După o lungă vară politică fierbinte, urmează o scurtă toamnă electorală, nu neaparat febrilă, ci mai degrabă apăsătoare. Situația seamănă enervant de bine cu cea din toamna anului 2000, când presimțeam cu toții că PSD urma să domine autoritar țara pentru următorii ani. Ca și atunci, se simte senzația de apăsare a inevitabilului.
Și, la fel ca atunci, forțele de Dreapta sunt slabe – pentru că sunt împărțite și pentru că nu sunt stabile ideologic. Zece ani cu președinte la Cotroceni par să lase Dreapta într-o stare aproape neschimbată față de cea de acum 15 ani. Cum de a fost posibil?
Pentru a putea da răspunsul, trebuie să aruncăm o privire asupra a ceea ce a însemnat Dreapta în România, după 1989. La începutul anilor `90 Dreapta însemna un conglomerat politic și ideologic, constituit de omul său providențial, Corneliu Coposu, ca reacție la Stânga nereformată, reprezentată de FSN. Astfel a apărut CDR, din care făceau parte (sau în jurul căreia gravitau) PNȚcd, PSDR, PNL, Alianța Civică, PAR (viitorul UFD). Dintre acestea, doar PAR se revendica strict de la Dreapta, dar inițiativa a eșuat, inconsistența acestui proiect sortindu-l, rapid, eșecului; PSDR și PNȚcd veneau din Stânga (deși seniorul Coposu avusese buna inspirație să afilieze partidul la ”internaționala” creștin-democrată – ce contradicție în termeni!), iar Alianța Civică (cu PAC – formula sa politică) grupa intelectuali ziși ”de Dreapta”, dar, de fapt, de formație stângistă; PNL, conform poziționării sale doctrinare (și prin similitudine europeană) cobora din Stânga, dar avea totuși în spate tradiția neaoșă, care îl poziționase în centrul-dreapta interbelic românesc. Jocului politic i s-a alăturat Stânga parțial reformată a lui Petre Roman – viitorul PD.
Moartea lui Corneliu Coposu a propulsat această coaliție eteroclită (considerată a fi ”Dreapta” doar prin raportare la monolitul de Stânga aflat la putere – o Stângă organizatoric și ideologic consistentă) la guvernare – o guvernare extrem de chinuită, care a însemnat sfârșitul CDR, dar și al PNȚcd. Părăsită de ”învinsul” Emil Constantinescu, ”Dreapta” nu a existat la alegerile din 2000 și doar conducerea politică cvasi-autoritară și arogantă a lui Adrian Năstase i-a permis ulterior să-și revină, sub forma Alianței DA (PNL+PD). În 2004, Dreapta l-a descoperit pe Traian Băsescu, care provenea din stânga reformată a lui Roman. Ca altădată Corneliu Coposu, Traian Băsescu a mutat PD în PPE – care includea foștii creștin-democrați europeni. Și aici trebuie făcută trista remarcă – ”Dreapta” românescă postdecembristă s-a bazat nu pe doctrină și oameni de convingere, ci pe oameni ”providențiali” – Coposu, Băsescu. Problema cu astfel de oameni este că dispariția lor lasă lucrurile la fel sau mai rele decât înainte, dacă ei nu creează în urma lor substanța care să acopere definiția ideologică: Coposu nu a avut timp, Băsescu nu a reușit – și rămâne să ne întrebăm cât de mult și-a dorit asta cu adevărat.
Care este astăzi tabloul ”Dreptei” – ”moștenirea lui Traian Băsescu”, așa cum o numesc unii, luând în discuție întreaga implicație a acțiunilor președintelui asupra spectrului politic de Dreapta? Și care dintre candidații de astăzi la alegerile prezidențiale poate fi numit ”de Dreapta”?
ACL (o ”Alianță Dreptate și Adevăr” mai ponosită – măcar DA a impus o măsură de Dreapta – cota unică) este o construcție artificială și chinuită: PNL, în ciuda trecerii la PPE, râmâne partidul care a participat la lovitura din vara anului 2012; PDL, partid care tinde să concureze PSD privind organizarea în teritoriu, a rămas parțial marcat de tarele provenienței sale stângisto-FSN-iste, mai având mult până la a se putea considera cu adevărat curățat de petele trecutului său, mai apropiat sau mai îndepărtat. PMP este la început de drum în viață și în PPE și a fost ocolit sau părăsit de ”intelectualii lui Băsescu”, care au preferat PDL sau s-au strâns în jurul Monicăi Macovei. Noua Republică va fi curând redusă la statutul de remorcă și va eșua, prin absorbție, în beneficiul – probabil – al unui loc călduț pentru lider(i). PNȚcd a rămas doar o fantomă, gâtuită de mâini ariviste și incompetente, iar UDMR – și ea membru PPE – este interesată strict de interesele reale sau închipuite ale minorității maghiare. Despre trista păcăleală stângisto-securistă, denumită PC, nici nu are rost să amintesc.
În ceea ce privește candidații la alegerile prezidențiale, ziși ”de Dreapta” – situația stă cam așa: Johannis a fost propusul premier al USL, adică al lui Dan Voiculescu – are pe rol problema cu ANI și pe cap cele 6 case cumpărate din meditații profesorale; este neamț și nu este ortodox; în concluzie, nu are nici o șansă în fața lui Ponta; nu este cu adevărat un om de Dreapta și, deci, nu va reuși să scoată din case electoratul dezamăgit de pe această porțiune de spectru politic. Monica Macovei ar avea șanse să sensibilizeze acel electorat, dar (deși mulți o privesc ca pe urmașa și continuatoarea nerecunoscută a lui Traian Băsescu) are o formație educațională și profesională stângistă, lucru care s-a văzut și în declarațiile legate de religie și de minoritățile sexuale. Elena Udrea (autoproclamată – stea de Dreapta de incorigibilul Traian Băsescu) nu intră în discuție – ea nu poate fi de Dreapta pentru că nu știe cu ce se mănâncă asta și pentru că nu trăiește într-o lume cunoscută, ci, poate, în una viitoare, în care Norvegia va deveni republică. Traian Băsescu o susține, pentru că, deloc paradoxal, totuși, el nu ar fi deloc deranjat de o victorie a lui Ponta: asta i-ar da ocazia să întoarcă spre PMP o mare parte, pocăită, a PDL și noul partid, astfel constituit și întărit, l-ar recunoaște de lider și l-ar împinge ulterior spre poziția de șef al opoziției. O victorie a Monicăi Macovei sau a lui Johannis l-ar îndepărta de această perspectivă, iar victoria Elenei Udrea este imposibilă (lucru știut foarte bine de președinte), rolul acesteia fiind doar acela de a se da la o parte și a-i face loc la momentul potrivit.
Corneliu Coposu, omul care a fost mai de Dreapta decât îl lăsa chiar istoria și doctrina propiului partid, nu mai este; nu mai sunt nici cei 2-3 liberali de rezistență, pe care România i-a avut acum două decenii; Traian Băsescu, oportunistul Dreptei, își încheie mandatul și, în ciuda eforturilor sale, nu va mai avea niciodată rolul din trecut, pe scena politică românească. Astfel, pe linia Dreptei (ale cărei șanse, în noiembrie, sunt absolut minimale – și asta doar în mod excepțional) nu mai putem întâlni astăzi decât fals, kitsch, impostură și ceva bune intenții nesusținute însă de structura intrinsecă personajelor care reclamă afilierea.
Poate că numai un partid care încă nu există, unul care să își asume valorile conservatorismului românesc de altădată, ar reprezenta cu adevărat Dreapta în România și ar fi pepiniera pentru lideri reali, care să treacă țara prin secolul care a început.
