Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.
Am luat de pe umeraş vesta bărbătească neagră, mult prea mare, şi am trântit-o pe coşul nostru extraplin din Auchan. Soţul meu m-a privit şi nu a spus nimic. (De obicei urmacâte un comentariu gen “chiar avem nevoie de asta?”).
După ce ne-am întors acasă am pus-o pe mine, m-am ascuns în curte în locul de joacă al copiilor şi am plâns până mi-a ieşit sufletul.
Trecuseră câteva zile de când murise tata.
Ultima oară fusese în vizită la noi în urmă cu vreo două luni. Îşi fumase cuminte ţigarea la masa de plastic de afară, cu copiii mişunând prin jur. Apoi, când a obosit, l-a rugat pe fratele meu să îl ducă “acasă”.
De la noi acasă la părinţii mei e un drum de 20-25 de minute cu maşina. Bineînţeles că îi vizita regulat, la 2-3 zile, vorbeam zilnic la telefon, copiii treceau pe la ei de câte ori aveau drum în oraş. Suntem încă norocoşi, am mulţi prieteni buni care locuiesc, faţă de părinţii lor, în alte ţări. Unii chiar pe alte continente.
Dar eu am crescut cu bunica mea în casă. Era o prezenţă zilnică, firească, la fel ca aerul. Plecadoar seara, după ce veneau părinţii noştri de la serviciu. Uneori mai şi dormea la noi. Gătea, spala rufele, ţinea casa în rânduiala, avea grijă de mine şi de fratele meu. Când Dumnezeu a luat-o la El am fost promovaţi la statutul de “copii cu cheia de gât”. Asta însemna că umbla cu cheia casei atârnată la gât, pe o sfoară. Şi aşa tot mai reuşeam uneori să o pierdem.
Am crescut înconjuraţi de o turmă întreagă de veri şi verişoare. Petreceam o grămadă de timp împreună, şi noi şi părinţii noştri. Cam o dată pe lună, poate şi mai des, aveau loc reuniuni de familie – cu pretextul vreunui eveniment sau pur şi simplu mergeam “în vizită”, de obicei la casa străbunicilor, unde locuia una din surorile bunicii mele. Adulţii puneau pe masă ce (nu prea) se găsea, iar noi copiii ne jucăm împreună prin peticul de curte de câţiva metri pătraţi. M-a uimit să aflu, stând de vorbă o dată cu mama mea, că avea şi ea amintiri asemănătoare din aceeaşi minusculă curte-dar cu alţi verişori.
“Familia extinsă” era o realitate de zi cu zi. Ieşiri pe lângă oraş la sfârşit de săptămână, vacanţe (una din surorile bunicii avea o căsuţă la munte unde ne înghesuiam cu toţii claie peste grămadă), sărbători, mersul la plajă vara… Nu ştiu cum, dar oamenii aveau timp pentru asta. Se muncea şi pe atunci cel puţin opt ore pe zi, se lucra şi sâmbăta, nu prea aveai ce pune pe masă, dar cumva nu conta. Nici distanţele nu erau o piedică. Familia tatei era risipită în Constanţa, Bucureşti şi Piteşti, dar tot reuşeau să se strângă cu toţii împreună de două ori pe an, plus alte vizite ocazionale. Astfel se ţeseau legături adânci între oameni. Şi acum, când ating aceste amintiri, simt un curent profund şi viu care mă leagă de verii mei, de unchii şi mătuşile mele, la fel de real şi cald ca şi spaţiul sacru al copilăriei.
La un an după Revoluţie am plecat de acasă – la facultate şi într-o lume care aştepta să fie descoperită. M-am întors pentru puţin timp, după ce ne-am căsătorit şi câtă vreme primele fetiţe erau mici de tot. Apoi ne-am putut permite un prim loc al nostru, ceea ce a fost fantastic. Părinţii mei au rămas în peisaj şi ne-au ajutat după puteri. Chiar şi aşa mai de la distanţă (ne mutasem în altă zonă a oraşului). Mai duceam din copii pe la ei când voiam să ne odihnim, mai veneau şi ei la noi… Ţin minte cum venea tata cale de 20 de minute cu autobuzul în fiecare dimineaţă doar ca să ducă fetele la şcoală sau pe cei mici la grădiniţă noastră din cartier. După-amiază când îi aducea înapoi se opreau la o terasă şi beau cu toţii suc. Mama îi scotea la plimbare, în parc… cred că au învăţat mai multă engleza cu ea decât la şcoală. Era mai bine să stăm separat, aveau şi ei liniştea lor şi noi un spaţiu al nostru, ne spuneam.
Dar lucrurile începeau să se schimbe. La început nu ne-am dat seama, încă ne întâlneam cu toţii, cum zicea careva, la “nunţi, botezuri şi înmormântări”. Cât am fost tineri am tot avut nunţi şi botezuri. Apoi cei vârstnici au început să îşi piardă din puteri, apoi să “plece”. Şi odată cu ei pleca şi altceva.
Fără ei pur şi simplu nu am mai reuşit să ne strângem împreună. Nu că nu ne-ar plăcea. Verii mei sunt cu toţii nişte oameni extraordinari şi de câte ori se întâmplă să ne vedem sau să vorbim ne simţim minunat. Ne dăm cu bucurie sinceră like-uri pe facebook. Ne cerem şi dăm fără ezitare ajutor unii altora, în limita posibilităţilor. Dar… Suntem prea ocupaţi. Ne-am împrăştiat prin ţara şi prin lume.( Sau, mă rog, prin oraş). Avem copii, servicii, probleme personale. Venim seara târziu acasă, rupţi de oboseală. Mereu e altceva mai important de făcut.
Mi-e ruşine, ruşine rău să o recunosc, dar copiii noştri abia se cunosc între ei. Uneori chiar deloc, sau doar din auzite. Copiii noştri nu au avut parte de şotiile puse la cale împreună, de căţăratul în pomi, de bătăile cu perne pe întuneric, alianţele şi certurile noastre, de ironii, de porecle, de glume. De mersul la munte şi la plajă în gaşca. De hainele purtate unii de la alţii. De a fi alăturări în acel trunchi viu al familiei, în care simţeam cât suntem de asemănători fiindcă aveam aceleaşi rădăcini. Ne recunoşteam unii pe alţii. Simţeam ceea ce ne leagă.
Dacă ne pierdem rădăcinile, vom uita că suntem ramuri. Şi, mă tem, copiii noştri vor fi doar frunze risipite de vânt.
Se poate trăi şi aşa? Fireşte. Dar asta vrem?
Am râs de mama când şi-a luat laptop. În rate, din pensie. Ştiţi ce a făcut prima oară cu el? L-a pus pe fiu-meu să-i creeze cont de e-mail şi de skype. Nu înţelege ea prea bine internetul, dar vorbeşte cu verii ei. Din oraş, din ţară sau din lume. Îşi povestesc de ale lor, îşi arată poze cu copiii. Vorbesc şi la telefon. Au îmbătrânit, unii sunt bolnavi sau prea departe să se vadă. Dar îşi păstrează legăturile vii. Le hrănesc.
Ceea ce trebuie să învăţăm să facem şi noi. Pentru că atunci când ei nu vor mai fi va trebui să fim noi rădăcini. De noi depinde să fie copiii noştri ramuri.
E mai greu acum, căci lumea noastră s-a schimbat. Aceste lucruri nu mai curg firesc, aşa cum era în copilăria noastră. Stilul de viaţă de acum se pricepe de minune să ridice ziduri între oameni. E nevoie de energie şi hotărâre să faci breşe în ele. Dar cred că se poate să ne străduim, dacă înţelegem cât e de important să lăsăm copiilor noştri ceva mai mult decât bunuri materiale. Ceva care să nu poată fi furat sau pierdut. Ceva ce noi avem deja, deşi poate că am uitat. Dar ne putem încă aduce aminte! Deci putem încă să dăm acel ceva mai departe.
Cred că le datorăm asta bunicilor şi părinţilor noştri. Ca să ne poată privi cu drag, zâmbind. De aici din lumea asta şi de Dincolo.
(cu drag, din toată inima, pentru minunăţii mei verişori)
de Andreea Giurgea Stiri pentru viata
