”Poziţia lui creştină, mărturisită prin cuvintele lui testamentare: „Să nu mă răzbunaţi”, îi defineşte întreaga măreţie morală”

Greu se poate explica faptul că cea mai mare parte a geniilor lumii, şi când spun aceasta mă gândesc și la cele ale neamului nostru, s-au săvârşit din viaţă la vârste relativ tinere sau la vârste care nu erau chiar vârstele senectuţii.

Una dintre aceste sclipiri ale inteligenţei româneşti, care a plătit tribut morţii înainte de a spune tot ceea ce condensase providenţa în spiritul său la zămislire ca şi pe parcursul vieţii sale, a fost Mircea Vulcănescu.

Poate că jertfa acestor oameni deosebiţi va atârna mult în balanţa judecaţii transcendente pentru istorie, pentru noi aceşti mulţi rămaşi să huzurim în viaţă şi în lut sau pentru că ingratitudinea noastră comportamentală şi grija noastră estompată, ca şi indiferenţa noastră de a proteja pe aceşti oameni, care n-am făcut nimic pentru a-i ocroti, a-i pune la adăpost de furia năvălirilor barbare din toate timpurile și toate direcţiile, pe cei care deţineau făclia culturii și spiritualităţii noastre româneşti.

Cu Mircea Vulcănescu s-a săvârşit una dintre cele mai mari nedreptăţi. Mircea Vulcănescu nu fusese un factor decizional al politicii guvernului din care făcuse parte, el nu făcuse politică, el fusese un tehnician care nu urmărise decât ca economia românească să se dezvolte pe coordonate favorabile patriei sale, căci, cred că nimeni nu va contesta faptul că el a fost un mare patriot şi a făcut tot ce i-a stat în putință nu ca să servească un regim politic, ci naţiunea sa. Mai întâi că Mircea Vulcănescu nu avusese idei politice în sensul de apartenență la o ideologie politică şi în al doilea rând că el nu a fost titularul Ministerului de Finanţe, ci subsecretar de stat la acest minister. În ambele cazuri el nu putea fi implicat din punct de vedere juridic într-o afacere politică.

Mircea Vulcănescu era un mare gânditor şi un economist tehnocrat, dar mai ales un mare specialist în domeniul finanţelor publice.

La arestarea sa, în 1946, a cerut permisiunea de a-și pregăti în celula sa propria-i apărare. La proces, pledoaria-i a durat şase ore, arătând că economia tării, deși ne găseam în stare de război, departe de a fi suferit eşecuri, dimpotrivă a prosperat şi ca rezultat a fost evidenţiat faptul că la arestarea sa a lăsat în safeurile Ministerului de Finanţe, deci în tezaurul țării, nu mai puţin de 17 vagoane de lingouri de aur. Tribunalul nu a avut însă nici un fel de înţelegere, iar prejudecăţile de care sufereau membrii completului de judecată şi ordinele primite de aceştia s-au răsfrânt asupra soartei acuzatului.

După condamnare, Mircea Vulcănescu a fost depus la închisoarea Jilava, cu ani grei de temniţă în spate. Mai mulţi deţinuţi într-o cameră, era doar perioada de vârf a arestărilor, impunea în mod firesc să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât rigorile temniţei să se facă cât mai puţin resimţite. De aceea era mereu solicitat să vorbească, căci Mircea Vulcănescu avea multe de spus.

Deşi el nu era un mare consumator de biblioteci, era totuşi o inteligență sclipitoare înnăscută şi un scormonitor al sensurilor adânci ale lucrurilor. Nu refuza nimănui conversaţia pentru că în contactul cu alţii se descoperea pe el însuşi. Constantin Noica l-a imortalizat de minune când a spus despre el că: Avea nevoie de alții spre a fi el însuşi. El se oglindea în sufletele altora care îl incitau să se descopere pe sine şi să caute sensuri noi problemelor ce ei le ridicau. Acest om cu alură de mag, pe care-l vedeai cu capul plecat şi ochii întorşi înspre sine, iradia bunătate şi înţelepciune.

Iniţiator împreună cu alţi intelectuali de mare valoare, după primul război mondial, al grupului şi manifestului „Crinul Alb”, îl desemnează ca pe unul dintre liderii generaţiei sale. Întâlnirea cu profesorul Nae Ionescu, mentorul şi profesorul său, îl trezeşte la o realitate nouă, românească; metafizica creştin – ortodoxă. Dar nu rămâne aici. Plurivalența spiritului său îl determină să facă şi studii strălucite de economie politică în străinătate.

Aşa ajunge el, în perioada războiului, un tehnocrat în materie de economie și finanţe în ministerul de resort. Nu este de trecut cu vederea faptul că la vârsta de numai 24 de ani, prin intermediul Elenei Văcărescu, concepe un plan de redresare economică a Cehoslovaciei, la solicitarea preşedintelui Thomas Masaryk.

Incitat de colegii săi de cameră de la închisoarea Jilava să le vorbească, într-o zi, un paznic lipsit de bun simţ şi mai mult de omenie l-a ascultat la uşă prezentând diverse idei filozofice. Şi cum bunul simţ la aceşti cerberi ai utopiei se transformase într-o parodie, acum ei fiind delatori, mincinoşi, călăi, se încadrau astfel în jaloanele moralei comuniste. Deci, fără nici un pic de înţelegere pentru soarta acestor nefericiţi oameni care stăteau dincolo de gratii şi căutau prin paliative să-şi uşureze suferinţa, l-a scos pe acest mare şi paşnic gânditor din camera în care de bine de rău era protejat împotriva unor eventuale surprize şi, dimpreună cu alţi doi deţinuţi pedepsiţi pentru cine știe ce vini închipuire, dezbrăcaţi complet şi obligaţi să stea trei zile şi trei nopţi într-o cameră neîncălzită, în plină iarnă, cameră în care apa se scurgea de pe pereţi şi tavan. Aceasta nu însemna altceva decât o condamnare la moarte, mai ales că unul dintre ei, cel mai tânăr, era deja bolnav de plămâni.

Conştienţi de pericolul care-i paşte, şi-au pus problema salvării lor. Dar cum, în ce condiţii? … Venea noaptea, dacă vor sta aşa în picioare, dezbrăcaţi, vor răci, deci se vor îmbolnăvi şi datorită lipsei unui tratament medical eficace vor muri curând. De aceea au plănuit ca unul dintre ei să se aşeze pe betonul umed şi rece iar ceilalţi doi să se culce peste el. Fiecare dintre cei trei au vrut să se sacrifice. Dar cel care a biruit până la urmă a fost Mircea Vulcănescu.

El trebuia să fie sacrificatul, căci el a fost cel mai încăpăţânat. În conştiinţa lui a strigat cu mai multă tărie spiritul de jertfă proprie. Acesta a fost examenul suprem pe care l-a trecut Mircea Vulcănescu, creştinul și naţionalistul, în faţa istoriei Neamului Românesc, în momentele cele mai cutremurătoare, de încleştare şi luptă cu slugile lui Lucifer.

După terminarea pedepsei de trei zile, consecinţa fatală a și apărut. Mircea Vulcănescu a făcut o pneumonie care a constituit sorgintea sfârşitului său tragic, prea timpuriu, la numai 48 de ani. Manifestările extrem de violente ale bolii sale i-au obligat pe cei ce dirijau destinul acestor oameni năpăstuiţi de o soartă maşteră să-l interneze la infirmeria închisorii. Pentru moment situaţia părea că s-ar fi ameliorat, dar morbul nemilos al bolii mocnea în trupul său.

Trimis la închisoarea Aiud, îl vedeam în anii următori, când atmosfera se mai dezgheţase puţin şi ne scoseseră la muncă în fabrica de pe lângă închisoare, fosta proprietate a unui inginer pe nume Stoica, acum naţionalizată.

Îl vedeam, zic, dimpreună cu celelalte personalităţi marcante dintre care mai reţin pe Alexandru Marcu, titularul catedrei de limba şi cultura italiană a Universităţii din Bucureşti, traducător la lui Dante în limba română, profesorul Nasta, precum miniştri, generali etc., făcând munci de corvoadă în curtea fabricii, ei neavând dreptul de a lucra în fabrică, adevărata moară a măcinării energiilor şi sănătăţii noastre, unde lucram câte 12 ore în două schimburi, de zi şi de noapte, deci nu 6 sau 8 ore cum susţinuseră odată comuniştii, când nu erau la putere. Acum îşi schimbaseră optică…

După câtva timp Mircea Vulcănescu a făcut o recidivă. A fost iarăşi nevoie să fie internat. Era prin anul 1952, când, ca urmare a unei crize galopante am fost internat şi eu în spitalul închisorii Aiud, unde mai era spitalizat la acea oră şi scriitorul şi eseistul Villi Beneş. Într-o zi călduroasă a acelei veri i-am găsit pe amândoi stând la soare în curtea spitalului. Eram cu un coleg de suferinţă. Ne-am apropiat cu sfiiciune de dânşii. Personal ştiam ce reprezenta Mircea Vulcănescu pentru cultura şi spiritualitatea românească. Ne-au primit cu multă bunăvoinţă. Vorbea Villi Beneş, Mircea Vulcănescu intervenind rar, mai mult tăcea. Tăcerea lui era semnificativă, fie că medita la cele spuse de Beneş, fie că era copleşit de suferinţa lui.

După ce a terminat Beneş, care perora fără întrerupere, am prins a-l ruga, după respectivele prezentări şi recomandări, pe marele gânditor să ne vorbească ceva despre fenomenologism. Ştiam că avea slăbiciune pentru acest curent şi că atunci când era incitat pledoaria lui lua forme pasionante. Dar parcă de astă dată el nu mai era acel argint viu ale cărui idei gâlgâiau fără potolire în spiritul său. Se resimţea parcă o oarecare oboseală, o melancolie dacă vreţi, pe care nu şi le mărturisea, dar pe care trebuia să le citeşti pe chipul său şi să le înțelegi. În orice caz, cu capacitatea lui de ordonare, de sistematizare, a căutat să ne prezinte un fenomenologism cât mai aproape de factura lui filozofică. Au mai urmat discuţii, comentarii şi apoi ne-am despărțit. Deşi părea să se comporte cât mai prietenos, parcă ceva îl rodea şi trebuia să citeşti aceasta, că trebuie să fie ocrotit. Am plecat cu regrete pentru că în apropierea lui te simţeai ca în preajma unui izvor de apă vie.

N-a trecut mult de la acest adevărat eveniment pentru mine şi cu Mircea Vulcănescu s-a comis o nouă şi mare nedreptate. Este scos din spital şi trimis în secție. Spre deosebire de Celular, secțiile aveau camere în care erau înghesuiţi pe paturi de fier suprapuse între 16 şi 18 deţinuţi. Aici nu era linişte, posibilitate de a asigura igiena camerei, nici cea corporală şi cu atât mai puţin de a urma un tratament adecvat bolii lui, ca să nu mai vorbim de alimentaţia redusă din punct de vedere caloric şi proteic. Toate acestea au făcut ca boala lui să ia un curs agravant.

Ce se întâmplase oare, ce manevră a mai fost pusă la cale care a făcut posibilă scoaterea lui din spital, de care avea aşa de multă nevoie? În acest spital lucrau mai mulţi medici renumiți, foşti profesori universitari, doctori foarte iscusiţi şi cu multă bunăvoinţă faţă de bolnavi.

Soarta lui Mircea Vulcănescu parcă a fost hotărâtă să depindă de capriciile unor oameni neînţelegători în a aprecia valoarea unui om, începând cu cei care au decis condamnarea lui şi terminând cu cel ce i-a hotărât sfârşitul atât de tragic.

lată cum s-au derulat evenimentele. Se vântura în spital că era nevoie de un pat liber în care să fie internat un nou bolnav, deci cineva dintre cei internaţi în acest spital trebuia externat. Erau în discuţie numele lui Mircea Vulcănescu şi acela al lui Fermo, fost redactor la ziarele „Dimineața” şi „Adevărul” (cele de dinainte de ultimul război mondial). Fermo era un om bătrân, trecut de 80 de ani. Mircea Vulcănescu era susţinut de toţi medicii spitalului (şi nu erau puţini la acea oră), pentru mai multe motive: boală gravă, vârstă, personalitate. Fermo nu era susţinut decât de un singur medic, pe nume Iriminoiu, care întotdeauna făcea opinie separată faţa de ceilalţi colegi de breaslă. Un singur motiv ar fi avut Iriminoiu să-l susţină pe Fermo, că era om.

Dar celelalte opţiuni erau în defavoarea lui. Şi cum mai întotdeauna răul, chiar dacă pentru scurt timp, învinge, şi în cazul de faţă poziţia doctorului Iriminoiu a învins şi odată cu ea a învins în ultimul rând răul, rău care s-a repercutat şi asupra culturii şi spiritualităţii româneşti, poate privind lucrurile din punct de vedere istoric, metafizic poate nu.

Mircea Vulcănescu, scos din spital, dus la secţie, unde lipsit fiind de un tratament eficace, observaţie medicală permanentă, precum şi de hrană necesară unui bolnav de plămâni, în câteva luni, la 22 noiembrie 1952, a decedat. […]

Portretul doctorului Iriminoiu ne duce cu judecata la a-l considera ca autor moral al morţii lui Mircea Vulcănescu, omul de geniu, care asemenea mentorului său Nae Ionescu, era pe punctul de a spune cuvântul ultim în problemele majore ale culturii şi spiritualității româneşti, ca şi ultimele concluzii trase dintr-o experiență interioară fertilă şi profundă. Dar acest neam, se pare, că doreşte mereu jertfe, dar jertfe din rândul celor mai buni dintre noi, celor mai ageri la spirit dintre toţi, celor mai luminaţi.

Amintirea lui Mircea Vulcănescu va rămâne neştearsă în inimile celor ce l-au cunoscut şi, asemenea unui munte, cu cât ne-am îndepărtat mai mult de el, în timp, măreţia lui a devenit şi mai impresionantă.

Poziţia lui creştină, mărturisită prin cuvintele lui testamentare: „Să nu mă răzbunaţi”, îi defineşte întreaga măreţie morală.

(George Popescu Glogoveanu – Sub sabia cavalerilor apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 37-43) via Fericiti cei Prigoniti