Mare parte din comentatorii care au reacţionat la ultimul meu articol mă acuză că aș fi insensibil sau, mai grav, mă acuză de complicitate morală cu autorii oribilului asasinat care a avut loc la Paris. Așa că mă văd nevoit, și cu asta închei, să mai explic încă odată ce anume implică afirmația mea conform căreia, în ciuda mobilizării mediatico-virtuale din ultimele zile, eu unul nu sunt Charlie. Înseamnă asta că mă identific cu asasinii și nu empatizez cu victima? Evident, nu. În articol m-am referit la asasini folosind termenul de “jihadiști dezaxați”. Deci, dacă m-aș identifica cu asasinii, titlul articolului meu ar trebui să fie nu “Scuze, dar eu nu sunt Charlie!” ci “Scuze, eu nu sunt Charlie, ci sunt un jihadist dezaxat”. Ceea ce ar fi absurd. Pe de altă parte, dacă n-aș empatiza cu victima, indiferent de câte păcate ar fi avut (printre care și faptul că m-a ofensat și pe mine, personal, în calitate de creștin), atunci n-aș fi un bun creștin.
Să trecem mai departe. Faptul că nu mă identific cu Charlie implică opțiunea mea de a trăi într-o societate unde tipul uman dominant nu este caricaturistul abject și imbecil ci jihadistul dezaxat? Evident, nu. Dacă sunt pus să aleg, prefer în mod clar să trăiesc în primul tip de societate. Charlie a fost un artist abject, care, e drept, a semănat ură acolo unde e nevoie de dialog și efort comun, dar, spre deosebire de jihadiștii dezaxați, nu reprezenta o amenințare (cel puțin nu una directă, dacă excludem faptul că a tot întărâtat, cu bățul prin gard, niște câini agresivi) la adresa vieții și libertății mele și a celorlalți cetățeni europeni. Tot așa, înseamnă că neidentificându-mă cu Charlie nu mă identific cu cauza libertății cuvântului? Mărturie că nu e deloc așa stă faptul că, e adevărat, cu excepția a două comentarii care se reduceau la simple înjurături la adresa mea și a Dumnezeului meu, nu am cenzurat niciun comentariu dintre cele postate la ultimul articol, în ciuda faptului că mare parte din ele se rezumau la procese de intenție, jigniri, argumente tendențioase, argumente de calitate proastă sau de-a dreptul execrabilă.
Deci, ca să rezum, dacă formula “je suis Charlie” acoperă toate aspectele menționate mai sus – distanțare lipsită de orice echivoc față de asasini, empatie față de victimă, susținere pentru libertățile fundamentale – atunci, “moi aussi je suis Charlie”. Dar oare asta implică această formulă? Și oare opțiunea explicită pentru solidarizarea cu Charlie, în urma unui asasinat care a făcut și multe alte victime colaterale care, una peste alta, nu și-au provocat atacatorii insultându-i – în condițiile în care trăim într-o lume altminteri plină de victime fără chip și fără nume, de la creștinii din Siria decapitați de jihadiștii din cadrul ISIS, până la copiii din Gaza îngropați sub bombele armatei israeliene, de la marginalizații de prin suburbiile prosperului Occident, a căror alternativă existențială se reduce la a se droga cu cocaină sau a se droga cu jihad, până la toți cei care, măcinați de boli, singurătate, umilințe sau de despărțirea de cei dragi, își îndreaptă ochii înlăcrimați către Dumnezeul pe care Charlie a ales să îl prezinte în ipostaze vulgar sexualizate -, nu spune ceva despre societatea noastră, despre mizeria morală în care ne complacem zi de zi, dar pe care acum o vrem transformată în obiect de cult global, asta după ce ne-am bătut joc de orice lucru sfânt, începând cu Dumnezeu și continuând cu chipul său din om, schimonosit în mod mizerabil în paginile revistei Charlie Hebdo? Indiferent dacă în spatele fenomenului religios se află sau nu o realitate transcendentă, existența sa trimite, în mod cert, la o realitate imanentă, anume seriozitatea tragică a existenței umane. Din acest punct de vedere, a-ți bate joc în mod mizerabil de credința oamenilor, înseamnă a refuza (sau pur și simplu a fi incapabil să sesizezi) această seriozitate tragică (dar și autentica bucurie), a urina pe sufletul oamenilor, fie el chinuit sau fericit, și a opta pentru abjecție ca destin. Linia de demarcație, în cazul de față, am spus-o și o repet, nu este între credință și necredință, ci între bun simț și nesimțire, între sensibilitate și grobianism. Nimeni, din cei care au comentat în presa românească, n-a zis că este de acord cu asasinii sau că libertatea de exprimare nu reprezintă o cucerire care trebuie apărată, cu orice preț, în fața asalturilor barbariei. Ci unii, printre care și eu, au subliniat faptul că pe lângă libertate mai există și o chestie numită responsabilitate (sau empatie, sau decență), și că o ordine socială sănătoasă și solidă se bazează pe ambele.
Şi, dacă tot veni vorba de starea lumii, în fond, cu ce a contribuit Charlie la transformarea lumii noastre într-o lume mai bună? Cui, în afara liderilor de extremă dreaptă care extrag şi mai mult capital politic din recentele evenimente, şi a serviciilor secrete care obţin noi justificări pentru a-şi extinde şi mai mult tentaculele “protectoare” asupra societăţii, au servit caricaturile ofensatoare ale lui Charlie? Devine fanaticul mai puţin fanatic dacă îi batjocoreşti, în mod agresiv și abject, religia? Evident – şi după cum au demonstrat-o din plin şi tragicele evenimente care au avut loc -, nu! Devine şi mai fanatic! Singurul mod de a vindeca fanatismul – asta dacă nu vrem să recurgem la fanatismul ateist militant care a făcut în secolul XX zeci de milioane de morţi – este efortul de a trata cauzele sociale şi psihologice care stau la baza lui, efortul de a stabili căi de dialog şi de a găsi şi întreţine un minim de valori şi principii comune între diferitele grupuri sociale, şi, nu în ultimul rând, efortul de a-ţi câştiga respectul celeilalte părţi, pe de o parte prin participarea ta activă (nu ipocrit-superficială) la binele comun al societăţii, pe de altă parte prin capacitatea de a recunoaşte ce anume, într-o religie, are valoare general-umană şi, slavă Domnului, se pot găsi multe astfel de aspecte în religia musulmană. Nu vei avea legitimitatea necesară pentru a-i impune limite altuia atâta timp cât tu însuţi nu eşti în stare să-ţi impui ţie limite. Iar în afara legitimităţii, rămâne doar violenţa, de la terorismul alimentat de resentiment până la tratarea terorismului prin metode propuse de partidele de extremă dreaptă şi care, în linii mari, au mai fost testate în Europa în veacul trecut şi s-a văzut la ce au dus. Or, Charlie ce a ales să facă? A ales ca, din buricul Parisului, să flegmeze peste gard în suburbie, în capul musulmanilor de la marginea societăţii, nişte caricaturi a căror abjecţie absolută transmitea de fapt mesajul că nu este nimic respectabil în religia musulmană şi, pe cale de consecinţă, nici în oamenii care aleg să se ghideze după preceptele ei.
Ca atare, mă tem că identificarea cu Charlie, prin formula “je suis Charlie”, este o identificare nu cu condiţiile politice care fac posibilă viaţa şi libertatea lui Charlie, ci cu modul în care Charlie a ales să-şi trăiască viaţa şi să-şi exercite libertatea, adică divorţând-o de responsabilitate, de decenţă, de empatie, de virtute, de toate acele valori care constituie adevăratul patrimoniu al umanităţii. Și știu că omului occidental contemporan nu prea îi place să i se amintească, din când în când, că nu își trăiește viața așa cum trebuie. Lui îi place să se admire narcisist, comparându-se satisfăcut cu “barbarii” din alte epoci (pe umerii cărora stă) și de pe alte meleaguri (a căror mizerie face parte din aceeași ecuație economică globală din care rezultă și fericirea sa). Astfel, Charlie devine un etalon al paradigmei culturale a Occidentului postmodern, şi d-aia se regăseşte umanitatea occidentală în el, mult mai mult decât s-a regăsit vreodată, şi cu atât mai puţin în vremurile din urmă, într-un martir al libertăţii precum Aleksandr Soljeniţîn. În cazul de față, vorbim nu de identificarea cu libertatea ca datorie ci cu libertatea faţă de datorie, cu liberatea ca revendicare a dreptului la abjecţie, din care derivă, în mod logic, şi revendicarea libertăţii economice decuplate total de responsabilitatea socială, adică vorbim de un ansamblu paradigmatic cultural și economic care definește postmodernitatea neoliberal-globalizantă. Omul occidental contemporan este, în foarte multe cazuri, tolerant cu alţii tocmai pentru că este tolerant cu sine, pentru că, la rândul lui, nu suportă nicio autoritate, fie ea politică sau doar morală, externă sau internalizată, care să-i mai amintească, din când în când, că mai are şi datorii, nu doar faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de alţii. De aceea, spunea Péguy, în mod paradoxal, Franţa a încetat să fie republicană, adică solidară, ca urmare a aceluiaşi proces prin care a încetat să fie creştină, instalându-se într-un neoclericalism (noua preoție seculară) confortabil al unei elite seculare pentru care progresul se reduce la a scuipa, cu nesimţire şi mulţumire de sine, seminţe în capul trecutului și, bineînțeles, în capul poporului, pe cât de nemâncat pe atât de “încuiat la minte”. Cât despre curajul lui Charlie, care a fost invocat de unii comentatori, la aceasta s-ar putea obiecta că Charlie nu a fost nici pe departe la fel de curajos pe cât de curajoşi au fost atentatorii sinucigaşi care au intrat cu avioanele în turnurile gemene, la fel cum răul făcut de Charlie nu a fost nici pe departe la fel de mare ca răul făcut de acei atentatori sau, mai nou, de asasinii săi, dar, în ultimă instanţă, tot un rău a fost, în condiţiile în care lumea în care trăim ne pune la dispoziţie o multitudine de cauze bune pentru care chiar ar merita să ne sacrificăm, inclusiv pentru cauza libertăţii înţelese așa cum se cuvine. Curajul rupt de virtute și adevăr este la fel ca libertatea ruptă de libertate și adevăr. Dacă în cel de-al doilea caz se trece de la apologia libertății la apologia dejecției sau ticăloșiei cu acte în regulă, în primul caz se trece de la apologia curajului la apologia fanatismului sau iresponsabilității.
În fine, atunci când mi se reproșează că nu mă solidarizez cu Charlie răspund că nu pot să înțeleg ce valoare ar avea solidarizarea mea în condițiile în care Charlie, insultându-mi sensibilitatea religioasă și deci aspectul cel mai profund al identității mele în modul cel mai grobian cu putință, a dat clar de înțeles că nu dă doi bani
pe mine. De ce ar avea nevoie de solidaritatea mea cineva pentru care nu valorez nimic? Fraternitatea, cum bine înțelegeau revoluționarii francezi, presupune egalitatea, egalitatea în demnitate, adică nu egalitatea insultelor împroșcate în mod aleator, deci nediscriminator, în toate direcțiile. Merită deci să mă întreb dacă cerându-mi-se să mă solidarizez, nu mi se cere de fapt “să mă supun” (în mod paradoxal, termenul Islam înseamnă supunere), adică să mă plec în fața noii zeități la care a ales să se închine lumea occidentală: individualitatea fără transcendență, fără trecut, fără obligații, cu identitate la purtător, care nu are de dat seama în fața nimănui pentru felul în care își trăiește viața, dar pe care nu ai voie să o tragi niciun pic frățește de mânecă (asta presupune autentica solidaritate) pe motiv că nu s-ar afla pe calea cea bună, pentru ca nu cumva să fii etichetat drept fascist (sau comunist), reacționar, homofob, transfob, ennemi de l’humanité, ș.a.m.d. În al doilea rând, mă tem că, dacă ar fi să mă identific cu adevărat cu Charlie, atunci ar trebui să fac și eu ce a făcut Charlie, adică să mă duc la Ambasada Franceză cu o pancartă pe care să desenez cadavrul lui Charlie într-o ipostază degradantă de natură sexuală și să scriu pe ea o insultă grobiană la adresa memoriei răposatului (în paranteză fie spus, chiar dacă acceptăm ideea că Mahomed n-a fost profet iar Iisus n-a fost Fiul lui Dumnezeu, rămân oricum niște oameni care au lăsat în urma lor două mari civilizații și milioane de oameni care s-au identificat moral-afectiv cu ei mai puternic chiar decât s-au identificat cu proprii lor părinți), totul în numele libertății de exprimare. Nu știu cum ar fi reacționat Charlie la așa ceva, cât de serios se raporta, la urma urmei, la libertatea de exprimare, dacă ar aprecia gestul meu ca pe o contribuție la cauza libertății, sau dacă ar reacționa luându-mă la șuturi, așa cum mă tem că ar proceda cei prezenți la Ambasada Franceză, și cum ar proceda majoritatea oamenilor pe care îi cunosc (inclusiv eu), dacă ar fi puși în situații similare. În orice caz, chiar și dacă aș vrea, n-aș putea să mă comport în acest fel, pentru că nu sunt Charlie. Nu știu dacă sunt la fel de curajos precum Charlie dar cu siguranță nu sunt la fel de abject ca el. Și, din acest punct de vedere cel puțin, mă simt bine așa cum sunt. Drept pentru care, nu văd ce rost ar avea să spun că “sunt Charlie”. Rest in Peace Charlie. Regret că nu ți-ai găsit un alt scop în viață decât acela de a compromite libertatea având impresia că astfel o aperi și o cultivi. Una peste alta, tu ești Charlie în timp ce eu nu sunt Charlie. Sunt Alexandru Racu iar modele mele n-au nimic de-a face cu modul în care ai ales tu să te afirmi ca prezență publică. Nu sunt Charlie. Punct.
Charlie=retardat, sau mason, sau evreu, sau filo-evreu. Scuzati pleonasmele!