Germania și Franța au trădat România și Polonia

Întâlnirea de la Minsk, un eșec pentru Occident

Prima referire o vom face la întâlnirea de la Minsk, din data de 12 februarie 2015, între Germania, Franţa, Ucraina şi Rusia, o întâlnire pe care aş descri-o ca pe o joacă între un dictator şi lideri democraţi constrânşi de nevoia de a fi realeşi. Pentru noi, întâlnirea de ieri este departe de a fi un succes, ba chiar considerăm a fi un eşec pentru Occident. Publicarea unor imagini jenante dintr-o cămăruţă, cu un Vladimir Putin impasibil şi unii lideri ai Europei încercând să obţină din „graţia Măriei Sale” o minimă bunăvoinţă, a redat un tablou a neputinţei şi incapacităţii Europei în faţa unui lider ce aruncă cu firimituri din mărinimia Sa.

Întâlnirea de la Minsk s-a vrut să fie una a democraţiei, a negocierii, a consensului. S-a dovedit însă a fi (după cum era de aşteptat) un simplu joc de imagine şi o slăbire a puterii Europei în faţa unui agresor. Ce întâlnire democratică? Ce discuţii? Ce consens? Ce negocieri se pot duce cu un om care a declarat că soldaţii ruşi au invadat Ucraina „din greşeală”, aceştia nesesizând traversarea graniţei cu Ucraina?

De asemenea, Vladimir Putin a afirmat şi a susţinut timp de 15 ani acelaşi lucru: reconstrucţia Imperiului Rus pe baza testamentului lui Petru cel Mare. De atunci, atât Vladimir Putin, cât şi vicepremierul rus Dmitri Rogozin, cât şi ceilalţi purtători de geantă al lui Vladimir Putin, au făcut declaraţii cu privire la intenţiile ferme faţă de Occident, şi în special faţă de Europa de Est.

 

Statele europene nu au fost consultate de Merkel și Hollande

Dacă aceste declaraţii ar fi venit din partea unui lider democrat, ar fi putut fi uşor trecute cu vederea, fiind calificate drept declaraţii politice, dar au venit, din păcate, din partea unui dictator cu puteri absolute. Iar doamna Angela Merkel, dar şi domnul Preşedinte François Hollande l-au tratat ieri pe Vladimir Putin ca pe un democrat, aproape chiar ca pe un „apărător” al drepturilor omului. Singura soluţie acceptată de Rusia este Forţa. În locul unei întâlniri tabloidizate excesiv şi al unui joc de glezne al liderilor Franţei şi Germaniei, aceştia ar fi trebuit să propună Europei, în urma unei consultări prealabile şi a celorlalte 27 state membre UE, în cel de-al treisprezecelea ceas, crearea unei forţe militare de intervenţie rapidă care să fie la dispoziţia Uniunii Europene şi să poată reprezenta o manifestare clară de respingere a atacului rusesc.

O astfel de forţă este justificată, deoarece Ucraina este în Europa, chiar dacă nu este membru al Uniunii Europene, iar menţinerea păcii, a suveranităţii şi apărarea graniţelor ţărilor Europei ar trebui să fie o reală preocupare. Dar cum am putea vorbi despre aşa ceva în condiţiile în care nu Europa a stat la masa negocierilor, ci Franţa şi Germania, de altfel vechii parteneri de afaceri ai Rusiei?! Argumentez aici prin stupoarea stârnită atunci când am văzut că, în cadrul negocierilor de la Minsk, „Prea-Înaltul” Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, doamna Federica Mogherini, nici măcar nu a fost invitat „să ia notiţe”.

Ce politică externă reprezintă sau poate reprezenta Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate în condiţiile în care politica externă a Uniunii este dictată de două state membre? Unde a fost Polonia? Unde a fost România? Unde a fost Italia sau Spania? Cu ce acord s-au prezentat Angela Merkel şi Francois Hollande la aceste negocieri? Nu m-ar mira ca la întâlnirea de la Minsk să fi mers cu două mape: una cu acord de încetare a focului în Ucraina, şi alta de încheiere a unui nou acord de furnizare a gazului rusesc pentru dezvoltarea celor două economii. Este evidentă atitudinea mea ironică, însă acesta este preţul plătit pentru naivitatea unor ţări ca Germania şi Franţa, şi nu numai, în a-l considera pe Vladimir Putin drept un „lider democrat”, capabil să facă diferenţa între afaceri şi politică.

Speranța că Putin va fi înlăturat prin sancțiuni, o iluzie

Această situaţie poate fi comparată cu situaţia unor lideri politici români care au impresia că împrumutând bunuri, luând bani sau acceptând servicii din partea interlopilor i-ar putea refuza ulterior când vin să ceară lucruri în contradicţie cu legea. De aceea consider întâlnirea de ieri o victorie a ţarului, care nu numai că nu a cedat Crimeea şi nu a restabilit graniţele încălcate de armatele ruseşti, ci a câştigat timp pentru a stabili o nouă strategie de expansiune în regiune. Nu a cedat şi nu va ceda nici măcar un centimetru din teritoriul cucerit cu preţul a peste cinci mii de morţi, atâta vreme cât puterile Europei şi SUA se vor mărgini la întâlniri protocolare, şi nu la atitudine de forţă faţă de Rusia.

Desigur, sancţiunile economice lovesc Rusia, lovesc în economia rusă, iar decizia Uniunii Europene si a SUA de a limita puterea financiară a Rusiei este una corectă. (Numai prin blocarea conturilor oligarhilor ruşi, prieteni ai lui Vladimir Putin, SUA au dat lovitura: blocarea a cincizeci de miliarde de dolari.) Doar că ceea ce nu realizează Occidentul este că această decizie loveşte în rusul de rând, nu în ţar. Ţarul are suficiente resurse financiare datorate gazului şi petrolului încât să-şi manipuleze poporul, singurul efect al acestei sancţiuni fiind creşterea popularităţii lui Vladimir Putin, care pune pauperizarea rusului de rând pe ambiţia malefică a Occidentului, şi nu pe ambiţia sa de a rămâne în istorie un mare conducător al unui Imperiu.

Speranţa Occidentului că Putin va fi înlăturat de propriul popor, acesta conştientizând că este vorba despre o ambiţie personală a ţarului, este o iluzie, cu atât mai mult cu cât Rusia este parte a Uniunii Eurasiatice. Cum bine observa un cititor al articolului precedent, Rusia, prin Vladimir Putin, este, într-adevăr, în postura de negociator al poziţiei de lider al Uniunii Eurasiatice, loc ce va fi ocupat, fără îndoială, de către China, dar căreia Rusia trebuie să-i demonstreze că este o mare putere. În acelaşi timp, Rusia trebuie să demonstreze Occidentului şi lumii euroatlantice că există şi contează şi că nu are limitările de democraţie precum lumea euroatlantică.

În tot acest context, întâlnirea de la Minsk începe să semene cu o glumă proastă. Desigur că pacea e preferabilă războiului şi trebuie încercată, până în ultima secundă, evitarea conflictelor militare şi pierderea de vieţi, dar a trecut deja un an de când Rusia a promis pacea şi oferă război, după cum spuneam în analiza peedentă, avansând încet, dar sigur spre ocuparea celei mai mari ţări din Europa de Est: Ucraina. Fără a ofensa niciuna dintre ţările membre ale Uniunii Europene, am senzaţia că se comportă precum elevii unei clase bătuţi pe rând de un bătăuş, fiecare dintre ei sperând că nu-i va veni rândul în ziua următoare.

 

Declarațiile negociatorilor confirmă eșecul

Argumentez această teză printr-o serie de declaraţii făcute de importanţi şi implicaţi lideri polici în jocul actual. Toate aceste declaraţii, inclusiv cele ale ţarului, trădează politicianismul şi demagogia faţă de momentul prezent: Vladimir Putin declara în august 2014: „Eu consider că ruşii şi ucrainenii sunt practic un singur popor, indiferent ce ar spune oricine. Cei care au locuit din vechime pe actualul teritoriu al Ucrainei, nu şi-au spus niciodată altfel decât.” (Declaraţia tranşantă a preşedintelui Vladimir Putin venea la scurt timp după ce NATO promitea sprijin financiar Kievului şi cerea Moscovei să-şi retragă trupele.) Primele declaraţii ale lui Putin după întâlnirea de la Minsk: „Nu vom ameninţa cu războiul pe nimeni. Vom continua să cooperăm şi toate încercările prin care trecem, inclusiv aşa-numitele sancţiuni, cred că nu vor aduce fericirea nimănui până la capăt.

Cât priveşte o ţară ca a noastră, cu siguranţă că sancţiunile nu vor fi eficiente chiar dacă ne dăunează”, a spus Vladimir Putin. Aleksandr Dughin, consilier al preşedintelui Dumei de Stat şi un apropiat al preşedintelui rus Vladimir Putin, considera necesară crearea unui „imperiu eurasiatic” dominat de Rusia din care să facă parte inclusiv România, Ungaria, Serbia, Slovacia şi Austria.”Este necesar un imperiu eurasiatic care să contracareze influenţa Occidentului nihilist”, a spus Dugin, vorbind despre o „nouă ordine mondială” bipolară, formată, de o parte, din Statele Unite şi Europa Occidentală (condusă de Germania), şi, de altă parte, din Uniunea Eurasiatică, dominată de Rusia. În 2008, el explica cum „imperiul sovietic se va reconstrui prin diferite mijloace – forţă, diplomaţie, presiuni economice. Asta va depinde de loc şi de moment”.

Angela Merkel – Cancelarul Germaniei – atenționa înainte de întâlnirea de la Minsk: „Pentru cineva care vine din Europa, pot sa spun doar ca, daca vom renunta la principiul integritatii teritoriale, nu vom fi capabili sa mentinem ordinea de pace in Europa.” Iar după întâlnirea de la Minsk, Merkel declara că nu-și face nicio iluzie pe tema acordului pe Ucraina la care s-a ajuns, joi, la Minsk, subiniind că mai sunt încă „mari obstacole” de trecut înainte de a ajunge la o rezolvare a conflictului. Francois Hollande – Preşedintele Franţei – declara după întalnirea de la Minsk. „Cred că există speranţă. Chiar dacă abia urmează să fie implementat, acest plan oferă speranţă pentru Ucraina şi constituie o mare eliberare pentru Europa.” Barack Obama – Preşedintele SUA – declara:

• în martie 2014: „Afirmaţiile lui Vladimir Putin despre Crimeea nu înşeală pe nimeni. Dacă Rusia va interveni militar, se va expune diminuării influenţei în regiune”

• în februarie 2015: „Noi continuăm să căutăm o soluţie diplomatică la criza din Ucraina, dar nu putem asista pasivi la tentative de reconfigurare a frontierelor din Europa. Vom continua să oferim Ucrainei asistenţa financiară necesară, în schimbul reformelor structurale. Vom continua să susţinem Ucraina până când Rusia îşi va respecta obligaţiile internaţionale. În caz contrar, Rusia va deveni din ce în ce mai izolată din punct de vedere diplomatic şi politic.”

Toate aceste declaraţii, puse în paralel cu declaraţiile reprezentanţilor NATO, cu precădere ale Generalului Philip Breedlove: „Nu cred ca trebuie sa excludem opţiunea militara”, denotă clar că liderii Europei şi SUA au ştiut exact cum vor evolua evenimentele, însă calculul politic intern i-a făcut să ignore atât declaraţiile şefilor militari NATO, cât şi avertismentele venite din partea oficialilor români şi polonezi, singurii care au anticipat şi acţionat din timp în vederea stopării acţiunii Rusiei: Generalul Philip Breedlove, comandantul suprem al forţelor NATO din Europa, atenţiona în martie 2014: „Efectivele ruse staţionate la frontiera estică a Ucrainei sunt foarte numeroase şi sunt pregătite de operaţiuni. Trebuie să ne gândim la aliaţii noştri, la poziţionarea forţelor în Alianţă şi la sporirea capacităţii de reacţie, astfel încât să fim acolo pentru apărare, dacă va fi nevoie, în principal în zona baltică şi în alte locuri.”George Maior – fost Director al SRI – declara în februarie 2013: „România trebuie să aibă forţa de a-şi extrage puterea adecvată unor discuţii de pe picior de egalitate cu Rusia’. Din cauza importanţei care i s-a dat pe plan intern, site-ul Vocea Rusiei, finanţat de la Moscova, a devenit mai influent decât ‘este el din punct de vedere al calităţii’. George Maior mai susţinea că ţări situate la estul României încearcă să influenţeze statele din această parte a Europei. Anularea proiectului privind scutul american antirachetă de la Deveselu, aşa cum s-a vehiculat în presa din SUA, ‘ar afecta poziţionarea României într-un complex de securitate internaţional’, potrivit şefului Serviciului Român de Informaţii (SRI), care adaugă imediat că ‘din fericire, acest lucru nu se va întâmpla’.

„Acum, vedeţi că trăim o perioadă foarte complicată din punct de vedere al evoluţiilor regionale: criza din Ucraina, politica agresivă a Rusiei sunt elemente care trebuie să ne îngrijoreze, în primul rând din perspectiva posibilităţilor de propagare a unor fenomene negative pe teritoriul României, munca noastră, vigilenţa ne fac să privim cu mai mult calm decât s-ar părea la prima vedere contracararea acestor evenimente. Statul este fără niciun dubiu pregătit prin forţa sa, prin capacităţile sale informative, să răspundă acestor provocări, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să fim atenţi, să cunoaştem bine situaţia şi să lucrăm împreună cu aliaţii.” (iulie 2014) Traian Băsescu, înainte de reuniunea Consiliului European pe tema situației din Ucraina, declara din martie 2014: „România consideră că ceea ce a făcut Federaţia Rusă este o agresiune la adresa Ucrainei. Vom susţine că SUA şi Marea Britanie trebuie să-şi facă obligaţiile de garant al securităţii şi integrităţii teritoriale ucrainene. Ucraina trebuie să intre urgent într-un program cu FMI, CE şi cu Banca Mondială, pentru finanţare pe termen mediu, astfel încât ţara să nu intre în încetare de plăţi şi să parcurgă un program de reforme accelerat. Vom susţine că Ucraina poate semna acordul de asociere şi de liber schimb cu UE.”

Preşedintele Klaus Iohannis declara, la începutul lunii februarie 2015, pentru o publicaţie austriacă: „Agresiunea rusă în estul Ucrainei ne-a învăţat că perspectiva războiului a revenit pe continentul european, deşi s-a crezut că aparţine istoriei. Într-o situaţie excepţională trebuie să fim pregătiţi să ne apăram ţara, acest lucru presupune o armata bine pregătită şi echipată.”

Donald Tusk – Premierul Poloniei – declara în mai 2014: „Situatia cu care ne confruntam in Ucraina este razboi. Poate ca este un nou tip de razboi, fara sa existe o declaratie, dar, in realitate, chiar este razboi. Ne pierdem speranta ca ar mai fi inca loc pentru initiative diplomatice. Sunt zeci de victime, rachete, sunt folosite arme, elicoptere sunt doborate, iar toate acestea sunt comise de catre separatisti. Este evident ca avem de-a face cu o confruntare militara organizata nu de demonstranti, ci de un stat, de Rusia.”

Marek Sawicki, Ministrul polonez al Agriculturii, declara, în ianuarie 2015, la Bruxelles: „Franța și Germania sunt mai rusofile decât alte state membre. Franța are două nave de vândut, așa că încearcă prin orice modalitate să îmbunătățească relațiile franco-ruse. Franța a arătat de multe ori că relațiile ei cu Rusia sunt mai importante decât relațiile sale din interiorul UE și asta mă deranjează”.

 

Klaus Iohannis, o mare surpriză

Marea surpriză pentru mine o reprezintă Preşedintele Klaus Iohannis, care în ciuda lipsei unei experienţe de politică externă sau în zona de securitate până la momentul noiembrie 2014, a înţeles pe deplin atât contextul geopolitic, cât şi măsurile ce trebuie luate. Declaraţia dânsului se pliază perfect pe cele scrise în analiza anterioara, dar şi cea de astăzi, fiind mai clar, concret şi concis decât preşedintele Franţei sau Cancelarul Germaniei cu privire la războiul din Ucraina. „Am salutat soluţiile adoptate la Minsk. Reiterez că singura soluţie este cea politică. Acum am văzut cu toţii noul acord: Suntem constienti ca raman tensiuni si puncte sensibile. Nu ne putem permite sa ne iluzionam ca totul s-a rezolvat. Suntem deschisi sa discutam introducerea de noi sanctiuni. Saptamana viitoare il voi primi pe premierul ucrainean Arsenii Iateniuk. Romania intelege conflictul din Ucraina si am convenit sa ne implicam in rezolvarea lui.”

În aceeași linie cu declarațiile Președintelui Klaus Iohannis, Premierul Victor Ponta a dovedit că înțelege situația în care se află România și nu se alătură corului de colindădori ai doamnei Angela Merkel. Astfel, după întâlnirea avută cu directorul CIA, deloc întâmplătoare, Victor Ponta a declarat, cu referire la evoluţia din regiune și posibilitatea degenerării acesteia, după semnarea acordului de la Minsk: „Categoric da şi cred că nimeni nu-şi face iluzii – nici în România, nici la Washington – că ce s-a semnat astăzi (acordul de la Minsk) este 100% că s-au rezolvat toate problemele în regiune. Să dea Dumnezeu să fie aşa, dar acorduri s-au mai văzut destule şi, după aceea, în realitate lucrurile nu au stat aşa”.

Întâlnirea de la Minsk este începutul sfârșitului pentru Angela Merkel și Francois Hollande ca negociatori în numele Europei. Se impune, astfel, găsirea altor lideri germani și francezi sau altă formulă de negociere la nivelul Europei în relația cu România. Eşecul de ieri al liderilor europeni va conta enorm în abordarea pe care Rusia o va avea pe tabla de şah în raport cu alte ţări din regiune, mai vulnerabile decât Ucraina şi cu o putere de apărare mult mai slabă: Republica Moldova va fi următoarea ţintă a Rusiei, care a oferit o pace temporară Ucrainei, deşi este în situaţia de invadator şi aş spune chiar că se află în situaţia de terorism internaţional, iar după cum se ştie, cu teroriştii nu se negociază!

 

Planurile rusești pentru Moldova

Astfel, pe timpul păcii oferit Occidentului şi Ucrainei, Rusia va avea răgazul şi forţa de a se concentra asupra provocării şi agresării altor state din regiune, respectiv Transnistria şi Republica Moldova. Această provocare nu este numai la adresa Republicii Moldova, ci şi la adresa României, deoarece Republica Moldova nu mai reprezintă pentru România ceea ce a reprezentat Ucraina. Este mult mai mult: Romania şi-a asumat, prin vocea Preşedintelui Klaus Iohannis, că va garanta integritatea teritorială a Republicii Moldova: „În calitate de preşedinte ales, vă asigur că România va proteja fără doar şi poate teritoriul şi interesele economice ale Republicii Moldova”, declara, în noiembrie 2014, Klaus Iohannis cu ocazia vizitei sale în Republica Moldova. Rusia ar fi avut două variante de a provoca Republica Moldova: una diplomatică şi una militară.

Varianta diplomatică presupunea destabilizarea Guvernului minoritar de la Chişinău prin preluarea puterii prin control politic asupra Republicii Moldova cu ajutorul lui Igor Dodon, preşedintele Partidului Socialist, fan al ţarului sau prin apropiaţii lui. „Pentru mine Vladimir Putin este un model de politician. Deoarece este un statalist şi un patriot puternic, a făcut regulă in tara sa, interesele poporului sau stau in capul mesei, ele fiind mai presus decat orice. Putin nu se lasa batut si santajat de nimeni, este un lider care ar fi un model pentru mine”, declara, acum câteva zile, Dodon într-o emisiune televizată.

Dodon a mai spus: „Confirm, noi socialisti avem relatii destul de bune in Federatia Rusa, la nivel destul de inalt, conducerea de varf a Federatiei Ruse. Acest lucru demonstreaza inca o data ca socialistii pot rezolva acele probleme care sunt pe agenda bilaterala moldo-rusa, si cu exporturile, si cu migrantii si altele”, a mai spus deputatul. Acest scenariu devine posibil atâta timp cât la Chişinău Partidul Comuniştilor a ajuns să susţină Guvernul minoritar format din două partide care refuză să abroge art. 11 din Constituţia Republicii Moldova privind neutralitatea acesteia, dând posibilitatea astfel Republicii Moldova să adere la NATO. Faptul că Partidul Liberal a fost lăsat în afara ecuaţiei de putere de la Chişinău, deşi este singurul partid proeuropean şi pentru aderarea la NATO, subliniem clar slăbiciunea puterii temporare de la Chişinău în faţa presiunii fără precedent a Rusiei. Poate fi şi o tactică de supravieţuire a Republicii Moldova, care vede în această atitudine o soluţie diplomatică la presiunile venite dinspre Moscova.

 

Chișinăul a căzut în ghearele Moscovei

Însă, între timp, Republica Moldova a căzut, şi nu sub gloanţele ruseşti, ci sub propria neputinţă. Liderii coruptibili, şantajabili, obisnuiţi să joace la două capete, aşa-zis pro-occidentali, ai PDM şi PDRM, au făcut ieri jocul Moscovei oferindu-i ţarului Rusiei o nouă ţară la butonieră. Trebuie precizat că statul român a făcut tot ceea ce era posibil şi chiar mai mult pentru a menţine Republica Moldova pe drumul pro-occidental, în care valorile democraţiei şi prosperitatea să ofere cetăţenilor moldoveni alte perspective.

În viziunea mea, clasa politică de la Chişinău nu se mai împarte, din păcate, în pro-occidentală şi pro-rusă, ci rămâne complăcută într-o grupare fără ideologie, în care frica, banii şi scheletele din dulap primează în faţa intereselor poporului moldovean. Nu am nicio îndoială că România va continua să ajute poporul Republicii Moldova să nu rămână în pauperitate şi sub dictatura ţarului. Acum va fi mai greu, având în vedere că „planul de încercuire a României cu duşmani strategici”, despre care vorbeam în articolul anterior, este pus în practică, iar Rusia se află deja la graniţa României.

Rămâne de văzut cât va mai rezista Partidul Liberal în actualul Parlament moldovean, având în vedere că e singurul partid care a susţinut necondiţionat aderarea la NATO şi la UE. O a doua variantă a Rusiei, dar care nu mai este de actualitate, era aceea de invadare militară pe modelul ucrainean, descrisă chiar de Generalul Breedlove.

Astfel, un prim scenariu al acestei variante a reiesit din declaraţia lui Igor Dodon, în noaptea alegerilor din Republica Moldova, prin care propunea un Referendum de autodeterminare pentru zona prorusă din Est care a votat în majoritate cu Partidul Socialist, punând Republica Moldova într-o situaţie similară cu Ucraina şi facând posibilă prezenţa forţelor ruse în Republica Moldova pentru apărarea cetăţenilor rusofili de „ocupantul” moldovenesc.

Al doilea scenariu viza crearea de tulburări la graniţa cu Transnistria, acolo unde la momentul trasării liniei de demarcaţie, mai multe comunităţi rusofile au fost intenţionat lăsate pe teritoriul Republicii Moldova, si iarăşi Vladimir Putin, un veşnic apărător al ruşilor de pretutindeni, va trebui „să acţioneze” pentru protejarea acestora de un pericol imaginar. Dacă Ucraina este astăzi un dosar mai uşor de gestionat pentru Uniunea Europeană, din punctul meu de vedere, interesele economice, politice, geostrategice ale marilor puteri fiind mai scăzute, în cazul Repubicii Moldova avem de-a face cu o situaţie mult mai complicată şi cu o provocare mai mare pentru Europa şi SUA, şi implicit pentru România, deşi Republica Moldova este o ţară infinit mai mică decât Ucraina.

 

Soluții pentru a apăra Occidentul de agresiunea rusă

Pentru limitarea influenţei Rusiei în regiune, şi cu precădere asupra României, considerăm că vremea poveştilor la gura sobei a trecut, a cocktail-urilor şi cafelelor la masa negocierilor sunt tardive şi se impun măsuri şi decizii de altă natură:

1. Crearea, la nivelul Uniunii Europene, a unei forţe militare puternice care să fie la dispoziţia deciziei comune a tuturor statelor membre şi care să garanteze nu numai securitatea membrilor Uniunii, ci şi a ţărilor din Europa aflate sub agresiune rusească.

2. Definitivarea, într-un timp scurt, a proiectului politic al Uniunii Europene prin crearea unei strategii de securitate şi apărare comună, asumată de întreaga Europă, ţinând cont nu numai de nevoile marilor puteri, ci si de nevoile şi interesele celor mici.

3. Încheierea acrodului de cooperare economică Europa-SUA, acesta fiind singurul garant al păstrării democraţiei în Europa şi rezistării în faţa presiunii eurasiatice din ce în ce mai mari.

4. Implicarea SUA, ca generator de democraţie şi valori fundamentale, mult mai activă în regiune, prin intermediul NATO şi a parteneriatelor strategige.

5. Întărirea statului român şi a instituţiilor sale de apărare a teritoriului naţional şi transformarea României într-un actor ofensiv, furnizor de stabilitate în regiune. O misiune cu atât mai grea acum cu cât România este vecină cu Rusia.Subliniez aici declaraţia Preşedintelui Klaus Iohannis în deplină concordanţă cu situaţia de facto a României de astăzi şi cu nevoia unei atitudini de „bărbat de stat”, privind afirmaţiile făcute în raport cu Ucraina şi România.

6. Întărirea colaborării, în cadrul Uniunii Europene, dintre România şi Polonia ca unici piloni posibili de furnizare de securitate în regiune şi crearea unui parteneriat strategic între România şi Polonia în domeniul securităţii.

7. Evitarea, din partea României, a folosirii sintagmei: „unirea cu Republica Moldova”, fiind în dezacord total cu demersul celor patruzeci de parlamentari români care îşi propun până în 2016 unirea cu Republica Moldova. Această atitudine ar fi o gafă impardonabilă, deoarece ar pune România într-o situaţie similară cu cea care s-a „unit” cu Crimeea pe baza unui „referendum de autodeterminare”. Această acţiune nu ar face decât să dea apă la moară punerii în practică a scenariilor descrise mai sus şi gândite de strategii ruşi în raport cu Republica Moldova.

8. România trebuie să-şi propună, alături de Polonia şi marile puteri ale Europei, drept obiectiv al Preşedinţiei din 2019: integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, aceasta reprezentând adevărata soluţie a „unirii” României cu Republica Moldova, nu una de jure, ci una de facto.

9. Șeful Statului Major General al Armatei, general-locotenentul Nicolae Ciucă, a declarat, ieri, într-un interviu acordat Realitatea TV, că extinderea conflictului din Ucraina, asupra Republicii Moldova, este o ipoteză pe care Armata Română o are în analiză: „Vă rog să-mi daţi voie să nu fac o astfel de analiză, o astfel de anticipare pentru a nu da loc de interpretare. Chiar dacă nu există un scenariu există ipoteze. Şi-atunci fiecare dintre ele sunt analizate.

Nu putem să afirmăm că nu există preocupare pentru care se analizează. Sigur că există o astfel de analiză.” Nicolae Ciucă a afirmat că atât scutul de la Deveselu, cât şi cele două centre operaţionale de comandă ale NATO, care se vor înfiinţa în România, au doar un rol defensiv şi că nu există vreun motiv de îngrijorare pentru Rusia.

Închei această analiză, tragând trei concluzii:

1. Moldova a căzut, Rusia fiind pe cale de a deveni noul vecin al României.

2. Acordul de la Minsk este un eşec al Franţei şi Germaniei, şi nu al Europei.

3. România trebuie să-şi consolideze capacitatea de apărare şi să realizeze parteneriate strategice regionale în domeniul securităţii şi apărării în afara calităţii de membru NATO, şi aducând aminte Franţei şi Germaniei că Uniunea Europeană are 27 de state membre, şi nu două, şi că Europa a fost gândită şi ca proiect politic, nu doar ca o piaţă politică comună.

Sursa: DCnews