Auzim tot mai des spunându-se: „pentru că sunt avorturi la tineri de 12-13 ani, haideți să introducem educația sexuală obligatorie în școli, pentru a-i învăța cum să se protejeze”. Logic, nu? A fi împotriva acestui discurs înseamnă a fi împotriva progresului, a „normalității”. Tot logic, nu? Din punct de vedere logic, este perfect. Însă, total neadevărat. Falsitatea raționamentului se vede în soluția propusă. Nu repari un rău cu un alt rău. Într-adevăr, este cumplit să vezi copii ucigându-și copiii. Dar, la fel de cumplită este soluția propusă, să-i înveți pe copii să accepte viața sexuală la vârste precoce, drept normalitate.
A trecut încă un val. Ora de Religie a fost legitimată ca necesitate educațională de către peste 90% dintre părinți și elevi. Acestora li se cuvine un cuvânt de mulțumire și de apreciere pentru decizia înțeleaptă.
Toată disputa din ultimele săptămâni a avut aerul unei campanii electorale. Și, de fapt, chiar asta a fost. Pentru că lumea a avut de ales între a avea sau nu Religie în școli, oamenii s-au plasat de o parte sau de alta a disputei. Au fost atacuri și poziții de apărare în dezbateri publice, au fost termene limită de exprimare și afișare de rezultate, precum și comentarii post electorale, pro și contra rezultatului final. Slavă Bunului Dumnezeu, pentru noi finalul este unul fericit!
Se cuvine a ne bucura sau a fi încrâncenați? Aș spune că nici una, nici alta. E bine să avem o bucurie, însă nu una triumfalistă – de genul „le-am arătat noi lor!” – așa cum nu e bine să fim încrâncenați, dar nici să devenim indiferenți, ci să rămânem într-o stare de trezvie, de veghe. Experiența arată că nu trece secundă în care să nu existe potrivnici.
Niciodată Biserica nu va putea mulțumi pe toată lumea. Nici dacă face ceva, nici dacă nu face altceva; oricum vor fi voci care o vor contesta. Cu sau fără argumente. Aș spune că mai degrabă fără argumente, pentru că prea vedem la tot pasul etichetări simpliste și gratuite puneri la zid.
Că lucrurile stau așa, nu înseamnă că este neapărat rău. Astea sunt regulile viețuirii pământești, iar scopul Bisericii nu este de a fi pe placul lumii: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său”- Ioan, capitolul 15, versetul 19. Rostul ei este de a arăta lumii Calea(Ioan, c. 14, v 6). Biserica trebuie doar SĂ FIE! A face rabat de la principii de dragul de a fi lăudat în existența trecătoare, de a fi pe plac într-un anume moment, este o gravă eroare. Cei ce au făcut în istorie un astfel de compromis suportă acum gravele consecințe, multe dintre ele, insurmontabile.
Poziția de coordonator al Departamentului Pro Vita în cadrul Centrului eparhial Iași mă obligă la exemplificări: astăzi este de bon ton să oferim educație sexuală copilașilor cu vârste extrem de fragede, să considerăm avortul ca un drept fundamental al femeii sau să cuprindem în conceptul sacru de Familie orice unire anapoda, indiferent de sex sau număr de persoane. Toate acestea se întâmplă, deși învățătura Bisericii sancționează astfel de abordări.
Ce avem de făcut în astfel de situații: Ne facem că nu vedem? Ne adaptăm discursul prin compromisuri de conjunctură? Sau trecem în celalată tabără și crucificăm? Punem la zid pe cei ce nu sunt de acord cu noi?
Răspunsul îl găsim în imaginile oferite de Părinții Bisericii, atunci când aseamănă Biserica cuo Corabie care trece prin valurile existenței terestre sau cu un Drum, o Cale, care are ca destinație finală Poarta Raiului. Ce face corabia pe mare? Își ține direcția, oricât de liniștită sau potrivnică este marea. Valurile vin și pleacă, furtunile nu sunt rare, însă corabia este solidă și nu trebuie să se lase scufundată, chiar dacă este zdruncinată. Cum arată o cale? Orice drum este flancat de două șanțuri și are semne și reguli pe care trebuie să le respecți, dacă vrei să ajungi la destinație. Altfel, ajungi într-unul din acele șanțuri sau lipit de vreun copac. Cu alte cuvinte, trebuie să mărturisim Adevărul blând, dar ferm, să iubim pe cel ce greșește, dar să îndreptăm greșeala, să fim înțelegători cu cei ce pierd uneori direcția, dar să nu transformăm păcatul în virtute.
Să luăm un exemplu. Auzim tot mai des spunându-se: „pentru că sunt avorturi la tineri de 12-13 ani, haideți să introducem educația sexuală obligatorie în școli, pentru a-i învăța cum să se protejeze”. Logic, nu? A fi împotriva acestui discurs înseamnă a fi împotriva progresului, a „normalității”. Tot logic, nu? Din punct de vedere logic, este perfect. Însă,total neadevărat. Falsitatea raționamentului se vede în soluția propusă. Nu repari un rău cu un alt rău. Într-adevăr, este cumplit să vezi copii ucigându-și copiii. Dar, la fel de cumplită este soluția propusă, să-i înveți pe copii să accepte viața sexuală la vârste precoce, drept normalitate. Vârsta de 12 sau 13 ani este încă vârsta inocenței, iar noi știm că atunci când am pierdut inocența suntem deja morți.
Un alt exemplu. „Trebuie adoptată căsătoria între persoanele de același sex, pentru că toate democrațiile civilizate care ne inspiră pe noi au astfel de legi, iar neadoptarea acestora de către noi ne-ar ține la coada democrațiilor și societăților civiliate”. La fel de logic și la fel de neadevărat! În primul rând, spiritul autentic al Uniunii Europene nu este de a distruge valorile societăților care o compun, ci dimpotrivă, fiecare națiune trebuie să contribuie cu propriile valori la zestrea europeană. În al doilea rând, nu tot ce este reprezentativ pentru o națiune trebuie preluat de către o alta. Orice s-ar spune, nu cred că toate legile și curentele ideologice din alte societăți pot fi proprii nouă. La un moment dat, un bun prieten stabilit în Marea Birtanie mi-a explicat că Ortodoxia nu se pliază pe mentalitatea britanicului, că este o anomalie. De ce ar fi obligatoriu ca noi să ne asumăm valori care nu se pliază pe mentalitatea noastră?
Aș încheia cu o remarcă pe care o cred cu tot sufletul: nicio societate mai democrată și mai civilizată decât noi nu ne va admira și respecta mai mult dacă ne vom lepăda de propriul set de valori și, din dorința de a le fi pe plac, vom lua ce este reprezentativ pentru ei. Dimpotrivă…
