Alexandra Nadane: ”Viaţa fiecărei persoane are o valoare infinită”

În perioada 18-25 martie 2015 în peste 75 de oraşe din România şi Republica Moldova are loc Săptămâna pentru viaţă 2015, care va avea ca punct culminat Marşul pentru viaţă din 21 martie 2015. În Bucureşti, acesta se va desfăşura începând cu ora 14.00, pe traseul Piaţa Unirii – Parcul Tineretului, intrarea Şincai. „Viaţa fiecărei persoane are o valoare infinită, iar societatea are de câştigat dacă sprijină femeile aflate în criză de sarcină şi protejează viaţa copiilor nenăscuţi. Sperăm să tragem şi un semnal de alarmă asupra faptului că discriminarea persoanelor cu Sindrom Down, a persoanelor cu dizabilităţi în general, începe înainte de naştere, atunci când copilul este avortat”, explică Alexandra Nadane, preşedinte al Asociaţiei Studenţi pentru Viaţă, co-organizator al Marşului, într-un interviu acordat Epoch Times. În opinia ei, este nevoie de o indemnizaţie de solidaritate cu femeile însărcinate.

Epoch Times: Care este tema Marşului pentru viaţă de anul acesta? Ce mesaj vreţi să transmiteţi societăţii româneşti prin această manifestare?

Marşul pentru viaţă 2015 are tema „Fiecare viaţă este un dar”. Ne bucurăm că foarte multe oraşe s-au alăturat acestui demers anul acesta. Anul trecut, tema Marşului şi a Săptămânii pentru viaţă a fost „Adopţia, o alegere nobilă” şi au participat 40 de oraşe din România. Este o creştere evidentă în acest an, e un semn că oamenii simt că trebuie să facă mai mult pentru ceilalţi, că trebuie să se deschidă către problemele celorlalţi, mai ales când e vorba de viaţă şi moarte. În sfârşit, suntem deosebit de bucuroşi că în acest an Marşul şi evenimente pro-viaţă se organizează şi în Republica Moldova – este o primă ediţie care a stârnit foarte mult entuziasm acolo, au început mai târziu, dar foarte hotărât.

Mesajul principal pe care dorim să-l transmitem prin intermediul acestui eveniment bi-naţional este acela că viaţa fiecărei persoane are o valoare infinită, iar societatea are de câştigat dacă sprijină femeile aflate în criză de sarcină şi protejează viaţa copiilor nenăscuţi.

Un alt mesaj, nu secundar prin importanţă, ci doar prin faptul că este specific acestui an, este dat de alegerea zilei de desfăşurare. Marşul pentru viaţă în Ziua Mondială a Sindromului Down, 21 martie. Ziua a fost aleasă special. Sperăm să tragem un semnal de alarmă asupra faptului că discriminarea persoanelor cu Sindrom Down, a persoanelor cu dizabilităţi în general, începe înainte de naştere, atunci când copilul este avortat deoarece este diagnosticat intrauterin cu posibilitatea de a avea o anumită dizabilitate.

La nivelul Uniunii Europene, 96% dintre copiii diagnosticaţi cu Sindrom Down sunt avortaţi exact pentru că au Sindrom Down. Da, persoanele cu 47 de cromozomi sunt diferite de persoanele cu 46 de cromozomi, dar sunt persoane! Sunt fraţii şi surorile noastre, fiii şi fiicele din familiile noastre! Dacă suntem nepăsători la discriminarea care are loc în momentul avortului selectiv, bazat pe dizabilitatea diagnosticată, atunci vom fi nepăsători şi la discriminarea unui adult cu Sindrom Down.

Cum se raportează românii la problema avorturilor? Statisticile sunt înfiorătoare. Din 1958 până în prezent au fost înregistrate doar în spitalele de stat peste 22.000.000 de avorturi. Se fac circa 400 de avorturi la cerere pe zi doar în spitalele de stat, rata avorturilor fiind de 480 de avorturi la 1.000 de naşteri, cea mai mare din Uniunea Europeană…

O scriitoare celebră din SUA, Frederica Mathewes-Green, spune un lucru care se aplică foarte bine şi la situaţia României: „O femeie nu doreşte să facă avort aşa cum doreşte o îngheţată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care îşi roade picioarele pentru a scăpa”.

Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă o femeie însărcinată este lipsa de sprijin, la care se adaugă: presiunile, violenţa, abandonul şi lipsa de asumare a partenerului sau reacţiile negative ale celor din jur. Aceste lucruri contribuie într-un mod covârşitor la discriminarea femeii însărcinate şi o împing efectiv spre avort. Am o prietenă care a făcut şase avorturi cu acelaşi partener şi în prezent regretă foarte mult acest lucru. Mi-a spus că de fiecare dată a trecut foarte greu prin perioada de criză de sarcină şi că, dacă partenerul îşi asuma copiii, pentru ea nu era nicio problemă să nască toţi aceşti copii, însă în momentul în care el a zis că nu îi pasă şi i-a cerut să se descurce singură, a simţit că lumea se prăbuşeşte peste ea iar singura soluţie care i-a venit în minte a fost avortul.

Dragostea, sprijinul, compasiunea faţă de femeile aflate în criză de sarcină sunt lucruri mici pe care le putem face fiecare dintre noi, dar care pot contribui în mod esenţial la schimbarea în bine a vieţii femeilor care se confruntă cu o sarcină neaşteptată.

Ce recomandări vrea să facă Studenţi pentru viaţă autorităţilor române pentru protejarea copiilor nenăscuţi şi legat de copiii care ar putea să se nască cu Sindrom Down?

Poate vi se pare ciudat, dar, în epoca noastră plină de revendicări faţă de stat, noi nu ne repezim la „gâtul statului”, iertaţi-mi exprimarea mai neaoşă, dar aşa se cam întâmplă. Una-două, statul este de vină pentru cam tot ce nu merge bine în România şi în Republica Moldova, că şi în stânga Prutului este cam tot la fel. Dar numai statul sau numai statele sunt în România şi Republica Moldova? Oamenii nu sunt, pe lângă statele acestea? Noi cine suntem, prietenii noştri cine sunt, colegii, rudele noastre cine sunt? Aşadar, nu statul, ci noi, toţi, avem o parte de responsabilitate faţă de tot ce se întâmplă în ţările noastre. Nu spun că o asistentă medicală şi ministrul sănătăţii au aceeaşi responsabilitate.

La 16 ani am aflat pentru prima dată ce înseamnă criza de sarcină, adică situaţia unei femei însărcinate care se confruntă cu o sarcină neaşteptată sau aşteptată dar care nu este sprijinită de cei din jur. Ca o paranteză, din experienţa din aceşti 6 ani care au trecut, criteriul esenţial pentru definirea crizei de sarcină nu este dacă copilul a fost sau nu dorit, aşteptat, dacă există o situaţie materială corespunzătoare sau nu, dacă mama este integrată social sau nu, ci criteriul esenţial este dacă este sprijinită de cineva în mod real sau nu – iar acest cineva este în majoritatea cazurilor tatăl copilului. De semnul lui, din păcate, depinde de cele mai multe ori viaţa sau moartea copilului nenăscut. Seamănă cu alt secol, ştiu, dar asta este realitatea. Dreptul femeii de a decide, recunoscut de lege fără nicio limitare, este condiţionat în realitate de acceptarea tatălui copilului. Cunosc nenumărate cazuri de femei care au dorit, s-au zbătut, au plâns să nască copilul, dar, pentru că tatăl a zis că nu şi-l asumă, au făcut avort.

Revenind, dacă o elevă de 16 ani a reuşit să discute cu o femeie aflată în criza de sarcină şi care avea programarea la avort peste câteva ore din momentul în care am primit telefonul respectiv, cred că este evident că bărbaţii şi femeile din România şi Republica Moldova ar putea să facă mult mai mult pentru femeia aflată în criza de sarcină.

În ceea ce priveşte statul, dorim ca acesta să ofere instrumente de sprijin femeii în criza de sarcină. De exemplu, am propus de anul trecut, când a fost tema adopţiei, introducerea şi în România a adopţiei deschise din timpul sarcinii. Adică, atunci când femeie este însărcinată şi consideră că nu se poate ocupa de creşterea copilului, ea să aibă posibilitatea să înceapă procedura de încredinţare spre adopţie din perioada de sarcină. În Statele Unite, Australia, Marea Britanie este legal şi dă roade. În numărul doi al revistei Pentru viaţă, pe care o publică asociaţia noastră, avem un material despre legislaţia din Australia pe această temă, foarte elocvent. Sunt avute în vedere toate problemele care ar putea apărea şi totul se face spre binele copilului, al mamei, al părinţilor adoptivi.

Dar nu numai în acest caz, al femeii în criza de sarcină, ci, în general, cred că societatea noastră ar trebui să fie mai responsabilă faţă de femeia însărcinată. Dacă considerăm firesc, la nivel personal, să cedăm locul în autobuz unei femei şi am ridicat acest gest la nivel de politică publică – avem scaune speciale în mijloacele de transport în comun, în spaţii publice etc. pentru femeile însărcinate şi cu copii mici, atunci genul acesta de grijă putem să îl avem şi în alte direcţii. După o minimă experienţă de viaţă, oamenii conştientizează că femeia însărcinată are anumite nevoi speciale: de alimentaţie sănătoasă, de vestimentaţie, medicale, de rebalansare a raportului muncă/odihnă.

Există legi privitoare la perioada sarcinii, unele foarte bune, iar de curând primul ministru al României a declarat că Guvernul are în vedere plata consultaţiilor medicale pe perioada sarcinii. Având în vedere că există şi alte nevoi, credem că o indemnizaţie de solidaritate cu femeia însărcinată pe perioada sarcinii ar fi mai potrivită, căci ar veni în sprijinul multor necesităţi care nu pot fi legiferate punctual de către stat – de genul îmbrăcăminţii. Şi aş ruga ca, dacă cineva doreşte să mă ironizeze legat de problema vestimentaţiei pe perioada sarcinii, să se gândească bine înainte la importanţa aspectului exterior pentru o femeie.

Nu mă refer la o indemnizaţie care să cheme femeia la ghişeu în fiecare lună, să o pună pe drumuri, ci la una care să se plătească, de exemplu, în două tranşe, o dată în luna a patra şi a doua oară în luna a opta de sarcină. 500 de euro de fiecare dată, deci un total de 1.000 de euro cred că ar reprezenta unii dintre cei mai bine investiţi bani din bugetul României. Şi, probabil, la fel în ce priveşte Republica Moldova.

În încheiere, ce mesaj aţi dori să transmiteţi cititorilor Epoch Times?

Haideţi la Marşul pentru viaţă 2015 „Fiecare viaţă este un dar”, pentru a sprijini femeia şi copilul, persoanele cu nevoi speciale şi pe noi toţi să ne bucurăm de viaţă şi să dăm viaţă!

Alexandra Nadane este preşedinte al Asociaţiei Studenţi pentru Viaţă.

sursa: Epoch-Times Romania