Dacă tot a ajuns până la noi obiceiul de a împărți de pomană pentru sufletul celor plecați, dacă tot există nouăsprezece zile ale Moșilor într-un an, haideți să încercăm să deslușim de unde vine acest cult al morților, atât de bine reprezentat la români. Cuvântul „moş” se pare că este de origine tracă, deci avem de-a face cu un obicei precreștin de cinstire a morților. Obiceiul Moșilor continuă cultul arhaic al strămoșilor totemici, întâlnit în mitologia a numeroase popoare: la indieni – Pitarah, la romani – Manes şi Lares, la nord caucazieni – Narţi, la polonezi – Dziady, la bieloruşi şi ucraineni – Dedy. Moșii sunt cei care fac legătura între cer și pământ, sunt înțelepții mântuitori ai neamului.
Multe dintre zilele Moșilor, probabil cele mai vechi, nu au nicio legătură cu calendarul religios ci mai degrabă cu pragurile anotimpurilor: Moşii de primăvară, Moşii de vară, Moşii de Toamnă, Moşii de Iarnă… Altele s-au suprapus peste sărbătorile creștine: Moşii de Arhangheli, Moşii de Crăciun, Moşii de Ispas, Moşii de Joimari, Moşii de Sânpetru, etc. În aceste perioade se crede că cerurile sunt deschise și sufletele morților vin acasă. Pentru a se întoarce de unde au plecat, li se aduceau ofrande ritualice bogate în alimente și băutură. Până la sfârșitul secolului al 19-lea, obiceiul a fost atestat atât în mediul rural cât și în cel urban, zilele de Moși sărbătorindu-se prin petreceri colective în aer liber, cu lăutari și bună dispoziție. Dintre toate acestea, a ajuns până la noi doar împărțitul pomenilor pentru sufletele celor plecați.
Un alt aspect interesant legat de cultul morților, al moșilor și strămoșilor, sunt măștile rituale purtate la înmormântare. Acest obicei misterios și arhaic, prezent îndeosebi în satele din zona înaltă a Vrancei, este descris de Romulus Vulcănescu în „Mitologie română”: „Mascarea (…) se făcea în afara satului, pe o culme sau într-o pădure care simboliza spaţiul de dincolo de lume, de unde, pe înserate, veneau ca arătări, în monom, în sat. Defilau pe uliţele satului, în faţa celor ce aşteptau să-i vadă; călcau încet, auzindu-se numai pasul felin pe pământ. Se opreau în faţa porţii casei îndoliate. Băteau ritmic cu bastoanele în poartă şi fără să aştepte răspunsul intrau tot în monom, până în faţa rugului. Aici se prindeau de mână şi porneau o horă deschisă în jurul rugului, care într-un ritm din ce în ce mai apăsat şi mai rapid culmina într-o horă, în care păreau că zboară în semiîntunericul brăzdat de lumina limbilor de foc. În freamătul horei rapide, când telurică, când aeriană, dezlănţuiau o incantaţie-bocet, în care evocau destinul uman: «Omule – pomule,/ Nu te milui,/ Nu te jelui;/ bucură-te, bucură/ că rădăcina ta/ murind în pământ/ a prins în Cer,/ şi lutul tău/ s-a încurat/ de unde-a venit/ în vis liniştit./ Bucuraţi-vă, bucuraţi/ şi voi ceilalţi/ oamenilor – pomilor,/femei şi bărbaţi;/ beţi şi mâncaţi,/ cântaţi şi jucaţi/ că (…) nu e răpus/ e numai dus, e numai întors/ în lumea ce-o fos (…)».
Sa nu-i uitam pe mosii si stramosii nostri.Dansii se roaga pentru noi.Sa incercam sa ne ridicam macar la un sfert din inaltimea lor!