ATEI, ATEISM SI ORIGINEA SPECIILOR

Recenzie a cartii lui Nick Spencer despre ateism, originea si evolutia lui, publicata in 2014, si intitulata: Atheists: The Origin of the Species („Ateii: originea speciilor”). Despre ateismul Secolelor XVIII si XIX.

Ateismul Secolului XVIII

Evolutia ateismului in Secolul XVIII a mers in directii diferite. Cel francez a devenit agresiv si politic, culminind in sangeroasa Revolutie Franceza din 1789, iar cel britanic a evoluat mai mult la nivel intelectual. Britanicii au dat ateismului Secolului XVIII pe David Hume si Edward Gibbon.

Spencer il numeste pe David Hume „primul mare erou al ateismului britanic” („the first great hero of British ateism”). Influentat de ateii si hedonistii francezi, Hume pretindea sa fi devenit ateu la 20 de ani. A ramas ateu toata viata iar dispretul lui fata de credinta si, in special, crestinism, s-a intensificat de-a lungul anilor. Dispretul lui i s-a manisfestat si la adresa clericilor, a Bisericii, si a intelectualilor care promovau ideea unei inteligente supreme ca autor si creator al universului. Hume a negat nu doar existanta lui Dumnezeu ci si a sufletului, a imortalitatii lui, notiunea de pedeapsa eterna pentru pacat, si miracolele Scripturii pe care le-a etichetat ca fiind fabule scrise de oameni needucati. Ideile lui sunt enuntate in principala lui carte anti-crestina Natural History of Religion („Istoria naturala a religiei”).

Este mai putin cunoscut ca reputatul istoric britanic Edward Gibbon a fost anticrestin si ateu. Anglican la nastere, Gibbon a imbratisat catolicismul, doar pentru a-l abandona mai tarziu in viata impreuna cu credinta in divinitate si Dumnezeu. In anii atei ai vietii lui, Gibbon a scris monumentala carte pentru care a ramas cunoscut pina in zilele noastre: Decline and Fall of the Roman Empire („Declinul si prabusirea imperiului roman”). Putini dintre noi probabil stiu ca Gibbon a atribuit prabusirea imperiului roman aparitiei si apoi ascendentei crestinismului. Capitolul XV al cartii reda ideile anticrestine ale lui Gibbon. Ca istoric, Gibbon era interesat sa cunoasca originile istorice ale crestinismului dar parea frustrat pentru ca erau greu de identificat. Un exemplu clasic al frustrarii lui, a fost neputinta lui Gibbon de a intelege intunecarea zilei in care Hristos a fost rastignit. De ce, intreaba, el, daca asta ar fi adevarat, istoricii ori oamenii de stiinta ai vremii nu au mentionat lucrul acesta in scrierile lor? Dar ce Gibbon ignora, insa, ca istoricul roman Pliniu Batrinul a mentionat in scrierile lui un eveniment identic petrecut cu prilejul asasinarii lui Caesar.

 

Promisiunile ateismului

In iulie 1789 Franta a erupt in flacari si violenta impotriva bisericilor si a clericilor s-a dezlantuit pentru ani de zile. Preoti au fost linsati, biserici au fost distruse ori desacralizate, numele strazilor rescrise pentru a elimina numele crestine ori de influenta religioasa, iar sarbatorile crestine, religioase si ritualurile crestine au fost interzise. Calendarul gregorian a fost inlocuit, lunile anului au fost renumite, si Notre Dame a fost convertita in Templul Ratiunii. Voltaire si Rousseau au devenit sfintii seculari ai Revolutiei. Libertinajul sexual practicat in anii revolutiei a atins apogee noi in istoria Europei, bisericile si obiectele de cult devenind locuri preferate pentru intretinerea de relatii sexuale. Obscenitatile la adresa lui Dumnezeu si blasfemia au devenit evenimente zilnice si parte din vocabularul zilnic al francezilor.

Dar ateismul Revoutiei franceze nu a durat mult. Autorii revolutiei s-au inspaimintat, realizind ca abandonarea religiei si a credintei a rezultat in ascendenta imoralitatii si ca filosofia si ateismul nu puteau sa inlocuiasca catolicismul ca fundament al societatii morale. Treptat, francezii si-au dat seama ca au ajuns la o extrema, aceea a ireligiozitatii, si ca, in mintea lor, ireligiozitatea era la fel de periculoasa ca si religiozitatea. Ce era deci de facut? Cum se poate ajunge la o societate morala dar fara religie? Ori ar fi asa ceva posibil? Cu aceste intrebari in minte Franta, si dupa ea alte tari occidentale, au intrat in Veacul XIX. S-a incercat o revenire la normal. Divortul a fost din nou interzis, proprietatile bisericii au fost retrocedate lor, iar sanctitatea Duminicii ca zi de odihna si inchinare a fost restabilita. Intre religie si ateism, liberii cugetatori francezi au venit cu idei noi – a treia cale, nici religie nici ateism. Compromisul ar fi o religie fara Dumnezeu. Religia fara Dumnezeu ar fi un sistem moral in care Dumnezeu ar fi inlocuit cu umanismul, umanitatea, moralitatea, stiinta, progresul. Credinta in stiinta si abilitatea ei de a mantui a fost promovata cu asiduitate. A aparut si notiunea de infalibilitate a stiintei, un articol de credinta al intelectualilor Veacului XIX. Stiinta a devenit dumnezeul Veacului XIX. Stiinta poate schimba moralitatea, natura sociala a omului, poate imbunatati personalitatea umana. Aceste articole de credinta au devenit cunoscute ca pozitivism, exponentul lui principal fiind francezul August Comte.  In 1825 Comte a publicat Nouveau Christianisme („Noul crestinism”) in care promova notiuni bizare ale unei religii noi dar ateiste. Rugaciunile inca urmau sa fie facute dar unor zeitati pagane. Comte a creat un calendar nou cu luni numite dupa filosofi ori personalitati ai antichitatii (Aristotel si Arhimenide, de exemplu), a declarat sarbatori noi care sa le inlocuiasca pe cele crestine, a elaborat un sistem de preotie, si a solicitat publicarea de noi imnuri religioase.

 

Pietismul german si critica ateismului

In paralel, in Germania, la fel ca si in Franta si Marea Britanie, ateismul a inceput sa se metamorfozeze in secularism. In Marea Britanie si in Germania ateismul a fost contracarat de treziri spirituale, cea din Germania fiind cunoscuta ca pietism. Pietismul a influentat pe marii filosofi germani ai Secolului XIX. Immanuel Kant a argumentat ca, chiar daca „cunoasterea” lui Dumnezeu nu e posibila, „credinta” in El e justificata. Kant a privit credinta in Dumnezeu ca un „bun social” suprem. Kant a fost si un aspru critic al ateismului din patru (4) motive. Ateismul surpa motivatia individului de a fi ori trai o viata morala; duce la disperare; erodeaza virtutea si rezulta in vicii. Iar, in final, ateismul are consecinte negative ireversibile asupra moralitatii: rezulta in libertinism si imoralitate.

Daca Kant a fost un apologet al credintei in Dumnezeu si, in consecinta, al crestinismului, Germania Secolului XIX a fost dominata de scrieriile intelectualilor anticrestini. Aici, Spencer examineaza gandirea teologiei liberale germane si apoi scrierile virulent anticrestine ale lui Friedrich Engels. In Secolul XIX 2 din 5 studenti germani studiau teologia, multi dintre ei devenind nemultumiti cu starea politica si bisericeasca a Germaniei. Pe terenul acesta fertil si-a publicat Engels scrierile lui anticrestine in care a declarat Evangheliile ca „mitologie pura”. Secolul XIX a vazut insa si multiplicarea scrierilor despre istoricitatea Mantuitorului. In anii 1840 Ludwig Feuerbach a publicat The Essence of Christianity („Esenta crestinismuli”) in care promova notiunea, de loc originala lui ori Secolului XIX, ca Dumnezeu este o creatura a imaginatiei umane si a nevoilor umane, o idee preluata si promovata in Secolul XX de Sigmund Freud.

Analiza ateismului german al Secolului XIX ar fi incompleta fara a-l mentiona pe Karl Marx care si el a perpetuat idei neoriginale, imprumutate din scrierile secolelor precedente, inclusiv notiunea ca Dumnezeu si religia sunt inventii ale omului. Spencer, de fapt, il acuza pe Marx de lipsa de originalitate in examinarea religiei. Unica originalitate a lui Marx in istoria ateismului, spune Spencer, a fost argumentul lui ca religia a fost o unealta de asuprire a omului de catre om. Din acest motiv, religia trebuie eliminata. Ideea aceasta a prins radacini in Rusia tarista, ateismul Rusiei fiind mai mult de origine si influenta marxista decit nemarxista. In consecinta, politica de anihilare a credintei si Bisericii a avut prioritate in Uniunea Sovietica si in celelalte tari comuniste, inclusiv China comunista sub Mao.

Un alt aspect al ateismului Veacului XIX a fost proliferarea cartilor scrise despre Iisus Hristos, negindu-i divinitatea, si uneori chiar si istoricitatea. Fichte, Renan, David Strauss, si altii au scris volume imense despre viata lui Iisus, sub titluri diferite, cum ar fi The Life of Jesus, Critically Examined („Viata lui Iisus examinata critic”). De la o vreme cartile acestea si-au pierdut originalitatea, ele tratind aceleasi subiecte si concluzii si imprumutind argumente unele de la altele: miracolele Noului Testament sunt inventii si imaginatii, Iisus a fost un magician egiptean, evangheliile nu sunt autentice, ba unele chiar falsitati. Feuerbach a venit cu notiunea ca Iisus a fost doar un „om inteligent” care a invatat arta miracolelor de la caldei.

 

Charles Darwin

O discutie a ateismului Secolului XIX este imposibila fara a-l aminti si pe Charles Darwin. Nu este inca cert daca Darwin a devenit ateu in totalitate. Cert e, insa, ca la 20 de ani Darwin studia teologia la Cambridge si se pregatea sa devina pastor anglican. In 1876 si-a publicat autobiografia identificindu-se in ea ca o persoana fara credinta, probabil mai mult agnostica decit atee. Trei lucruri spunea el l-au propulsat in directia ateismului: indoielile lui privind Biblia, obiectii de ordin moral, si filosofia. Spencer il caracterizeaza pe Darwin ca un ateu privind Dumnezeul crestinismului, dar nu ca un ateu autentic. In ultimele trei decade ale vietii lui, ideile lui Darwin privind divinitatea au fluctuat. Intr-o scrisoare adresata filosofului William Graham, Darwin comenta ca a ajuns la concluzia ca universul nu poate fi rezultatul unei sanse ori ca ar fi aparut la intimplare. Exprima convingerea ca la inceput trebuia sa fi existat ceea ce el numea „o prima cauza” („a first cause”) care ar fi declansat alte reactii ori cauze rezultind in final in aparitia universului. Spencer conchide ca „Darwin thus died a devout sceptic, not knowing about God but not knowing whether one could know.” („Darwin a murit un sceptic devotat, nu doar nestiind nimic despre Dumnezeu, dar nici nestiind daca cineva ar putea sa stie”) (Pagina 182)

Daca Darwin a ramas ambivalent privind credinta in divinitate, cei din jurul lui i-au exploatat ideile sa propulseze inainte gandirea ateista a Secolului XIX si XX. Au impletit evolutionismul cu stientismul („scientism”), adica credinta in puterea stiintei si a tehnologiei ca fundament rational al secularismului si alternativa a credintei. Britanicii au fost pionierii acestui sincretism si ramin devotati acestei variante a ateismului pina azi. In 1866 ateii britanici au fondat Societatea Nationala Seculara („National Secular Society”) pentru raspindirea ideilor seculariste si atee. Impactul Societatii a fost rapid si radical. Daca inca in 1870, spune Spencer, britanicii inca erau capabili sa ucida cu pietre, in public, pe cei care se declarau atei, spre sfarsitul Secolului XIX lucrurile s-au schimbat radical. In 1880 primul ateu britanic a fost ales in Parlament, Charles Bradlaugh. Fost invatator de scoala duminicala, Bradlaugh a fondat Societatea Nationala Seculara in 1866. Ales in Parlament in 1880, i s-a refuzat mandatul de parlamentar pentru ca a refuzat sa depuna juramintul religios in vigoare la acea vreme. Bradlaugh, insa, a persistat. Dupa multi ani de judecata in instanta a fost instituit ca parlamentar. Societatea seculara pe care a fondat-o a ajuns curind la 4.000 de membri, majoritatea covarsitoare dintre ei fiind barbati. La scurt timp, Parlamentul Britanic a adoptat o lege permitind deputatilor sa-si asume mandatul fara juramint, legea fiind in vigoare pina in zilele noastre.

 

Ateismul lui ianuarie 2015

Atacurile virulente ale intelectualilor atei ai Secolului XIX impotriva credintei, a lui Dumnezeu, si a credinciosilor continua si azi. Din cind in cind ne intra in cutia electronica cite un articol de acest gen. Unul chiar josnic la adresa credintei a fost publicat in publicatia americana Salon pe 25 ianuarie. Autorul argumenteza impotriva existentei sufletului, cu toate ca progresul stiintific si tehnologic al zilelor noastre au dovedit existenta sufletului si a constiintei. Ce deranjaza, insa, este ca autorul numeste sarlatani pe cei care cred ori propovaduiesc existenta ori imortalitatea sufletului din perspectiva religiei. Titlul articolului e „You don’t have a soul. The real science that debunks supersitious charlatans” („Nu ai suflet. Adevarata stiinta distruge superstitia sarlatanilor”) si poate fi citit aici.

E necesar sa adaugam ca tot saptamina asta primul prim ministru ateu din istoria Greciei si-a asumat postul: ateul Alexis Tsipras. Lucrul acesta nu face cinste grecilor, Greciei Ortodoxe, ori Europei si dovedeste ca interesul publicului pentru valori ramine, din nefericire, secundar intereselor materiale. Detalii aici.

sursa: Alianta Familiilor