Moșteniri (1)

Ceea ce ni s-a dat nouă

Motto: Să spunem lucrurilor pe nume; măcar acum în al doisprezecelea ceas!

Tot ceea ce avem de sus este, cu nimic nu am venit pe lume, cu nimic nu plecăm din ea. Fiecare din noi ca individ, și noi toți oamenii. Omul e ”zoon polytikon”, ființă socială, o părticică a comunității de care aparține. Și fiecare atitudine a sa, fiecare acțiune a sa influențează mai mult sau mai puțin intreaga comunitate. După cum mentalitățile, acțiunile întregului (comunității) influențează viața fiecăruia dintre noi. În fond: ”… noi înșine și unii pe alții să ne mântuim…”

E vorba aici și de situații materiale concrete, palpabile dar și de cele spirituale duhovnicești, căci există o strânsă legătură între ele.

Totul este un dar de la Dumnezeu și trebuie tratat ca atare: cu recunoștință, cu dragoste, cu respect, cu bună cuviință și toată evlavia.

Am fost născuți și așezați de bunul Dumnezeu în acest tărâm minunat care se numește România: câmpii mănoase, dealuri însorite, munți împăduriți. Nici o țară din lume nu are atâta bunecuvântată diversitate în unitatea ei. Și câte comori subpământene: aur, argint, fel și fel de minerale ș.a.m.d.

 

             Puteam fi plasați, ca eschimoșii, între ghețurile permanente de la Pol, veșnic infofoliți în blănuri de animale sălbatice, veșnic infrigurați, veșnic obsedați de spectrul foamei, trăind din uciderea focilor, a morselor, a urșilor polari.

             Puteam duce o viață chinuită ca beduinii sau aborigenii australieni în deșerturi, pustiuri aride, veșnic dogorâtoare, mereu rătăcitori în căutarea unui ”ochi de apă” cu care să ne potolim setea.

Oare acest dar acest al lui Dumnezeu făcut nouă , care se numește România nu trebuie iubit, respectat și apărat ca orice dar ceresc? Apărat de cotropitorii de alte neamuri și RELIGII, și de renegații, trădătorii și ”iudele” de aici, chiar cu prețul vieții?

Oare nu e păcat să îl refuzăm, neglijăm și să îl părăsim ca urmare a mirajului diavolesc al ”burții pline”, urmărit cu orice preț, întorcându-i spatele și emigrând pe alte meleaguri?

Tot ca un dar ceresc – minunat dar cresc – trebuie privit faptul că ni s-a dat nouă să vedem lumina zilei, în această vatră a dreptei credințe, în această ”grădină a Maicii Domnului”, a ORTODOXIEI. Dar ceresc pentru fiecare din noi și pentru toți ortodocșii români. Ni s-a dat nouă această, să ne naștem în tarâmul ORTODOXIEI, care ne poate asigura MÂNTUIREA, iertarea de păcatul originar prin Sfântul BOTEZ.

 

          În fond puteam să ne naștem printre budiști, șhintoiști, musulmani. Puteam să ne naștem printre adepții cultelor șamanice (vrăjitorești) din junglele Amazoniei, Africii sau din tundra siberiană. Puteam proveni din adepți ai cultului primitiv satanist ”wodo” din Antile sau ai cultului modern întemeiat de ungurul Tony Sandor, la sfârșitul secolului XIX în California și răspândit astăzi în toată lumea.

 

    S-ar fi putut să nu auzim niciodată de creștinism. Și iata ni s-a dat nouă să fie altfel cu noi.La puțini ani după Înalțarea la cer a Mântuitorului, Sfântul Apostol Andrei , va purta cuvântul lui Iisus Hristos pe meleagurile noastre.

 

Ce facem cu acest minunat dar ceresc? Cum folosim ”talantul” dat nouă spre sporire, de Stăpânul a toate? Cum îl apărăm , cum îl sporim, fiecare din noi și noi toți familia ORTODOXA românească?

Lăsându-ne seduși,ca un rătăcit și slugarnic complex de inferioritate de tot soiul de secte ciudate mai direct sau mai viclean anticreștine,care au aura fie de evoluate,moderne,civilizate,de ultima generație (precum automobilele , laptopurile și alte mărfuri) venite din Occidentul „ de aur„ fie de misterioase și fascinante culte și filosofii extrem orientale?

Nu este oare un greu păcat și o mare rătacire să întorci spatele darului ceresc (Calea, Adevărul și Viața), sa îl trădezi în favoarea unor fantasmagorii, iluzii, numai de dragul de a fi ”…dom le în rând cu lumea bună (oare?) modernă, evoluată, progresistă, ș.a.m.d.? Adesea refuzul religiei strămoșești și aderarea la un cult neo-protestant (sectă) aduce și unele beneficii materiale. Da! În fond și Iuda, a primit pentru trădarea sa treizeci de arginți.

Dar iată ni s-a dat nouă, să fim români, să facem parte din acest neam românesc, cu toate calitațile și slăbiciunile lui omenești. Neam care i-a dat pe Sfântul Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu pe Sfinții Martiri Ioan Valahul și Oprea, pe martirii din lagărele de exterminare a credinței și românismului de la Aiud, Pitești, Periprava, Canal ș.a.m.d

 

A nu se confunda neamul cu noțiunea politico-administrativă de națiune( în ințeles modern). Cuvintele spun adesea mai mult decât ne dăm seama. ”Ion și Constantin sunt neamuri”. Asta înseamnă o legătură de sânge, de rudenie. Cu consecințele firești. Trăsături comune de temperament, caracter, sau chiar fizionomie. Și bineînțeles diversitate și diferențe. În pofida strădaniilor din laboratoarle marilor puteri, clonele umane nu s-au putut realiza până acum.

Neamul românesc cu personalitatea lui, cu identitatea lui, cu temperamentul lui, cu mentalitățile lui; cu folclorul lui, cu cultura lui, cu istoria și cu destinul lui. Neam care nu a cotropit niciodată alte țări și neamuri, nu a asuprit niciodată alte neamuri, din afara hotarelor țării, și nici pe minoritarii din interior.

Până aici toate bune și frumoase. Dar…Să nu îți pese de numeroșii (și din ce în ce mai puținii) români, din afara granițelor noastre actuale, răspândiți în Ucraina, Ungaria și toată Peninsula Balcanică, nu e oare o trădare, nu e o lașitate, un păcat?

Dar să nu îți pese de românii, persecutați și tratați ”de facto” ca o rasă inferioară în chiar țara ta nu e o trădare, nu e oare – să spunem lucrurilor pe nume – nesimțire, nu e un păcat? Faceți o excursie de documentare în județele Covasna și Harghita.

Desigur ”fericiți făcătorii de pace, că aceea fiii lui Dumnezeu se vor chema” dar cu ce preț pacea aceasta? Al trădării? Al indiferenței la suferințele aproapelui?

Desigur vor spune unii: ”…dar ce pot eu să fac? Ce fac cei care ne conduc? E și un adevăr aici. Cu multă vreme înainte de a se oficializa și denumi astfel regimul fanariot (domniile fanariote), elita socială, boierimea autohtonă (căci un popor, un neam, trăiește prin elitele lui) a fost exterminată în luptele cu musulmanii otomani și alți cotropitori. Și s-au găsit repede înlocuitori, cu ”relații” la Istanbul. Chiar relații intime, căci sodomia era destul de apreciată la Poarta Otomană. Și astfel, sub pulpana turcului, pe iataganul turcului, au venit în calitate de arendași, de administratori, toate scursurile Fanarului (cartier al Istanbulului). Care au privit cu suspiciune, teamă și dispreț neamul autohton românesc: vite de muncă, care trebuie asuprite, jefuite și permanent reprimate. Semnificativ: iobagii din Muntenia erau numiți ”rumâni”. Secolele au trecut, mentalitățile fanariote și post-fanariote au dăinuit și dăinuie și astăzi. Neamul, etnia românească? Vite de muncă bune de muls, jefuit și reprimat. Legitimitatea și forța elitelor conducătoare? Numai prin închinarea lor la vreo poartă. Nu mai e cazul la Istanbul? Atunci la Moscova, Wiena, Washington. Dacă prin absurd mâine vor mai rămâne pe lume doar România și Albania, elita aceasta, clasa activă politic, s-ar ”închina” la Tirana. Forța și legitimitatea găsite numai prin închinarea la vreo poartă. Cu jefuirea vitelor de muncă și cu bun profit personal. Cu indiferență și chiar ostilitate față de etnia românească din afara hotarelor țării. Și toate acestea ”ambalate” într-o interminabilă, absurdă și nerușinată demagogie. În care uneori chiar apar și accente patriotarde! Inflație verbală. Separarea dintre sentimente, vorbe și fapte, o adevărată schizofrenie de grup. Lumea lui Caragiale care nu vrea să ne mai părăsească. S.I.D.A. morală care la fel de neiertătoare ca și cea organică. O comunitate trăiește și acționează prin elita ei socială, prin clasa activă politic. Un organism trăiește și acționează prin creier, prin capul său. Dacă capul e alienat și dușmănos trupului, dezastrul e aproape, dacă nu cumva s-a și produs.

Până aici toate mai puțin bune și mai puțin frumoase. Dar, chiar noi românii, (nu ”tagma jefuitorilor” cum o numea Tudor Vladimirescu) ce facem cu noi, cu viața noastră, cu credința noastră?

Din 1990 până astăzi au fost înregistrate 23 milioane de avorturi! Un milion de avorturi pe an! Mai mulți români ”la canal” decât în viață. Ori fătul avortat e o viață deja constituită, și e dată din ceruri. 23 de milioane de crime (împotriva noastră înșine!). Nu știu ce regim (nazist,comunist…) se poate lăuda cu o astfel de ”performanță”. N-am omorât decât cel mult în legitimă apărare străini, pe câmpul de luptă. Dar… 23 de milioane de vieți omenești, curmate. 23 de milioane de români ”lipsă la apel”. La apelul creștin! Nu e puțin lucru.

Desigur presiunea ”prietenilor” noștri, interni și externi, pentru a se ajunge la acest rezultat a fost enormă. Economic dar nu numai. Firme autohtone dar mai ales străine impun angajatelor, bineînțeles neoficial, să nu contracteze sarcini. În caz contrar: afară! Cuplurile tinere spun de altfel: ”am eu siguranța zilei de mâine ca să fac copii?”Cu ce o să-i cresc? Când să mă ocup de educația lor când lucrez douăsprezece ore pe zi. Grădinița, bona filipineză? Da, pentru cine își poate permite..”

Rareori am auzit pe cineva să spună: ”…nu curm viața copilului meu. Ne va ajuta Dumnezeu sa-l creștem…”

 

Să nu uităm, din 1990 până acum au emigrat în străinătate peste 4 milioane de români. Tocmai ”făcătorii de copii”. Nimeni nu emigrează până pe la 20 de ani, nici după 60 de ani. Populația țării, cu precădere cea de etnie română e într-o vertiginoasă scădere (cifre oficiale). Asistăm la dispariția unui neam. Chiar al nostru. Asta în condițiile în care, are loc o puternică colonizare cu alte neamuri, în special vecine. Sunt toți cetățeni europeni. Pot cumpăra pamânturi, case, oriunde în Europa. Mai cu seamă când sunt sprijiniți de anumite autorități statale care vor să schimbe componența etnică a României în mod radical.

3 milioane de hectare de pământ cultivabil sunt în posesia străinilor. (33% din total). Dar presiunea psihologică împotriva copiilor, îmbracă și forme mai viclene, mai ”catifelate”. Justificative. ”Ce e cu habotnicia aceasta, cu viața deja constituită și dată de Dumnezeu? Întreabă cei cu mentalități moderne, evoluate, progresiste? Drepturile omului! Asta contează! Dreptul femeii de a dispune cum vrea de corpul ei. Dreptul familiei de a-și planifica, gestiona viața de cuplu!” De dreptul LA VIAȚĂ se evită a se vorbi.

 

Dar iată ni s-a mai dat nouă ceva minunat din cer! O limbă clară, armonioasă, plină de subtilități, și de expresii greu de echivalat în alte limbi.

           Ia încearcă să traduci în orice limbă vrei mărturisirea: ”…Mi-e dor…” (de tine, de voi, de țară…)

Limba română, urmașa limbii latine, în fond limba civilizației europene, care și astăzi e prezentă în biologie, medicină, politologie ș.a.m.d.

Eminescu (cine ar fi mai calificat ca el s-o facă?) remarcă echilibrul dintre vocale și consoane în alcătuirea cuvintelor. O limbă cu o pronunție ușoară, clară și limpede ca o apă de izvor. O limbă făcută parcă pentru a fi vorbită fără să-ți forțezi coardele vocale și celelalte organe care o emit.

Ce facem azi cu acest minunat dar ceresc, limba noastră strămoșească? O respectăm, o iubim și o apărăm de orice întinăciuni, așa cum se cuvine cu orice dar ceresc?

Din păcate nu! Să spunem lucrurilor pe nume: ne batem joc de ea! O împănăm cu fel și fel de barbarisme, luate din alte limbi cleioase, peltice și gâlgâite. Unii din noi dintr-o penibilă slugărnicie față de ”lumea bună, civilizată” în care am intrat după 1990. Și care….Alții din teamă și lașitate față de presiunile șovine ale vecinilor cotropitori.

Este și acesta un păcat. Față de noi, de urmașii noștri pe care îi lipsim de această minunată moștenire spirituală, față de înaintașii noștri care au luptat cu mari sacrificii pentru păstrarea și afirmarea ei. Față de Stăpânul a toate care ne-a făcut și acest dar ceresc.

Să nu uităm dimensiunea religioasă a acestei trădări. ”Cărămizile limbii sunt cuvintele”. Față de care trebuie să avem un nemărginit respect, căci Mântuitorul este ”Dumnezeu Cuvântul” iar în Evanghelia după Ioan ni se spune că : ”La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era Dumnezeu…”

Niciodată nu vom mulțumi îndeajuns Domnului pentru toate cele pe care ni le-a dat și pentru cele pe care ni le dă. Pentru cele pe care ni le-a dat și ni le dă și pe care le-am înțeles, le înțelegem și pe care le avem în minte.

Și mulțumirea aceasta să nu fie doar din buze, ci și prin mărturisire, fapte și puternică credință!.

L. S. Găgescu