Nimeni nu se poate lipsi de aerul pe care îl respiră, nici să se apere de efectele sale asupra sănătăţii, dacă este viciat de substanţe periculoase. Tot astfel, în zilele noastre, nu ne putem lipsi de informare, nici să se apărăm cu uşurinţă de manipulare. Aflaţi sub un permanent bombardament informaţional, putem spera doar să reducem până la suprimare consumul de informaţii, ceea ce nu ar fi posibil în cazul respiraţiei.
Nici dacă renunţăm la consum media, nu scăpăm întrutotul de asaltul informaţional. Vom “prinde ştirile”, involuntar, în mijloacele de transport, în magazine, pe stradă. Sau vor veni alţii să ne ţină la curent cu toate. Oricât am reduce cantitatea de “noutăţi” la care ne expunem (deşi “Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare”, Eclesiasticul 1:9), tot nu putem fi imuni la efectele propagării şi a consumului în masă de informaţii, specifice acestor vremuri.
Cu toate că nu ne putem ascunde de acest proces de informare, putem, teoretic, să verificăm corectitudinea informării. În ciuda unor efecte dăunătoare, internetul ne permite să scormonim şi – încă, dar oare pentru câtă vreme?! – mai putem cerne grâul de neghină. Totuşi, acesta este un proces migălos pe care puţini dintre noi îl facem. Nu avem timp, nici răbdare.
Ştim să citim, dar aproape niciunul dintre noi nu mai ştie pe cine să creadă. De unde să începem cercetarea, de ar fi ca, seară de seară, să ne decupăm informaţiile de interes, să ne concepem propria emisiune informativă sau propriul ziar?
De câteva decenii încoace, am învestit cu încredere anumite instituţii media (ziare, televiziuni, posturi de radio, agenţii de presă, portaluri de ştiri etc.), pentru ca ele să facă în locul nostru aceste verificări şi selectări de fapte relevante pe care să ni le aducă la cunoştinţă. Noi cumpărăm ziarul, plătim abonamentul pentru Televiziunea Română şi Radio România (de care nimeni nu scapă, fiind inclus în facturile pentru electricitate) şi plătim furnizorul de televiziune prin cablu. Sau, chiar dacă nu plătim nimic, tot facem o investiţie de încredere de fiecare dată când deschidem un post TV ori dăm click pe o pagină de internet.
În schimbul încrederii acordate, ni s-a promis că vom fi informaţi corect, cu bună-credinţă, după verificări din cel puţin două surse. Informarea ar urma să se facă potrivit intereselor noastre, ale destinatarilor informării, potrivit art. 31 din Constituţie (2003), care prevede la alineatul 4 că:“Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”.
Textul constituţional nu rămâne decât o declaraţie de bune-intenţii. Legea fundamentală nu are putere de coerciţie nici asupra liderilor politici, cu atât mai puţin a unui patron de presă sau a unui oarecare jurnalist. Mai mult, articolul constituţional nu defineşte ce se înţelege prin informare corectă şi conţine o noţiune foarte discutabilă, căci opinia publică (asupra unui subiect) este ceea ce se formează în urma informării (corecte sau incorecte).
Nu opinia publică este destinatar al informaţiilor, ci destinatarii sunt oamenii. Ei sunt ridicaţi la rangul de cetăţeni (noţiune care implică responsabilitate, drepturi şi obligaţii), din punct de vedere al discursului politic, sau reduşi la statutul de consumatori – din perspectivă economică.
Or, la fel cum un cetăţean corect informat îşi poate schimba opţiunea de vot, un consumator corect informat poate să nu mai cumpere anumite produse. Cu cât un politician a ajuns mai sus în ierarhie, cu atât este mai vulnerabil (poate chiar şantajabil de către cei care au investit sume importante în ascensiunea lui), astfel că nu ar mai fi votat, dacă oamenii ar fi corect informaţi despre el. Aidoma, de multe ori, companiile care sunt lideri detaşaţi pe piaţă ascund practici abuzive sau vând produse despre ale căror ingrediente şi procese de fabricaţie nu ar fi dezirabil să se ştie toate detaliile de către cumpărători.
Oricât de scandalos şi incorect politic sună această afirmaţie, informarea corectă nu este nici în interesul politicianului, nici al patronului de companie media. Iar acest lucru este la fel de valabil într-o democraţie veche de sute de ani, precum Marea Britanie, cât şi în şubreda democraţie românească.
Celui de la care doreşte să îl voteze politicianul îi va spune ce îi place să audă, nu ceea ce este adevărat. Indiferent de promisiunile privind rezolvarea dorinţelor şi apărarea intereselor alegătorilor, un politician va pune mai mult preţ pe interesele şi se va strădui mai mult pentru îndeplinirea dorinţelor celor care l-au susţinut cu bani şi relaţii în campania electorală. Acest lucru este la fel de valabil pentru Barack Obama (SUA), David Cameron (UK), Angela Merkel (Germania) sau Victor Ponta (România).
În mod similar, patronului de presă nu-i aduc încasări (prin urmare nici jurnalistului nu-i plătesc salariul) consumatorii de informaţii, ci aceia care se folosesc de produsului media respectiv pentru a transmite materiale publicitare. Orice informaţii despre o companie nu se cuvin a fi în contradicţie cu mesajele publicitare ale acelei firme, altfel “robinetul” de publicitate se închide. La fel, ştirile şi articolele de opinie despre realităţi sociale şi politice trebuie să fie convenabile nu interesului general al publicului, ci plătitorului de spaţiu publicitar.
Odinioară, mass media tradiţionale (ziarele) trăiau în bună parte din încasări (vânzări la bucată şi abonamente), astfel că aveau o oarecare independenţă faţă de furnizorii de publicitate. În ziua de azi, şi pretutindeni în lume, aceştia controlează toate mass media oficiale. Fără banii din publicitate, nu ne-am mai informa decât din gură gură, de pe Facebook, Twitter şi bloguri. Dacă ne pare că este “rău” cu mai vechile mass media, cât de “bine” ar fi să rămânem doar cu aceste social media?!
Mass media nu supravieţuiesc “jerfindu-se” pe altarul unor principii democratice, ci permiţând să fie folosite ca instrumente de manipulare, mai subtilă sau mai grosolană. Sintetizând din mai multe definiţii, uşor diferite, prin manipulare se înţelege un proces de influenţare cognitivă şi emoţională a unui grup (câţiva vecini de bloc), a unei comunităţi (de la un mic sat la o metropolă) sau a unei mari mase de oameni (de pildă, chiar miliarde de telespectatori care urmăreau efectele atentatelor de la 11 septembrie 2001).
Scopul influenţării este a obţine o atitudine sau acţiune din partea celor influenţaţi care să fie, de fapt, străină de interesele lor, dar convenabilă celor care controlează procesul de manipulare.
A nu ne mai ascunde după deget şi a face această tristă constatare despre civilizaţia aşa-zis democratică în care trăim şi despre mass media care ne construiesc non-stop percepţia despre lume nu înseamnă a contesta ordinea de drept şi a denunţa democraţia ca fiind ceva absolut rău, de lepădat. Nu este un îndemn la revoluţie, ci la deschiderea ochilor minţii, la a privi dincolo de aparenţe. Nici nu se cuvine a crede că nu mai există jurnalişti oneşti ori că, fără excepţie, tot ce aflăm din mass media ar fi complet fals.
Să-I dăm slavă lui Dumnezeu că încă avem posibilitatea de a ne informa din surse diverse (şi divergente!), de a ne dumiri şi a pune la îndoială versiunile asupra realităţii care ni se livrează. În anii Comunismului, toţi ştiam că trăim în minciună, dar nu aveam de unde lua o versiune alternativă asupra realităţii. Poate de la postul de radio Europa Liberă căruia îi dădeam crezare doar pentru că spunea altceva decât regimul Ceauşescu, dar nu vom şti niciodată dacă cei care voiau să ne scape de “tiran” chiar ne doreau binele şi nu ne manipulau la rândul lor.
În zilele noastre, nici de obositoarea avalanşă de informaţii, nici de efectele manipulării nu scăpăm uşor, dar avem încă de unde alege, deşi, în privinţa anumitor subiecte, majoritatea mass media sug de la ugerul aceleiaşi surse de manipulare. Presa nu mai este un “câine de pază al democraţiei”, ci o biată potaie prinsă în laţ de diferiţi manipulatori care o ţin în viaţă (destul de grea pentru mulţi jurnalişti, exceptând câteva vedete) cu bani – “mărunţiş” faţă de valoarea totală a afacerilor lor.
Dacă posibilitatea de alegere este tot mai restrânsă, esenţial este să nu ne cedăm libertatea de gândire. Să nu luăm nimic de-a gata, să urmăm îndemnul Mântuitorului (“Vedeţi să nu fiţi amăgiţi”, Luca 21:8), folosindu-ne de darul discernământului. Oamenii care nu şi-au deschis inimile spre a-L primi pe Hristos, Adevărul absolut, tind să se agaţe de diferite surogate de adevăruri pe care şi le-au construit prin expunerea la mesajele furnizate de mass media. Cine cunoaşte “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6) ştie că orice altceva în afara Lui (inclusiv cele rânduite tot de El prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, Sinoadele Ecumenice şi tot ce înseamnă Biserica Sa) poate fi şi se cade a fi pus la îndoială.
de Bogdan Munteanu – MunteanUK
