CULTURA VIEŢII ÎNSEAMNĂ ASUMAREA CRUCII

Cine nu-şi iubeşte viaţa?! O dragoste nemărturisită adesea nici măcar în faţa propriei conştiinţe, din prea multa obişnuinţă cu tot ceea ce viaţa ne oferă şi din prea puţina conştientizare a darului pe care astfel îl primim. Dar, nu ştiu, parcă totuşi această dragoste, nici măcar ea nu mai e cea de altădată, când oamenii se bucurau din toată inima de lucrurile cele mai simple – de la un zâmbet de copil până la un răsărit de soare, de la mirosul pământului reavăn până la strângerea de mână a unui prieten sau căldura unui cămin.

Poate mai corect ar fi să vorbim despre frica de moarte decât despre dragostea de viaţă. Căci, într-adevăr, în întreaga disperare cu care omul modern caută distracţia şi uitarea, ca şi în tot ceea ce înseamnă medicalizare şi asigurare se întrevede această teamă că viaţa se va sfârşi înainte de a se consuma paharul plăcerilor până la capăt. De fapt, este vorba de o cu totul altă raportare la lume şi la viaţă, comparând cu trecutul nu foarte îndepărtat – ceva impus mai curând din exterior, din mode şi curente, decât din necesitatea vieţii lăuntrice a omului.

Paradoxal însă, dar şi logic în acelaşi timp, această fugă de moarte nu-l întoarce pe omul zilelor noastre către ceea ce ar însemna viaţa, ci, dimpotrivă, îl adânceşte în criză, îl adânceşte tot mai mult în ceea ce putem numi cultura morţii. În spatele hohotelor de râs de pe micul ecran, a emfazei cu care interlocutorii îşi etalează bunăstarea şi fericirea, a nenumăratelor droguri şi analgezice psihotrope pe care le consumă pentru a-şi putea menţine acel simulacru de zâmbet pe buze se poate developa uşor o atmosferă apăsătoare, care nu prevesteşte nimic bun pentru omul zilelor noastre, pentru lumea noastră în ansamblul ei.

Şi când spunem toate acestea nu avem în vedere cumplitul război purtat în aceste zile în Siria şi Irak, unde creştinii sunt decapitaţi, arşi de vii sau torturaţi cumplit înainte de-a fi omorâţi, nici războiul fratricid din Ucraina, întreţinut artificial de forţe străine, şi nici Războiul al Treilea Mondial, care este grăbit de aceleaşi forţe, în speranţa instaurării unei noi ordini mondiale. Nu acestea ne sperie, cât distrugerea familiei şi creşterea copiilor fără părinţi, zecile de milioane de avorturi, dependenţa copiilor şi adolescenţilor de jocuri pe calculator, pornografie şi reţele de socializare pe Internet, proliferarea gomoriei şi a sodomiei în familii inclusiv şi, mai ales, politica pro-homosexuală a puternicilor lumii, dusă chiar împotriva propriilor popoare.

Dar poate că nici toate acestea nu ar trebui să ne îngrijoreze atâta timp cât noi, creştinii, ne-am asuma cu toată inima calea vieţii în Hristos. Însă, din păcate, şi pe copiii celor din Biserică îi vedem apatici şi plictisiţi, şi pe adolescenţi îi aflăm lipsiţi de un sens în viaţă şi cu totul dezinteresaţi de asumarea unei vieţi creştine, iar adulţii se luptă aproape ca şi cei lipsiţi complet de Dumnezeu ca să-şi menţină familia şi să nu o ia razna sub presiunea anxietăţilor şi depresiilor cu care se confruntă. Este adevărat, sunt mult mai puţini aceştia decât cei din afara Bisericii, dar suficient ca să ne pună pe gânduri.

 

„Îngustă este calea…” ^{Matei 7:14}

Ce se întâmplă, de fapt? Din punct de vedere ideologic, este clar. Nihilismul a pus stăpânire pe lume, generând o cultură care spune „nu” lui Dumnezeu şi „da” tuturor formelor de degenerare morală. Dar nu-i doar atât. Este vorba şi de ceea ce Părinţii numesc „duhul lumii”, care a pătruns cu voia sau din neglijenţa noastră în cele mai ascunse cotloane ale vieţii cotidiene. Şi ne gândim în primul rând la confort şi comodităţi, la plăceri şi distracţii, la tot divertismentul cu care este sărată şi piperată viaţa noastră încă din prima copilărie. Şi, veţi spune, ce-i rău în asta? De ce să se mai muncească omul, de ce să mai rabde şi să mai sufere, de ce să nu se distreze cât mai mult în viaţa asta, care și-așa este atât de scurtă?… Desigur, în logica lumii, toate acestea sunt fireşti, însă ceea ce este înţelepciune la om este nebunie la Dumnezeu. Mesajul Evangheliei este cu totul altul. Mântuitorul Însuşi ne spune să alegem calea cea strâmtă: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, (…) că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce la viaţă, şi puţini sunt care o află” ^{Matei 7:13-14}.

Nu confortul în sine este rău, ci fuga obsesivă de experienţa oricărei greutăţi şi dureri. Nu comodităţile sunt periculoase, ci grija cu care ne înconjurăm de o mulţime de lucruri sau realităţi identic-naturale, identic-umane sau identic-duhovniceşti, care ne odihnesc simţurile şi conştiinţa, dar ne despart de lumea pe care a făcut-o Dumnezeu cu toate raţiunile ei, raţiuni care se alimentează din acelaşi Logos divin, din acelaşi Izvor subteran care transcende toate lucrurile şi toate realităţile, şi care pe toate le ţine în existenţă.

Copiii noştri sunt trişti, apatici şi demotivaţi pentru că, realmente, mintea lor nu se mai hrăneşte astăzi contemplând natura, jucându-se simplu cu cei de vârsta lor, simţindu-i pe părinţi aproape, iar lumea în care trăiesc, sigură şi frumoasă. Dar nu este vorba doar de lipsa hranei, ci şi de otrăvirea minţii şi a sufletului lor prin intermediul ecranelor, unde se întâlnesc cu realităţi contrafăcute, simulacre ale manifestării vieţii – de fapt, produsele minţii unor oameni care nu pot transmite decât duhul morţii, pe care-l experimentează din plin în viaţa lor lipsită de Dumnezeu.

 

„Trăiesc ca să mă distrez”

Există ceva însă cu mult mai rău. Ceva constitutiv culturii în care trăim şi care artificializează totul, malformează totul în viaţa noastră, în percepţiile noastre, proiectându-ne în mod categoric pe autostrăzile culturii morţii. Este vorba despre ceea ce lumea numeşte distracţie sau divertisment.

Distracţia, ca şi concept, este un produs al modernităţii. Desigur, a te bucura de ceva sau a te veseli nu-i rău în sine, însă conceptul de distracţie, altoit iniţial pe cel de veselie, introduce cu totul altceva în cultura şi viaţa omului modern. Distracţia constituie analgezicul, anestezicul confruntării cu oricare problemă şi necaz – şi, mai grav, ea devine sensul fundamental al existenţei omului în lume. „Gândesc, deci exist” al lui Descartes se poate formula astăzi sub forma „mă distrez, deci exist”. Aşadar, distracţia nu mai este doar un mijloc pentru omul zilelor noastre, ci însuși sensul:Trăiesc ca să mă distrez.

Lecţia aceasta este transmisă astăzi copiilor din primii lor ani de viaţă. Proporţional cu gradul în care părinţii nu mai au timpul şi disponibilitatea să acorde afectivitate copiilor, le pun la dispoziţie mijloace care să-i distreze, să uite de nevoia lor principală, de-a fi cât mai mult împreună cu ei. Pe urmă, sunt dulciurile, hainele, jocurile, distracţiile de tot felul, care hrănesc această percepţie că viaţa trebuie să fie un vis. În acelaşi timp, copiii sunt feriţi de orice durere, de orice greutate, cu gândul că şi aşa vor avea parte de destule în viaţă.

De altfel, confortul sporit şi împlinirea tuturor dorinţelor (de implantarea cărora se ocupă cu minuţiozitate cultura de consum), împiedică naşterea mai multor copii. Părinţii astăzi nasc unul, maxim doi, cu gândul că aşa vor putea să le ofere totul, fără să le ceară nimic în schimb. Aşa îi vor feri de toate greutăţile şi le vor asigura o viaţă frumoasă. Ceea ce reuşesc însă este să le submineze educaţia pentru viaţă în favoarea educaţiei pentru distracţie. De aceea, copiii aceştia nu mai aşteaptă nimic altceva de la viaţă decât să se distreze cât mai mult. Sunt însă nemulţumiţi lăuntric de această neputinţă a lor de-a nu putea face mai mult. Învăţătura este o povară, munca un chin, iar viaţa, însăşi viaţa obişnuită, o mare plictiseală, cât timp nu e rost de ceva distracţie.

 

Taina Crucii şi a Învierii

De curând am cunoscut în străinătate o familie de români cu trei copii. Fata cea mare a făcut în paralel cu liceul şi şcoala de muzică (care acolo e un fel de conservator), dar şi-a ajutat şi mama să-i îngrijească pe ceilalţi doi copii mai mici. Tot timpul muncă, griji, iar acum este un student strălucit al unei bune facultăţi din Europa. Şi se bucură cu simplitate de tot ceea ce viaţa îi oferă. Astfel că toate greutăţile întâmpinate nu au făcut altceva decât să o întărească, să o formeze. Însă majoritatea copiilor nu au această şansă, pentru că părinţii lor nu vor să le-o ofere, hrăniţi din belşug cu concepţia că standardul ridicat în viaţă se măsoară în cantitatea de distracţii şi plăceri pe care le poţi şi ţi le poţi oferi.

În fond, această cultură a distracţiei şi a tuturor plăcerilor, îndulcirilor şi comodităţilor este, în esenţă, introducerea pe care ne-o face lumea astăzi în ceea ce, pe bună dreptate, se poate numi o cultură a morţii. Din toate acestea lipseşte înfrânarea, răbdarea necazurilor, lupta cu propriile patimi – şi mai ales Crucea. Auzim adesea în biserică cuvintele Domnului, care spune: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”  ^{Matei 10:38}, dar câţi dintre cei care ne numim creştini lepădăm uşurătăţile pe care ni le propune duhul lumii pentru a ne purta Crucea? Încă o dată, pare nebunie, dar această nebunie îl poate face pe om cu adevărat fericit, liber de toate dependenţele, de tot felul de excitatorii şi anestezice care doar induc un simulacru de fericire, lăsând însă în urmă o grea amărăciune.

Cei mai bucuroşi şi fericiţi oameni pe care i-am cunoscut în viaţa mea au fost cei care au întâmpinat multe greutăţi. De la sărăcie şi nevoi în creşterea multor copii, până la torturi şi recluziune în puşcăriile comuniste, pentru că iubeau libertatea şi pe Dumnezeu. Am cunoscut şi mulţi oameni bogaţi, tineri cărora nu le-a lipsit nimic niciodată, dar toţi, fără excepţie, cu o tristeţe profundă înscrisă în suflet, tristeţea lipsei unui sens mai înalt – nu conceptualizat, ci simţit în taina Crucii şi a Învierii. Căci, într-adevăr, dacă Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa” ^{Ioan 14:6}, dacă întru El este viaţa, şi „viaţa este lumina oamenilor, care luminează pe tot omul ce vine în lume”^{Ioan 1:4,9}, atunci nu poate exista viaţă şi Înviere fără a ne asuma şi a umbla pe drumul Crucii.

 

„Să ne întoarcem la Cruce”

Toate se cer după Cruce, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – după Cruce, mormânt şi Înviere. Adică trebuie să murim pentru lucrurile lumii, să omorâm afecţiunea noastră pentru ele – fapt care poate fi văzut şi ca o moarte a lor pentru noi –, astfel încât să putem învia în Hristos. (vezi „Capete gnostice” I, 67). Dar întreaga noastră cultură ne propune alipirea de suprafaţa văzută a lucrurilor, prin plăcere. Astfel, bucuria cunoaşterii şi vieţuirii împreună cu Hristos devine aproape imposibilă. În inima noastră nu mai poate să învie Hristos, atâta timp cât ea este lipită afectiv de lucrurile perisabile ale lumii văzute, de cele care prin ele însele sunt moarte şi mă înscriu şi pe mine, prin această afecţiune iraţională faţă de ele, în ecuaţia morţii.

Aceasta este logica iraţională a culturii morţii care pune stăpânire astăzi pe lume, chiar şi pe vieţile şi gândirea celor care se revendică creştini. Cultura divertismentului şi a distracţiei, a spectacolului şi a celor de consum îl leagă tot mai mult pe om de materie şi-l îndepărtează de sensul real şi înalt al Crucii, prin care Îl urmăm pe Hristos pentru a ne bucura de prezenţa şi ajutorul Lui, de lumina şi viaţa ce izvorăsc din El.

Desigur, vin bolile și necazurile – inerente vieţii noastre –, dar nici acestea nu ne vor folosi prea mult dacă nu înţelegem sensul real al suferinţei şi nu ne-o asumăm în Hristos. Ştim că acest mesaj nu este nici comod şi nici plăcut, în răspăr fiind cu întregul mod de gândire şi de viaţă care se propune oamenilor astăzi. Însă fără această asumare a greutăţilor şi necazurilor, fără lupta cu propriile patimi, tăind ataşamentul bolnav faţă de nimicurile lumii acesteia, va fi foarte greu sau chiar imposibil să ne mai bucurăm de viaţă – de viaţa care izvorăşte din Hristos prin tot binele şi frumosul, prin adevărul şi raţionalitatea lumii în care trăim şi, mai ales, din Învierea Sa din morţi. Să ne întoarcem, aşadar, la Cruce, căci numai prin ea vom putea ajunge la Învierea şi Viaţa care este Hristos, în Care, de vom crede, nu vom muri în veac ^{Ioan 11:25-26}.

de Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul 75 (Aprilie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.