace şi iubire. Şi iată că Iisus Însuşi mă previne, în clar, să nu fiu imbecil şi să-L cred imbelic. Venirea lui e ca să înlesnească oamenilor a se tăia între ei cu sabia.

Şi cine sunt duşmanii? Hoardele de necredincioşi, păgânii, Imperiul Roman? Nu, nici gând, e vorba de familia omului. Care n-are dreptul să-şi iubească părinţii şi copiii mai mult decât pe Mântuitorul, în caz contrar fiind excomunicat din Biserica lui Hristos. În ce-L priveşte,  Iisus nu are o problemă, nu e în pericol să-şi iubească Tatăl mai mult decât pe Dumnezeu, întrucât cei doi sunt Unul, prin cumul de funcţii.

Iar despre familia pământeană, despre mama Sa, Maria, din pântecul căreia a ieşit omeneşte, indiferent de natura Lui divină, iată ce zice – Matei, 12:

46. Pe când vorbea încă Iisus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El.
47. Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, şi caută să vorbească cu Tine”.
48. Dar Iisus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea, şi cari sunt fraţii Mei?”.
49. Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi, şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!
50. Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”.

Merită citite adnotările la aceste versete făcute de IPS Bartolomeu Anania, în ediţia 2001 a Bibliei,  diortosită de arhiepiscop după Septuaginta, în care face sforţări lingvistico-logice disperate pentru a putea scrie apodictic: „În niciun caz nu se poate presupune că Iisus îşi reneagă familia”.

N-o reneagă, doar o ţine la uşă.

Mă întreb şi vă întreb: cum poate Fiul Omului să compare oaza cu cămila, vântul cu nisipul, iubirea de Dumnezeu cu iubirea maternă, paternă, filială? Iubirea de Dumnezeu e absolută, nu suportă relativizări, nu e mai mare, mai mică sau egală – este sau nu este.

Iisus putea să spună: Iubeşte-i pe ai tăi cât vrei, dar dacă nu Mă iubeşti pe Mine, aşa cum Eu vă iubesc în faţa Tatălui Meu, atunci nu eşti vrednic.

Dar Mesia procedează asemenea celor care l-au fabricat pe Pavlik Morozov. Acest fiu de om, în vârstă de 13 ani, din regiunea Ural, era un comunist credincios, comandant de pionieri şi fanatic al colectivizării impuse cu gloanţe de Stalin. În 1932, el şi-a denunţat tatăl ca duşman al  Statului Sovietic. Trofim Morozov a fost condamnat şi executat. Unchiul, bunicul, bunica şi un văr l-au omorât apoi pe Pavlik, toţi fiind arestaţi şi împuşcaţi de GPU. Pavlik Morozov a fost declarat martir de către Stalin, i s-au ridicat statui şi multe şcoli au primit numele lui.

Meritul acestui băiat: l-a iubit pe Dumnezeul Stalin mai mult decât pe tatăl său.

Fiecare dictator are grijă să dezbine familiile, pentru că nimeni nu trebuie să însemne mai mult decât El, Supremul, pentru fiinţa umană. Turnătoriile între soţi, între rude apropiate sunt printre cele mai hidoase care pot fi citite în dosarele Securităţii româneşti. Femeile germane nu mai dăruiau copii bărbaţilor lor; căsătorite fiind numai cu arieni, îi făceau copii lui Hitler, care avea nevoie de carne de mitralieră. Femeia română era şi ea producătoare de copii pentru Ceauşescu, Unicul şi Marele Soţ şi Tată, pentru ca scorniceşteanul să poată călări cât mai multe milioane de români.

Din nou, asemănarea cu bolşevismul e evidentă. De altfel, marea majoritate a oamenilor care au auzit de apoftegma „Cine nu e cu Noi, e împotriva Noastră” cred că a fost inventată de Lenin.

Gândirea lui Iisus este de sumă nulă – ori, ori. Nu admite nici, nici”.

Mai mult nici că se poate scrie. Karl Marx este un pigmeu pe lângă Savonarola.

Bărbații politici ai patriei s-au ascuns pe sub mese

România trece printr-o perioadă halucinantă. Datorită arestărilor făcute de DNA, chiar dacă ar fi motivate politic, aflăm și noi câte ceva despre furturile din România. Dosarul Microsoft a provocat ruperi tectonice. Au început arestările printre oamenii lui Traian Băsescu. Miza este chiar el. Mângâindu-și năsucul cu degetul arătător, Elena Udrea i-a dat de înțeles că nu-l va turna, deși a spus destule: mergea la discuții cu șefii serviciilor secrete ca să pună la cale posturile de conducere din structurile de forță ale statului. Sigur, ea credea că face politică la vârf, dar pentru Marinelu este o notă proastă. Cum s-o lași pe Elena Udrea să discute despre numirea procurorului general sau a șefei DNA cu Ponta, cu generalul Coldea? În ce calitate? Sigur, ar fi o circumstanță atenuantă pentru el: avea prea multă repulsie față de Victor Ponta. Și aici nu pot remarca regretabila răstălmăcire a realității din unele articole scrise de Dan Tăpălagă: Traian Băsescu  l-ar fi susținut pe Cârlanul cel Roșu la președinție! Sfinte Sisoe!…

Dar Marinelu nu s-a ascuns sub masă. A apărat-o chiar excesiv pe Blonda Norvegiană, inducând și mai mult ideea că nu e doar interesul politic în această pasiune. Procurorii i-au cerut și lui Mircea Băsescu să-și toarne fratele. Nu este o noutate. Cum să nu-i ceară și Elenei Udrea același lucru? Sau lui Pinalti? Sau lui Gabriel Sandu? După fiecare spovedanie în „Beciul Domnesc”, cade mereu ca o ghilotină aceeași întrebare: „Câți bani i-ați dat lui Traian Băsescu?”.. Dacă a pus la îndoială acest gen de anchetă, fostul președinte „a adus grave prejudicii justiției”. Pentru Dumnezeu, dar de ce trebuie să credem în justiție? Nu avem oameni și pe-acolo, la fel ca în Biserică, în învățământ, în presă, în politică? Unii mai aberanți decât alții. Cazul Țundrea nu-mi iese din minte. Dosarul Huidu este revoltător. Dar cazul inginerului Marin Bejenaru din Brăila, condamnat definitiv la trei ani de închisoare pentru că a cumpărat „trei găini și un cocoș cu gâtul chel” de la doi țigani? Era înscenarea unui plutonier de poliție. Am fost atunci în audiență la președinta Curții de Apel din Galați. M-a luat la roată: „Cum îți permiți, domnule ziarist, să pui la îndoială sentința unui judecător? Sentința lui este lege chiar și pentru el!”. „Dar un judecător poate greși, el nu e Dumnezeu…”. Și s-a dovedit că am avut dreptate, dar omul fusese deja închis. Nu, nu trebuie să credem în justiție, trebuie să credem în modernizarea justiției, în umanizarea ei. Nu vrem alți dumnezei în tribunale sau în serviciile speciale. Dorim doar specialiști obiectivi, care aplică legile.

Orice s-ar spune, Elena Udrea a ieșit onorabil din toată șarada procurorilor. Nu s-a lamentat, nu „s-a sinucis” ca Adrian Năstase, nu a bătut cruci și mătănii, nu s-a miruit ca Vosganian și ca Șova. Ura colectivă este atât de mare însă, încât parlamentarii au votat de șapte ori într-o noapte ca să fie arestată o femeie. Un lucru fără precedent în istoria Europei! Nu i-am văzut niciodată pe derbedeii din parlament așa de ahtiați să voteze ceva. În aceeași noapte, Victor Ponta a asigurat publicarea hotărârilor în Monitorul Oficial. Acest lucru arată câte parale fac acești indivizi cu „dreptatea până la capăt”. Sigur, Elena Udrea e vinovată, dar cum e cu aleșii noștri care l-au făcut scăpat pe baragladina Ochi de la PSD? Dar pe Vosganian, dar pe Șova?…

Felul în care se instrumentează dosarul Microsoft arată limpede că miza este aceeași: Traian Băsescu. Primele jafuri din acest dosar au început cu semnăturile lui Adrian Năstase și Dan Nica. Au continuat pe timpul lui Tăriceanu, care a primit 4,5 milioane de euro. Așa spun denunțătorii. Ei au rămas neatinși. Evident că onorabila justiție vede într-o singură direcție: Traian Băsescu. Prostia lui și a lui Emil Boc este că nu au oprit această golănie cu softurile false și scumpite de cinci, de zece ori, pe care le plătim noi toți. Mai mult, au venit, colac peste pupăză, și cu politica de austeritate. Exact în aceeași perioadă. Lăcomia i-a orbit și pe ei. Din cauza lăcomiei, au intrat cu tot cu urechi în această capcană abil întinsă de marii maeștri de la PSD. Voi ați furat la fel ca noi, vom vedea pe unde scoateți cămașa! Lăsați-l pe Adrian Năstase, deocamdată răspundeți voi.

După ce am fost audiat ca martor în jalnicul proces Rodica Chelaru contra Corneliu Vadim Tudor pentru pretinsul sex oral cu Traian Chebeleu, poveste inventată integral de Bogdan Kireeakovici, procurorul de caz a coborât cu mine pe scări trei etaje și a făcut vreo cincizeci de pași pe trotuar. Și brusc: „Haideți, domnu Patrichi, să-l îngropăm pe Vadim!…”. Am rămas uluit. „Dar ce am eu cu Vaidm?”. Nu a mai zis nimic și s-a întors. Așa se fac anchetele. „Dar lui Băsescu câți bani i-ai dat?” Și alde Pescariu au turnat și au rămas liberi și cu bănetul la tașcă. Vina lui Vadim era că a publicat o mârșăvie inventată. La fel de imund a fost „maestrul Cristoiu”, care a re-publicat pe prima pagină, cu litere roșii de-o șchioapă, în „Evenimentul zilei”, același text. Cu asemenea nerozii, marii maeștri ai presei contemporane au îngropat ziarele și am rămas cu tabloidele.

Klaus Iohannis a reanimat un cadavru

Așa crede Traian Băsescu și nu greșește. În timp ce crucile cresc și când Uniunea Scriitorilor se mută în “Beciul Domnesc”, Klaus Iohannis „e mut ca o lebădă”. La Palatul Cotroceni „zăpada tăcerii ține loc de cuvânt”. Lui îi place să domnească, chiar este încântat „să regească” – l-am văzut cum surâdea lângă Duda Întâiul și Margareta lui, care sărbătoreau marea victorie sovietică împotriva Germaniei. Traian Băsescu a avut curajul să vorbească despre trădare și despe martiriul Mareșalului. Motiv pentru care mulți i-au sărit în cap. Klaus e mai atent cu „politica corectă”. El se teme să-i spună Cârlanului ceva, chiar dacă acesta și-a dat ordonanță de urgență ca să nu mai scape în veci de doctoratul furat. Klaus a primit avion de lux, nu ca fostul președinte pentru care Guvernul nu avea bani, pentru care nu s-a găsit nici locuință, conform legii. Pleacă unde și când vrea: s-a dus în Madeira în vacanță – a plecat şi Cârlanu în vizită oficială în SUA; a mers președintele în vacanță de 1 Mai, s-a dus și Pontacu în vizită oficială în Arabia Saudită. Și atunci președintele tace. Dacă-l suspendă și pe el?

Și astfel, s-a creat un climat tolerant, de grav compromis, deși alegătorii au cerut indirect altceva. Se creează impresia că s-a refăcut tandemul de la Grivco. „Constituția îți dă dreptul să ai reacții politice. Nu poți să stai ca un bolovan, ca un clămpău și Ponta să-și facă de cap”, spunea Traian Băsescu  la o televiziune. Dar poți să stai și ca un… plăvan, că oamenii tot văd ce faci tu. Președintele s-a întâlnit recent cu Petro Poroșenko la Kiev și nu i-a spus nimic despre drepturile românilor din Ucraina. La Chișinău a vorbit de parcă era trimisul Angelei Merkel. Adică al Rusiei. Toate aceste lucruri trebuie clarificate pentru că noi l-am votat pentru a vedea că președintele nostru are reflexe normale pentru interesele noastre naționale. După experiența cu Emil Constantinescu, nu vrem să mai vedem o glugă de coceni, care să spună în final că „l-au învins structurile”. În toamnă, Pontacu va trece la contraatac, nu doar contra lui Klaus Iohannis care chiar crede că a fost ales numai grație propriilor merite. Faptul că refuză dialogul cu fostul președinte este impardonabil. Poți să iei în primire o magazine de materiale și tot îi mai dai telefon fostului magazioner să-ți dea o informație suplimentară, să vezi cum anume a gândit el în situații similare.

Cârlanu îl laudă pe Klaus pe la toate televiziunile, dar la toamnă va trece la atac. Neamțul va avea o surpriză teribilă atunci. Singurul care face articulat opoziție la actualul regim corupt este tot Traian Băsescu. Iată ce spune fostul președinte și mulți tot nu pricep: „Din cele 19 miliarde de euro, alocate de UE pentru fondurile de coeziune (…) sub conducerea plagiatorului mincinos, țara va pierde aproximativ 7 miliarde de euro, pentru că „cel mai cinstit guvern” se teme de DNA. Păi, măi mincinosule, dacă acum DNA-ul te împiedică să cheltuiești banii pe care îi ai la dispoziție până la sfârșitul anului, cum crezi că nu te va încurca de anul viitor încolo? Chiar speri să desființezi DNA-ul pentru a da dezlegare la bani europeni clientelei corupte?”

Sigur, tot pe „feisbuk”. A devenit o modă. Președintele scrie pe „feisbuk”, premierul scrie pe „feisbuk”. Ei chiar vor să ne convingă că am ajuns o nație de autiști. Vorbele trebuie rostite deschis, în fața oamenilor. Așa este în teatru, așa trebuie să fie și în politică. De aceea, Klaus greșește grav că pune zidul de hârtie între el și oamenii cărora li se adresează.  Mesajul lui e mort. Traian Băsescu a avut cârlig la oameni tocmai pentru că vorbea liber. Dacă nu poți, exersezi în fața oglinzii, până poți. Trebuie să fii viu în fața oamenilor. Asta trebuie să facă un consilier prezidențial, să-l sfătuiască. Politica este și o artă a comunicării. Nu este admis ca președintele să-i spună unui gazetar în plină conferință public: „Întrebarea asta nu-i bună. Alta!”. Oricât l-am disprețui noi pe Vladimir Putin, politicienii lumii noștri ar trebui să urmărească atent cum face el conferințele de presă și dialogul despre starea națiunii: discută patru-cinci ore în direct, răspunde inclusive la întrebări dificile pentru un dictator.

Evident că unii români vor spune: „președintele nostrum tace și face”, alții, care vor sânge, au început să regrete plecarea lui Traian Băsescu. Dar cineva trebuie să fie și în opoziție fiindcă Blaga (nu Lucian) sau Ghorghiu nu se mai aud.

Întoarcerea Rusiei în Evul Mediu

Ziarul „Izvestia” de la Moscova publica un articol despre ieșirea Rusiei spre lumea largă la sfârșitul Evului Mediu și cum va scoate capul din nou din încercuirea actuală. „Secolul al XVI-lea a fost ultimul veac mare din istoria Mării Mediterane. Într-o dimineaţă de octombrie din 1571, când s-au încleştat la Lepanto galerele lui Don Juan de Austria şi corăbiile lui Ali-Paşa, participanţii la acea bătălie epocală nu conştientizau că ei erau de fapt ultimii oaspeţi la o sărbătoare care se terminase demult. Cristofor Columb, care traversase Atlanticul, a fost nu numai descoperitorul Lumii Noi, dar şi profetul Lumii Noi a Atlanticului. De atunci, Atlanticul a devenit mai mult decât un ocean, el s-a transformat într-o ideologie. „Solidaritatea Atlantică”, „atlanticismul”, „Alianţa Nord-Atlantică” – toate acestea sunt nişte zeităţi păgâne cu greutate, periculoase, care îşi cer jertfa de sânge. De dragul idealurilor atlantice, vicepreşedintele american solicită europenilor să îndure cu blândeţe severitatea sancţiunilor de război cu Rusia şi să nu se plângă”, scrie „Izvestia”.

Este destul de ciudat, dacă vorbim de categorii geografice, de ipoteza că prezenţa ieşirilor la Oceanul Atlantic le cere europenilor să fie mai aproape de SUA şi de Marea Britanie, decât unii faţă de ceilalţi, de Rusia, care nu se află peste Ocean, „s-a transformat de fapt într-o nuia în mâinile căprarului american, care-i struneşte pe toţi cei nemulţumiţi. Trebuie s-o spunem din start, contra acestui fanatism atlanticist, Rusia nu are nicio şansă”.

Dar ceva-ceva se schimbă în lumea de astăzi. Atlanticul încetează să mai fie un spaţiu global dominant, posibilităţile sale sunt aproape epuizate. Ei aşteaptă „era pacifistă”, atunci când noul mare ocean va fi Pacificul. Alţii atrag atenţia la faptul că Republica Populară Chineză realizează cu o încrâncenare perseverntă şansa pierdută în secolul al XV-lea de a pune bazele unui spaţiu imperial la Oceanul Indian. Unii se uită şi fac crize de lăcomie, alţii urmăresc cu fascinaţie cum Rusia transformă Oceanul Arctic într-o proprietate cu resurse colosale. Atlanticul devine practic un râuleţ între New-York şi Londra.

Şi în această redistribuire a ponderii oceanelor, o semnificaţie complet nouă dobândeşte Marea Mediterană. Dintr-o periferie de baltă, unde ţările europene învinse sunt concentrate, în timp ce Nordul Atlantic a făcut saltul în epoca industrială, Marea Mediterană devine din nou o verigă pentru comunicaţii între Europa şi Oceanul Indian care se ridică.

Si cel mai important lucru – aminteşte de rolul ei de leagăn al civilizaţiei, zonă intens populată, cu cea mai mare denstitate culturală din istoria omenirii. Egipt, Cipru, Grecia, Roma, Cartagina, Bizanţ, cruciadele, „vecerniile siciliene”, ridicarea Spaniei – toate acestea sunt marile repere ale lumii mediteraneene, care, cândva, însemnau adevărata Europă cu teritorii convenţionale din acea lume, în timp ce Europa atlantică de mai târziu era o periferie barbară.

Europa de astăzi reprezintă, în mare măsură, un vârf artificial pentru două civilizaţii – mediteraneeană şi atlantică. Această zgaibă are la bază progresul tehnologic grandios al lumii atlantice din epoca revoluţiei industriale, care a asigurat dominaţia pentru Olanda, Anglia şi, mai apoi, pentru America. Astăzi, însă, acest vârf are fisuri evidente. „Atlantiştii” îi consideră leneşi pe mediteraneeni. Aceştia, la rândul lor, se uită la vecinii nordici ca la nişte manipulatori şi ca la nişte lipitori, care mai mult imită descoperirile tehnologice, decât să le facă ei înşişi. Într-un fel sau altul, fiecare parte simte că această alianţă a civilizaţiilor este prea scumpă. Europa se lipeşte de lumea mediteraneeană şi de cea atlantică.

Acesta este secretul lanţului ciudat şi paradoxal de evenimente care, fără un înţeles clar şi fără voinţa exprimată a Rusiei pare mai degrabă „soartă”, decât „plan” şi ne atrage pe noi spre Marea Mediterană.

„După un an de la revenirea Crimeii – poarta noastră spre Mediterana – Rusia şi-a schimbat radical relaţiile cu Turcia, care s-a transformat dintr-un cerber la porţile noastre într-un portar prietenos. A venit apoi revoluţia democratică din Grecia, schimbând în folosul nostru toatre balanţele din Uniunea Europeană. A sunat destul de extravagant propunerea Ciprului de a găzdui bazele militare aeriene şi maritime. Îndelunga alianţă strategică cu Siria capătă astfel un nou sens – noi nu mai suntem doi parteneri izolaţi, ci părţi din acelaşi lanţ est-mediteraneean, al cărui capăt sudic se află în Egipt, ţară care l-a primit recent atât de amical pe Vladimir Putin. Egiptul şi Siria sunt două ţări care au reuşit să opună rezistenţă „democratizării” impuse cu forţa de America, cu un dram de fanatism de peşteră şi ele au devenit cheia pentru soarta întregii Mediterane. Dacă ele rezistă la atacurile monstrului ISIS, cultivat de SUA în Irak şi Libia, atunci, de la Sevastopol până la Cairo, reînvie axa de echilibru a Mediteranei de Est”, crede autorul rus.

Istoria comună şi cultura comună a acestui spaţiu au fost creaţia de un mileniu a Bizanţului. Iată de ce apariţia motivelor bizantine din această comunitate este practic inevitabilă. Acest bizantinism poate fi mai puternic decât diferendele religioase dintre creştini şi musulmani. În cele din urmă, ţările islamice din Mediterana de Est au căzut sub lovitura nebuniei extremismului fanatic.

Execuţiile în masă ale creştinilor, arderea de vii a oamenilor, în numele comerţului cu sclavi imaginar al „Islamului pur” – toate acestea îi obligă pe oamenii normali să uite de vechile divergenţe şi să se grupeze cumva. Pentru Egipt şi pentru Siria, apărarea creştinilor lor devine o chestiune de onoare. Kurzii luptă acum cu fanaticii din ISIS cu mult curaj şi tenacitate, la fel ca fanaticii: femeile au pus mâna pe arme şi luptă nu împreună cu bărbaţii, ci în locul bărbaţilor. Eu nu aş exclude faptul ca lupta cu „Statul Islamic” să devină în curând un câmp la fel de dramatic de forţe, cum a fost fundamentalismul islamic din ultimele decenii. Iar în acest context, este posibil să ne aşteptăm chiar la slăbirea poziţiilor islamului din ţările mediteraneene.

Ne putem aştepta la o restructurare dramatică a Mediteranei de Vest? Mai ales că, în acest caz, spaţiul neobizantin ar avea şansa să se lege cu spaţiul neo-romanic. Un semn vor fi alegerile viitoare din Spania. În cazul în care partidul „Podemos” justifică aşteptările foarte mari ale populaţiei, putem fi siguri că anti-atlantismul nu se va limita numai la Orient. Aici se deschid perspectivele şi pentru un altfel de atlantism. Nu este un secret pentru nimeni strânsa legătură dintre „Podemos” şi Venezuela. Reconstrucţia vechii lumi imperiale spaniole de pe ambele maluri ale Atlanticului va determina reconstrucţia întregii politici mondiale.

„Fără îndoială, Rusia este unul din participanţii la acest proces de transformare geopolitică globală. Se poate chiar afirma că tocmai acţiunile noastre au şi provocat această transformare: sprijinul ferm pentru Siria împotriva cotropitorilor,  un sprijin puternic pentru contrarevoluţia egipteană şi lansarea propriului vector geopolitic prin Crimeea. Ce ne aduce însă nouă acest lucru? Până în prezent, una din dogmele occidentalismului nostru era convingerea că avem obligaţia unei legături strânse cu lumea euro-atlantică de nord, de dragul accesului la tehnologiile de vârf. Dominaţia „protestantă” în politica Rusiei datează cu mult înaintea lui Petru I, de pe timpul lui Mihail Fedorovici  şi a patriarhuilui Filaret, care au susţinut blocul protestant în Războiul de 30 de ani. Cu toate acestea, anul trecut ne-a arătat inutilitatea speranţelor noastre în stabilitatea axei Moscova-Berlin, precum şi integrarea noastră problematică în această lume a tehnologiilor de vârf prin intermediul liniilor occidentale de transfer. Când Rusia este şantajată zilnic cu deconectarea de la sistemele de plăţi bancare, ale căror sedii se află în Belgia, iar Crimeea au decuplat-o complet de la tot – începând de la vize şi de la serviciile „Apple” şi terminând cu jocul „Vorkraft”, începem să realizăm că toată integrarea noastră tehnologică este aderarea la epoca de piatră. În aceste condiţii, este logic ca Rusia să nu încerce să se agaţe de liderul tehnologiilor, mai ales că lideranţa (conducerea) Occidentului nu mai este chiar aşa de clară, ci să înceapă să caute un mediu stabil şi confortabil pentru  o coexistenţă politică comună, fără hegemonie şi şantaj. Iar acest mediu noi îl vom găsi mai uşor prin revigorarea Mării Mediterane, decât încercând să prindem „Titanicul” atlantic, ” avertizează Egor Holmogorov.

Este uimitor că mulți ruși, cu Putin în frunte, nu pricep că izolarea lor de Occident duce într-adevăr spre epoca de piatră. Iată de ce Petru cel Mare mi se pare un reformator autentic, în comparație cu Putin.

Gaburici, omologul perfect pentru Ponta

Kirill Gaburici, premierul Republicii Moldova, nu a reuşit să susţină examenul de bacalaureat în anul 1995, perioadă în care învăţa la Colegiul Republican de Microelectronică şi Tehnică de Calcul (CRMTC), se arată într-o investigaţie a Ziarului de Gardă. „Vă spun cu certitudine că d-lui a studiat în perioada 1992-1995 şi a fost exmatriculat. A participat la examenele de BAC. Asta e cert”, a declarat vicedirectorul liceului în care a învățat Gaburici. Acesta totuși a precizat că, în 1995, lui Kirill Gaburici nu i-a fost eliberată diplomă de BAC.

Cu referire la examenele de bacalaureat, Guvernul a venit cu o reacție. Reprezentanții Executivului au precizat că în perioada respectivă acestea nu erau obligatorii pentru a fi admis în instituțiile de învățământ superior. Cea mai mare parte a candidaților era admisă la studii în baza atestatului și a examenelor de admitere.

Trenul de containere Vikingii leagă Suedia de Drumul Mătăsii

Lituania este o țară mică, dar politica ei este dinamică, dovadă că a ajuns atât de departe, comparativ cu Republica Moldova, tot un stat ex-sovietic,  cu un start identic în anul 1991, când s-a prăbușit imperiul sovietic.  Republica Moldova a rămas în mrejele lui Vladimir Voronin și astăzi. Și o comparație între Lituania și România este jenantă pentru noi. Prin inițiative și proiecte concrete, Vilnius a reușit să atragă simpatia țărilor nordice și occidentale. Acum, Lituania vrea și are atuuri să devină un nod de tranzit pentru transportul de mărfuri din Turcia spre Scandinavia. Între timp, Bucureștiul face simpozioane despre Drumul Mătăsii…

O delegaţie a companiei Lietuvos geležinkeliai (Căile Ferate din Lituania) a făcut o vizită în Turcia, în perioada 5-7 martie. Acolo, a avut convorbiri cu reprezentanţii TCDD -Căile Ferate din Turcia, cu şefii de la organizaţia de logistică BALO, de la compania de logistică GEFCO, de la Arkas Lojistik şi Arkas Line. Lituanienii îşi prezintă activitatea la expoziţia Eurasia Rail 2015.

În cadrul întrevederilor, au fost programate negocieri suplimentare cu privire la mărfurile transportate din Turcia în Lituania, s-a discutat despre rezultatele testelor de transport cu containere, aduse din Turcia în Lituania în luna februarie. Saulius Stasiunas, director adjunct la Departamentul de marfă din cadrul Lietuvos geležinkeliai, a precizat că transportul de marfă dintre Turcia şi Ţările Scandinave este una din principalele probleme pentru dezvoltarea trenului de containere Vikingas („Vikingii”). „Noi sperăm că munca noastră cu partenerii şi clienţii din Turcia şi din Ţările Scandinave va da roade concrete. Noi nu avem în vedere unul sau câteva containere, noi vorbim de o suită de containere şi de fluxul lor obişnuit”, a spus Saulius Stasiunas.

Mai departe, spre China și Kazahstan

Containerul de testare, încărcat cu aparate de uz casnic din Turcia spre Lituania, a fost luat la 15 februarie. Distanţa dintre cele două ţări a fost parcursă în mai puţin de patru zile. La sfârşitul lunii februarie, reprezentanţii companiei Lietuvos geležinkeliai s-au întâlnit cu asociaţiile oamenilor de afaceri suedezi, cărora le-au prezentat avantajele trenului de containere Vikingas şi posibilităţile de tranzit pentru mărfuri din şi spre Suedia. În timpul întâlnirilor bilaterale ale Federaţiei Suedia-Turcia, ale Asociaţiei expeditorilor din Suedia, li s-au prezentat producătorilor şi exportatorilor avantajele infrastructurii de transport din Lituania. Compania lituaniană a confirmat că Suedia este interesată nu numai de proiectul Vikingas, dar şi de alte rute de transport prin Lituania, mai ales spre China şi Kazahstan.

Compania Lietuvos geležinkeliai poartă negocieri cu exportatorii lituanieni privind transportul de materii prime secundare, turbă şi îngrăşăminte din Lituania spre Turcia cu trenul de containere Vikingas.

Pe lângă România

În anul 2014, s-au transportat cu trenul Vikingas 41.185 de containere TEU, deci cu aproape 8% mai mult, decât în anul 2013. În ianuarie 2015, pe trenul Vikingas s-au transportat 2.451 de containere TEU, deci cu 22% mai mult, decât în aceeaşi perioadă a anului 2014.

Trenul de containere Vikingas este un proiect feroviar comun, realizat de Lituania, Belarus, Ucraina, Bulgaria şi Republica Moldova, care leagă Marea Baltică de Marea Neagră. Cu trenul Vikingas se transportă containere universale şi specializate.

Drumul dintre Lituania şi Turcia, prin Belarus şi Ucraina, pe calea ferată şi pe liniile de feribot prin Marea Neagră, se poate face în 5-6 zile, în timp ce transportul numai pe calea ferată, prin Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria şi România, durează 8-10 zile.

În anul 2008, în studiul PROMIT, coordonat de Comisia Europeană, proiectul Vikingas a fost considerat un model de bune practici. În anul 2009, Asociaţia europeană pentru transport intermodal a acordat acestui proiect premiul „Proiectul intermodal cu cele mai bune practici”. În anul 2014, programul de cercetări ştiinţifice al Uniunii Europene, intitulat BESTFACT, a acordat proiectului Vikingas premiul pentru Cel mai bun proiect de logistică verde şi pentru transport diversificat.

Într-un timp, auzisem că și România se alătură proiectului Vikingii, dar s-a așternut tăcerea. E greu când nu iese nimic pentru tine, nici fonduri europene nu-ți trebuie…

de Viorel Patrichi Rost Online