Când un bărbat și o femeie încep să se iubească, pe măsură ce se descoperă caută să-și croiască un ideal comun, sincronizându-și amândoi aptitudinile, talentele, interesele și posibilitățile materiale pentru a-și împlini aspirațiile de viață. Terminarea unei facultăți, găsirea unui job bine remunerat, achiziția unei case, a unei mașini, călătoriile în străinătate, etc., toate acestea sunt dezbătute, organizate, prioritizate și armonizate de cei doi îndrăgostiți. Fiecare dintre ei vine cu aspirațiile personale și le așează ca pe niște piese de puzzle, în zeci de îmbinări cu ale celuilalt, până se formează o frescă completă a idealului de familie, pentru tot restul vieții. Este visul lor pictat împreună. Acest vis este defapt un univers virtual pe care cei doi vor încerca de acum încolo să-l transpună în realitate, în realitatea aceasta care uneori este neprevăzută, alteori dureroasă, dar întotdeauna dinamică. Deci visul celor doi, deși inițial este o imagine statică și virtuală, are menirea de a trasa direcția și ritmul petrecerii braț la braț prin în lumea reală.
Ca în orice relație de iubire, apare și rodul întrupat al iubirii: copilul. Ea devine mamă peste noapte, el devine tată pe neașteptate.
Dacă cei doi au zugrăvit în universul ideal, de la bun început, această eventualitate a realității, atunci momentul este unul fericit. Nimeni nu a fost luat prin surprindere, totul a fost asumat și așteptat. Schimbarea aceasta nu presupune un conflict între ideal și real. Deci visul a devenit realitate.
Dacă însă cei doi nu au conceput în planurile lor ca noua viață să apară la momentul acesta, noua ipostază presupune fie ca cei doi părinți să-și updateze idealurile de viață în funcție noua persoană, fie să uzurpe dreptul la viață al noii persoane pentru ca idealurile să rămână neschimbate în forma gândită inițial.
De aici rezultă și cele două alegeri divergente, însă oricare ar fi alegerea, amândouă schimbă definitiv cursul vieții:
Dacă proaspeții părinți își asumă schimbarea ritmului de viață, dintr-unul obișnuit într-unul mai alert, atunci noua persoană devine în mentalul părinților o fericită ”întâmplare”.
Dacă însă cei doi își simt interesele puse în pericol de noua persoană, se naște în părinți frustrarea unei „sarcini nedorite„. E nedorită pentru că încurcă planurile de viitor și schimbă traseul pre-stabilit în viață. E deranjantă pentru că schimbă „calitatea vieții” părinților. Eventuala naștere a copilului le-ar confisca timpul, efortul și resursele financiare alocate deja pentru alte scopuri, considerate mai înalte decât noua persoană. În plus, părinții sunt puși în fața efortului de a-și reconfigura prioritățile în funcție de această nouă realitate implacabilă. Asta înseamnă a regândi idealul de familie, ba chiar a-i da altă formă și alt sens, nu doar a-l amâna.
Așa apare dilema avortului, ca singură soluție pentru rezolvarea „sarcinii nedorite”. Un eventual avort ar restaura lucrurile în mersul lor de dinainte, cu așteptările de rigoare. Ar însemna că universul ideal al dorințelor rămâne intact în forma în care a fost gândit, și nu presupune eforturi noi pentru concretizare sau amânări sine die.
Așa se face că opțiunea avortului devine în mintea părinților izbăvirea de o situație complicată, care altmiteri ar presupune efort susținut pentru întreaga viață. Avortul este perceput de cei doi părinți ca un fel de comandă Undo, prin care se încearcă restaurarea stării inițiale de familie/de cuplu. Noua persoană, care prin simpla ei existență amenință planurile, idealurile, ambițiile, așteptările și confortul părinților, este pur și simplu ștearsă din existență precum literele tastate greșit în editorul de texte. Copilul nu a corespuns intereselor utilizatorului. Pardon, părinților. Viața lui… O simplă tastă apăsată greșit: de biologie, de un accident contraceptiv, ba poate chiar de Dumnezeu.
Defapt, avortul înseamnă instrumentarea intereselor părinților împotriva propriului copil. El, copilul, în loc să fie luat în planurile de viitor ale părinților, în loc să fie primit în universul ideal, este dat afară din corpul mamei ca o persona nongrata. Este un dușman al idealului celor doi. Este un „produs biologic” care nu corespunde standarelor stabilite de familia care la procreat. Este pur și simplu o „sarcină nedorită„.
Dar, a-ți eticheta propriul copil drept „sarcină nedorită” înseamnă a-i spune „Nu te vreau în viața mea„, „Te disprețuiesc pentru că-mi strici socotelile„, „Ești o eroare de care vreau să scap cât mai repede„, „Nu vreau să mai trăiești, nu vreau să te asum!„.
Eufemismul acesta de „sarcină nedorită” încapsulează în el toate resentimentele, frustrările, regrete, și incapacitatea de a iubi neprogramat o ființă nevinovată, carne din carnea ta și a persoanei căreia te credeai în stare să-i dai și luna de pe cer. Așa se face că toate aceste limite personale, adunate ca un zid gros și rece de egoism feroce, în loc să facă obiectul autodepășirii, izbesc cu violență fizică în copilul nenăscut încă, mic cât un bob de fasole.
Iar el moare strivit de chiuretă, fără să fi avut șansa să spună Te iubesc mami, Te iubesc tati!
De aceea, avortul este și o negare a iubirii care a dus la existența puilui de viață. O negare violentă, a celui căruia i-ai declarat dragostea. O negare barbară a celei căreia i-ai declarat iubirea. O negare reciprocă, dureroasă, auto-distructivă, cu consecințe incomensurabile asupra idealului de viață care a fost instrumentat împotriva copilului. Și astfel idealul acela romantic devine între timp mormântul iubirii celor doi. Iar un ideal de viață clădit pe sânge nevinovat se clatină și în final cade.
O mamă a șase copii ne readuce aminte că „familia înseamnă în ultimă instanţă împreună-vieţuire. Înseamnă să îţi adaptezi dorinţele, visurile şi felul de a fi astfel încât să se împletească cu ale celorlalţi. […] Traiul în familie nu înseamnă să renunţi la visele şi bucuriile tale, ci să lupţi să le împlineşti împletite şi împreună cu ale celorlalţi.”
de Dan Ortodoxia Tinerilor
