Sunt filme și filme. Unele bune, care ne animă și ne mișcă spre lucrare sau ne îndeamnă spre reflecție, altele siropoase, cu personaje simpatice, care dau replici rapide și „inteligente”, la care spectatorii „care se prind” ar trebui să râdă. Este o împărțire simplistă a filmelor, ar putea spune cineva, și ar avea dreptate. Dar… în această epocă a vitezei, cine mai are răbdare să nuanțeze?
De calitatea unui film ne putem da seama imediat, dar cel mai adesea o realizăm a doua zi, sau după câteva zile. Unele teme sau replici ne urmăresc zile și chiar săptămâni. Asta arată că filmul a atins o coardă sensibilă a sufletului nostru. Filmul a confirmat o convingere intimă, a dat răspuns unei întrebări, a deschis un câmp de meditație pe care încă nu-l bănuiam. Filmele din categoria aceasta vor fi ținute minte. În anul 2000, când criticii de film au trebuit să stabilească cel mai bun film al secolului XX, „au ținut minte” un film din 1941 – „Citizen Kane”(Cetățeanul Kane). A fost ales filmul secolului și, apoi, cel mai bun film al tuturor timpurilor. Mesajul filmului a rezistat.
Un film bun, ca și o carte bună, ca și o muzică bună poate fi urmărit de nenumărate ori, fără să-și epuizeze încărcătura și temele generatoare de reflecție. Sigur că oamenii sunt diferiți, au gusturi și sensibilități diferite. Fiecare apreciază lucrurile în care se regăsește, care-l ajută să se cunoască, să se dezvolte. Contrar așteptărilor, am avut ocazia să fiu surprins și de unele filme de-ale lui Silvester Stalone sau Bruce Willis. Mă gândesc la Day’s light(Lumina zilei) sau Tiers of the sun (Lacrimile soarelui).
Lumina zilei, cu Silvester Stallone în rol principal, prezintă o situație limită – ca urmare a unei explozii într-un tunel ce asigură ieșirea prin subterană dintr-un oraș american. Un număr de mașini și oameni rămân blocați în interior. Acțiunea filmului se desfășoară arătând încercările și comportamentul celor 12-15 oameni rămași în viață, în efortul de a ieși din tunelul care este inundat lent cu apă. Oamenii trăiesc aventura vieții lor, în care spiritul de jertfă, dar și egoismul sunt prezentate nud. Cetățeanul anului 2000, educat și iubitor de confort, se confruntă în subterană cu „subterana” sufletului lui. Omul modern, civilizat, plin de proiecte este oprit din „fuga” vieții și așezat în fața morții. Vedem cum lucrează frica. Cuprinși de panică, unii mor încercând să se salveze singuri, alții reușesc să se salveze căutând o ieșire la „Lumina zilei” – împreună.
„Pentru ca răul să domine pe pământ este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”
Celălalt film, Lacrimile soarelui, în care actorul principal este Bruce Willis m-a surprins și el și a stârnit meditații pe care aș îndrăzni să le numesc teologice. Acțiunea se petrece la finalul anilor ’70. Filmul ne prezintă un comando american, care primește misiunea de a salva viața câtorva cetățeni ai SUA ce riscau să fie luați prizonieri și omorâți de grupările rebele ce devastau una din țările Africii Centrale. Mi-am adus aminte de sfântul apostol Pavel care, fiind cetățean roman, a cerut să fie judecat de Cezarul. Romanii, ca și americanii de astăzi, își protejau cetățenii. Cel ce se atingea de viața unui cetățean roman aducea insultă împăratului. Locotenentul A. K. Waters (în film, Bruce Willis) și oamenii lui trebuie să recupereze și să aducă acasă, adică în America, câțiva voluntari „rătăciți” în Africa, într-o bază misionară catolică, în dorința de a sluji fraților de culoare. Printre ei și o doctoriță dârză. Aventura eliberării care era prevăzută să se încheie într-o singură zi, se prelungește. Lucrurile se complică și comandoul celor opt, care trebuie să o recupereze doar pe doctorița americancă, la fața locului, schimbă planul inițial. Realitatea de pe teren face ca ordinele primite să nu fie respectate ad literam. Doctorița nu vrea să fie salvată fără femeile și copiii de care îngrijea în punctul medical improvizat. Doctorița pledează cu prețul vieții pentru cei pe care-i iubește, ca altădată Moise pentru evreii pe care trebuia să-i ducă în Țara Făgăduinței. „Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (II ieșire, 32, 32) Ori sunt salvați toți, ori dacă nu… nu vreau să fiu nici eu salvată. Rămân să mor cu ei. Indignarea doctoriței, determinarea ei, vederea din elicopter a unui masacru făcut de rebeli în unul din satele din apropiere, schimbă planul șefului echipei de comando. Este convins că trebuie să-și depășească misiunea, că trebuie să se implice pentru a-i salva pe cei 70 de localnici, femei și copii amenințați cu moartea. Planul se schimbă, riscurile cresc, șeful cel mare le transmite prin stație că sunt pe cont propriu. Asta însemna că nu va mai avea susținere militară de la bază. Locotenentul este singur. Spunea cineva că deciziile cele mai importante în viață le luăm aproape întotdeauna singuri. Singur hotărăște și locotenentul. Colegii subordonați din echipă îl întreabă, ce face? iar el răspunde, nu știu. „Coletul” pe care trebuiau să-l ducă acasă se personalizează. Oamenii capătă nume. Soldaților începe să le pese. Dând deoparte „scenele americane”, mesajul filmului rămâne clar. Echipa trece prin greutăți, prin eforturi supraomenești, prin încăierări nocturne pentru a-i salva pe semenii lor, pe care atunci i-au cunoscut. Sunt nevoiți să străbată jungla pentru a ajunge la frontieră și a reda libertatea celor ce și-au pus nădejdea în ei. Și-au folosit toate armele și toate abilitățile dobândite în ani de zile de exerciții pentru a-i elibera pe cei pe care și-i asumaseră și care acum deveniseră responsabilitatea lor. Militari antrenați special, învățați să execute ordinele fără să clipească și fără să implice inima în misiunile lor ajung, pentru prima dată, să simtă cu sufletul. Pentru patru dintre ei, aceasta este ultima misiune a vieții lor. Se atașează de oamenii pe care-i ajută să se salveze. Își riscă viața. Redevin oameni, și… jumătate dintre ei mor. Una din replicile date de lunetist, rănit și conștient că va muri, este, adresându-se șefului: să-i duci la destinație. Ce înseamnă asta? Să facă tot ce se poate pentru a le oferi libertatea. (Doar) n-au murit degeaba! Ne ducem cu gândul la sfinții martiri. Au murit degeaba?
Nu poți trece prin luptă fără răni. Nu poți reveni în adăpost cu hainele apretate, odihnit, parfumat, fără urme de praf și fără urmele confruntării. Poate, doar, cineva a cărui luptă este dusă doar pentru el. O luptă egoistă de a se menaja, de a se feri pe sine, de a se ascunde. (Mântuitorul ne spune clar că: Cel ce voiește să-și salveze viața o va pierde). La finalul filmului, fără să-mi propun, m-am gândit la viața noastră, a preoților, dar și la viața studentului de la teologie, care este în perioada de pregătire, dar și la fiecare creștin care face parte din Biserica lui Hristos. Suntem noi luptători de elită, în plan spiritual vorbind? Ca studenți, ne pregătim pentru a fi? L-am asemănat pe locotenent cu preotul unei parohii, iar lupta acestuia de a salva acea mulțime de oameni încolțiți de criminali fără scrupule, cu lupta văzută și nevăzută a preotului de a-și salva credincioșii încolțiți de neștiință, de patimi, de dușmanii nevăzuți. Asemenea ofițerului de comando, avem datoria de a ne lupta pentru a ne elibera „cetățenii” Patriei noastre, ce ne-au fost încredințați. Bruce Willis trebuie să-i salveze pentru că erau cetățeni americani. America nu-și lasă cetățenii în mâna străinilor, a celor care pot să-i facă prizonieri și să-i umilească. Pentru noi, creștinii, Patria nu este din lumea aceasta. Împăratul nostru este Hristos. Preotul are datoria de a face tot ce poate pentru a-și elibera credincioșii și a-i duce Acasă, în Împărăție. Omul trebuie ajutat să evadeze din robia fricii, a confuziei, a păcatului și, finalmente, a morții. Trebuie ajutat să-și regăsească libertatea. Câteodată este foarte greu, pentru că oamenii care n-au cunoscut niciodată libertatea, obișnuiți cu sclavia, nici nu mai conștientizează că sunt în prizonierat. Cum vei căuta ceea ce nu ai pierdut? Cum vei căuta ceea ce nicicum nu cunoști? Dar sufletul cunoaște pe Domnul, și de aceea Îl caută, ne spune Sfântul Siluan. Adevărata robie este una singură – robia păcatului; adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu. Libertate nu poate fi decât acolo unde nu este moarte, adică în Dumnezeu. Unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este libertate și… tot cel ce săvârșește păcatul, rob este păcatului. Și robul nu rămâne în casă, în veac.
Filmul nu prezintă viața unor militari ce stau în siguranța cazărmii sau adăpostiți de zidurile cazematelor. Nu ne prezintă nici militari în promenadă pe străzile New-York-ului și nici ca-n literatura lui Tolstoi, ofițeri ce-și zornăie săbiile aurite în saloanele moscovite, în compania doamnelor parfumate ce flutură din evantaie. Lacrimile soarelui prezintă, atât cât se poate, realitatea sângeroasă a războiului. Oameni înspăimântați, răniți, sate arse, femei și copii uciși. Oamenii își pierd brațele, picioarele și viețile. Războiul duhovnicesc este și mai crunt, căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh – Efeseni 6,12. Omul poate să-și piardă nu doar o mână sau un picior sau viața aceasta trecătoare, ci ceea ce este cel mai de preț, șansa vieții veșnice. O întrebare care apare inevitabil, urmărind filmul în cheia propusă, este: trebuie ca noi, preoții, să ieșim din „cazarmă” asemenea trupei de comando pentru eliberarea „cetățenilor” noștri sau ne mulțumim cu credincioșii pe care-i avem deja în interiorul bisericii de zid? Intrăm în jungla cea mai întunecoasă după ei? Este clar că nu este confortabil, este sigur că există riscuri. Am auzit undeva cuvântul acesta: când iubești pe cineva te duci după el și-n iad, pentru a-l scoate. Un vlădică spunea odată, înconjurat fiind de toate problemele episcopiei: părinte, suntem ca-n armată, de dimineața până seara. Dar nu ca-ntr-o armată pe timp de pace, ci ca una pe timp de război. În viața Bisericii nu există momente de pace, de armistițiu. Când este prea multă pace, ceva nu este în regulă. Oamenii se luptă cu patimile în fiecare zi, sunt răniți de moarte în toată vremea și mor în fiecare zi. Preotul stă cu timp și fără timp la intersecția drumurilor, indicând Răsăritul, îndrumând trecătorii spre Răsăritul cel de Sus, spre Lumina lumii. Toți cei dez-orientați au nevoie să afle încotro este Orientul, au nevoie de repere pentru a nu rătăci, au nevoie să se așeze odată pentru totdeauna cu fața spre Dumnezeu.
Pe timp de război apar întotdeauna dezertori, lași sau chiar trădători. Dezertorii sau trădătorii au purtat pentru întreaga viață, după încheierea confruntărilor, pecetea trădării. Cei care au dezertat din războiul spiritual și nu s-au împăcat cu Biserica poartă pecetea lașității și dezertării în veșnicie.
În Lacrimile soarelui, soldații se acoperă unii pe alții pentru a putea înainta. Sincronizarea lor în timpul luptei este perfectă, ascultarea față de comandant este de invidiat chiar și pentru un călugăr. Orice ezitare sau nesincronizare în executarea ordinelor poate fi fatală pentru ei și pentru oamenii pe care îi conduc spre libertate. În filmele de acest gen se aud adesea și cuvintele: keep together, keep together (țineți/ stați împreună). Soldații au înțeles că lupta lor nu este una de afirmare personală, ci una pentru viață și pentru libertate, în care nu vor reuși decât dacă sunt uniți. „Comandantul” are nevoie să știe încotro își duce oamenii, încotro își duce parohia. Dar, nu putem dărui ceea ce nu avem și nu putem călăuzi pe alții spre un loc pe care nu-l cunoaștem, pe un drum pe care nu l-am mai parcurs niciodată. Nu putem învăța pe alții libertatea, atâta timp cât noi nu am cunoscut-o. Îndemnurile noastre nu vor convinge pe nimeni. Sfântul Grigorie Teologul acordă multă importanță păstorului vindecat, care poate să devină altora vindecare. El vorbește despre povățuitor astfel: Trebuie să fie mai întâi curat și apoi să curețe; să fie înțelepțit și apoi să înțelepțească; să devină lumină și apoi să lumineze; să se apropie de Dumnezeu și apoi să-i aducă și pe alții; să fie sfințit și apoi să sfințească. Care este scopul vieții unei parohii? Sfințirea membrilor ei. Parohia este un permanent atelier de sfințire și un spital duhovnicesc. A fi morali nu este suficient. Credincioșii se împlinesc dobândind harul lui Dumnezeu, devenind duhovnicești. Activitățile culturale sau sociale sunt scopuri secundare în parohie. Câteodată ne oprim la ele, neputând împlini scopul esențial al vieții parohiei: dobândirea unei comuniuni strânse cu ceilalți credincioși și cu Dumnezeu. Dacă nu depășim stadiul social/ cultural, am eșuat duhovnicește.
Sfântul Apostol Pavel, în multe din epistolele sale folosește un limbaj militar, arătând că viața duhovnicească este o luptă și că Nemurirea se dobândește prin folosirea armelor duhovnicești. Ne arată că toți creștinii care s-au botezat în numele Sfintei Treimi sunt ostași ai lui Iisus Hristos. În epistola către efeseni ne sunt prezentate armele duhovnicești: Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptății, încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. În altă parte îl sfătuiește pe ucenicul său Timotei să se lupte ca un adevărat ostaș al Domnului: Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste.
Filmul se încheie cu un citat din Burke, care ne traduce ideea peliculei în câteva cuvinte: Pentru ca răul să domine pe pământ este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.
Cine este bun? Cine este drept? Cu toate acestea, credincioșii și necredincioșii au nevoie să fie invitați și ajutați să iasă din subterana vieții fără Dumnezeu spre lumină și învățați Adevărul care-i va face liberi. Așa, împreună călăuziți și ajutați să ducă lupta cea bună și după lege, vor lua cununa vieții celei veșnice, și vor ajunge Acasă. Doamne iartă-ne și ajută-ne!
