Prezentul material este un extras din cartea ”Jurnalul convertirii”, a cunoscutului teolog Danion Vasile. Această mărturie este scrisă din perspectiva unui om care, deși se afla sub influiența unor învățături ezoterice, străine de duhul ortodoxiei, totuși era în căutarea adevărului. Pe măsura întoarcerii la ortodoxie, vom constata cum autorul își va schimba radical convingerile greșite, inclusiv față de anumite persoane sau întâmplări. Ceea ce însă dorim să evidențiem aici, este darul înainte-vederii al părintelui Ioan Iovan:
16 mai 1992
După atâta aşteptare s-a întâmplat şi ceea ce aşteptam de mult: am plecat spre Sfântul Ioan Evanghelistul1, la Recea. (…) În oraş [Alba-Iulia n.n.] ne-au cazat nişte creştini care nu ne cer nici un ban; au văzut că sunt cu noi măicuţele şi au făcut milostenie. Mâine e Liturghie la Catedrală, slujeşte patriarhul. Maicile sunt foarte supărate pe el pentru distrugerea bisericilor, pe vremea lui Ceauşescu. Spun că e omul diavolului.
Îmi place viaţa curată pe care o duc. Au citit toată seara rugăciuni şi au comentat scrierile maicii Veronica. Ce păcat că sunt atât de prigonite2… Nici ele nu vor să se laude din care ceruri superioare3 s-au întrupat.
Le-aş putea spune că sunt întruparea lui Rama, că eu am fost conducătorul spiritual al Orientului, dar nu vreau să creadă că mă laud; ele sunt oricum mai sus în ierarhia cosmică.
De-abia aştept să ajungem la Recea: cum o arăta Sfântul Ioan Evanghelistul? Ce onoare pentru noi, să mergem la ucenicul iubit al lui Iisus, la cel care a pus capul pe pieptul Mântuitorului… Şi ceilalţi nu au habar de această taină.
Teoctist ar trebui să alerge să îi sărute picioarele, că doar e mai mic un patriarh decât un apostol. Da, lumea se va separa în cei care sunt cu adevărul şi cei care sunt cu dogmele. În spiritele superioare şi cele inferioare.
Întâlnirea cu Sfântul Ioan este pentru mine crucială; principalul motiv pentru care mai întâi am amânat plecarea la Swami Shivamurti, şi apoi am renunţat la ea, a fost de a-l cunoaşte pe marele apostol. Dacă nu era Sfântul Ioan, dacă nu era A.R.S.-ul4, eu eram acum între yoghini. Şi acolo nu îmi puteam pune în valoare harismele şi misiunea mea pe această planetă.
Am auzit că la prima întâlnire sfântul se poartă mai rece cu cei care vin pentru prima dată la el, deoarece stareţa mânăstirii e o securistă pusă de Patriarhie să îl supravegheze. Şi abia după ce te încearcă, abia după ce te goneşte o dată, abia atunci îţi spune mesajele pe care cerul i le pune în gură. De emoţie mi-a cam trecut somnul. Dar trebuie să mă odihnesc, ca să am mintea limpede.
17 mai 1992
Unii dintre creştinii ăştia sunt nişte ticăloşi. Dimineaţă am fost la Liturghia ţinută de Teoctist. La un moment dat una dintre maicile noastre a început să strige că Teoctist este securist şi să spună alte lucruri adevărate. Eu auzisem că au curajul de a-l înfrunta pe patriarh, dar nu ştiam că o vor face şi azi. Lumea a început să le bată. Au scos tot grupul nostru în pumni şi picioare. Fratelui Ionel i-a ţâşnit sângele pe nas. El a lovit atunci cu pumnul în tava în care se strângeau bani pentru biserică, şi toate monezile au sărit în sus. A fost parcă o secvenţă de film. Cei care îşi spun creştini ne prigonesc fără teamă. Eu am încercat să îl protejez pe Ionel, ca să nu mai dea în el. Ca prin minune, pe mine m-au lăsat în pace.
A apărut şi un poliţist, dar i-am arătat legitimaţia de la Policlinica Ministerului Apărării Naţionale şi s-a cam speriat. A crezut că sunt cine ştie ce fiu de colonel. Dacă nu aveam legitimaţia asta, putea fi mai rău.
Restul grupului nu mai vrea să vină la Recea, se întoarce la Bucureşti. Doar eu cu Cosmina vom ajunge la mănăstire. Merită osteneala. (…)
18 mai 1992
A avut loc întâlnirea cu Sfântul Ioan. Cum am ajuns la Recea, el era aproape de poarta mânăstirii. Cum ne-a văzut, a zis: „Voi sunteţi yoghini, nu-i aşa? Afară de aici, rătăciţilor! Aici e mănăstire, nu e loc pentru voi. Ce căutaţi în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoşilor, nu vă este ruşine? Aţi mai venit şi împreună… Steineriştilor, teozofilor…“, bombănea, intrând în clădirea cu chiliile.
Nu mă aşteptam la o primire atât de rece. Da, suntem yoghini sau, mai bine zis, am fost. Cosmina l-a citit pe Rudolf Steiner. Părintele făcea tot circul numai de ochii stareţei, deşi aceasta nu se vedea prin preajmă.
Am intrat în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Peste câteva clipe a intrat şi părintele. Ne-a arătat cu degetul şi zicea oamenilor: „Uitaţi-vă la ei… Credeţi în reîncarnare, nu?“ „Da, am răspuns“, convins că trebuie să apăr adevărul. În faţa mulţimii, de emoţie, m-am zăpăcit puţin.
„Credeţi că sunt Ioan Evanghelistul, nu?“ „Da“, am răspuns cu tărie. Mi s-a părut că din ochii Cosminei curgeau lacrimi. Nici ea nu se aştepta la o primire atât de războinică. Eu, care eram hotărât să primesc orice mustrare, ştiind că e doar de ochii lumii, rezistam eroic.
„Afară din biserică, rătăciţilor. Aici e Casa Domnului şi dacă nu vă lepădaţi de rătăcire, nu aveţi ce căuta în ea.“ Nu mă aşteptam chiar să ne gonească din biserică. Ştiam însă că, atât în tradiţia creştină, cât şi în cea orientală, învăţătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neaşteptate moduri. Şi eu nu aveam de gând să cedez.
„Sunteţi cu maicile de la Vladimireşti, nu? Cu diavoliţele alea… Ori renunţaţi la toate prostiile, ori plecaţi de aici!“
Era momentul să plecăm. Sfântul nu dădea nici un semn că ar vrea să ne comunice ceva. Ce păcat că e obligat să joace atâta teatru, numai şi numai pentru a păcăli ierarhia… El tună împotriva Vladimireştiului, unde a slujit atâta vreme, unde a făcut atâtea minuni, şi de fapt abia aşteaptă să se întoarcă acolo. Măicuţa Veronica a scos deja potirul mare cu care împărtăşea el. Potirul îl aşteaptă, şi la vremea potrivită sfântul se va întoarce la Vladimireşti. (…)
19 mai 1992
Cei din Bucureşti aşteptau întoarcerea noastră. Nu s-au mirat de peripeţiile prin care am trecut. „Sunteţi tari, dacă v-a dat afară atât de brutal, prin asta a arătat cât vă apreciază. Dar data viitoare vă va spune tot ce are de spus.“
Nici nu ne-am întors bine şi de-abia aştept să plec din nou la Recea. Sfântul e atât de impresionant… Nu seamănă cu ceea ce ştiam din icoane, pentru simplul motiv că în icoane pare tânăr. Voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să mă întorc la el.
22 august 1992
Din nou la Recea. De astă-dată singur. Din păcate, părintele Ioan s-a arătat la fel de potrivnic învăţăturilor de la Vladimireşti. Nu mai ştiu ce să cred. Când s-a răstit la noi prima dată, credeam că joacă teatru. Dar acum nu mai avea nici un rost. Ori m-a încercat a doua oară, ori el nu este Sfântul Apostol Ioan, ci doar părintele Ioan Iovan şi atât.
Dacă ar fi Sfântul Apostol, de ce nu mi-a spus nimic despre planurile sale spirituale? Dacă nu e decât părintele Ioan, înseamnă că tot ceea ce ţine de Vladimireşti este înşelare. Am auzit şi ideea asta, că el însuşi s-ar fi rupt de maicile de acolo şi că tot încearcă să atragă atenţia asupra pericolului pe care îl constituie acel focar.
De unde a ştiut că eu şi Cosmina am făcut yoga? De unde a ştiut că suntem cu Vladimireştiul? E puţin probabil să îşi fi dat seama de aceasta numai privindu-ne. Cred că părintele Ioan e văzător cu duhul, aşa cum se spune. Şi dacă Dumnezeu i-a descoperit că suntem pe un drum greşit, a făcut-o spre întoarcerea noastră.
Auzisem despre părinţii care sunt văzători cu duhul, dar nu mă aşteptam ca întâlnirea să fie atât de şocantă. Da, cred că părintele Ioan ne-a mustrat serios, nu doar de ochii stareţei. Toată povestea cu stareţa securistă îmi pare drept minciună gogonată.
Poate Cosmina şi-a dat seama că părintele nu glumea. Şi nu mi-a zis nimic pentru că îmi vedea fanatismul. Ea, fiind mai matură decât mine, a înţeles situaţia. Îmi pare rău că nu a încercat să îmi deschidă ochii încă de atunci. Cred că o terminam pe loc cu toate rătăcirile.
Sunt ca o corabie care pluteşte în derivă. Nu ştiu ce să mai cred. Sunt atât de sătul de trecerea de la o rătăcire la alta… Mă voi duce prin mai multe mânăstiri, în Moldova. Acolo este centrul duhovnicesc al României. Poate mă voi lămuri acolo cum stau lucrurile.
26 august 1992
…Nu îmi iese din minte a doua întâlnire cu părintele Ioan. Nu mă aşteptam să mă gonească iar. De fapt, a zis că oricând voi fi gata să primesc învăţătura creştină, el este dispus să mă spovedească. Oare unde o fi adevărul? Deocamdată plutesc în derivă şi nu a apărut nici o luminiţă.
7 septembrie 1992
Am ajuns iarăşi la Recea. Părintele Ioan m-a primit cu dragoste. Mi-a zis să mă pregătesc pentru spovedania de mâine. Aştept cu nerăbdare clipa în care voi primi dezlegare de păcate. Ştiu că nu sunt vrednic să mă împărtăşesc, dar va veni şi clipa aceea binecuvântată. În viaţa mea se va trage o linie clară. Voi primi puterea să mă lupt cu patimile care mă apasă, voi fi al lui Hristos. (…)
11 februarie 1993
Au venit la noi la biserică aşa-zisele maici din grupul de la Vladimireşti. Părintele Dumitru a oprit slujba şi le-a invitat să spună ce au de spus. Ele au strigat de câteva ori: „Teoctist – securist!“ şi altele asemenea, dar şi-au dat seama că lumea le priveşte cu milă şi cu compătimire şi s-au oprit. Părintele le-a cerut să plece şi au făcut-o. Of, cum a trecut timpul! Parcă ieri făceam parte din A.R.S., parcă ieri am fost cu ele la Alba-Iulia.
Acum lucrurile mi se par cu totul altfel. Brutalitatea cu care le-au lovit atunci oamenii mi se pare oarecum explicabilă. Cei care le-au lovit erau oameni cu necazuri, cu greutăţi, care veniseră la slujbă să guste puţin din liniştea comuniunii cu Dumnezeu. Şi când au auzit strigătele care au tulburat slujba, au lăsat la o parte liniştea şi le-au gonit ca pe nişte vrăjitoare. De fapt, grupul de la Vladimireşti este tot un soi de grup de vrăjitoare, chiar dacă sunt mai civilizate. Nu degeaba părintele Ioan de la Recea zicea despre ele că sunt diavoliţe.5
(Danion Vasile – Jurnalul convertirii)
1. Autorul jurnalului se afla la acea vreme sub influiența ereziilor orientale, printre care și reîncarnarea. În grupul în care activa Danion Vasile la acea vreme, părintele Ioan Iovan era perceput ca fiind reîncarnarea Sf. Apostol Ioan.
2. Scrierile maicii Veronica Gurău, respectiv ”Vedeniile măicuței Veronica”, „Viața Măicuței Veronica” și ”De vorbă cu cerul și cu mine însămi”, au fost condamnate de Biserica Ortodoxă Română ca fiind cărți cu învățături potrivnice credinței ortodoxe (eretice), iar mai târziu, chiar maica Veronica le-a repudiat.
3. Aceasta este una din ereziile pe care le-a susținut și maica Veronica în cartea ”De vorbă ce cerul și cu mine însămi”: ”Am avut marea şi nespusa bucurie, de a fi purtată până în Cerul sau Stratul al VII-lea, strat din care făceau parte cei doi însoţitori ai mei: Filip şi Serafia. (…) Am aflat cu această ocazie că în total sunt 9 Ceruri (Straturi), care sunt de fapt, ca să zic aşa, 9 Trepte de sfinţenie. Sfinţenia propriu-zisă începe de la Cerul al V-lea. Până la V, adică Cerurile de la I până la al IV-lea inclusiv, sunt cele în care stau sufletele venite de pe Pământ, repartizate fiecare după meritul şi frumuseţea hainelor pe care şi le-a cucerit prin râvnă şi sârguinţă intensă, fiecare având o anumită luminozitate, care creşte odată cu treptele Cerurilor. După cum am spus, de la Cerul al V-lea încep Cerurile celor care au atins treapta sfinţeniei, ale căror suflete şi haine emană Lumină. Luminozitatea aceasta creşte odată cu numărul Cerurilor, ajungând ca albul din V, în stratul IX (care se numeşte Oraşul de Aur), sufletele şi veşmintele să lumineze ca soarele.”
4. Asociația pentru Renașterea Spirituală (ARS), deși avea personalitate juridică în raport cu statul, totuși, față de Biserică a fost o sectă. Această sectă s-a format dintr-un mic grup de foste viețuitoare de la mănăstirea Vladimirești, iar liderul sectei nu era altcineva decât Gheorghe Vasâi, fostul soț al maicii Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești. Grupul sectar a devenit cunoscut prin ieșirile sale spectaculoase în public, scandând lozinci în timpul sfintelor slujbe, împotriva Patriarhului Teoctist și a ierarhilor BOR.
5. Părintele Ioan Iovan a condamnat ferm abaterile grave ale acestor false călugărițe care, nu de puține ori, s-au folosit în acțiunile lor de numele și autoritatea părintelui, fapt pentru care părintele a avut mult de suferit. Într-un dialog cu părintele Remus Onișor, părintele Ioan povestește că, odată, ”m-am dus la Cernica să mă închin la moaște și fiind în mașină le-am văzut. Când m-au văzut în mașină, fuga după mine. Am vrut numai să mă închin și să mă întorc înapoi. Când m-am întors la mașină erau acolo, am întins așa palma a respingere și ele au zis: ”Dați, părinte, că ne sfințiți!”. Astea erau. Însă știți ce făceam? Pentru ca lumea să nu aibă impresia că sunt de acord cu ele și să vadă că le resping, le certam chiar și în public.”(Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și maica stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 103)
sursa: Fericiti cei Prigoniti
