Părintele Ştefan Marcu – Un simbol al rezistenţei anticomuniste din Vrancea

Părintele Ştefan Marcu s-a născut la 28 noiembrie 1906, în localitatea vrânceană Poiana, într-o familie cu tradiţie preoţească, unul dintre înaintaşii săi, preotul Ion Danţiş, din Nistoreşti, fiind cunoscut drept „patriarhul Vrancei”. A suferit martiriul puşcăriilor comuniste vreme de 15 ani şi a plecat la Domnul printr-o moarte violentă.

Părintele Ştefan Marcu, mare trăitor al ortodoxiei şi iubitor de neam, este încă unul dintre numeroşii preoţi ortodocşi care s-au jertfit pentru credinţă.

În iunie 1928, Ştefan Marcu a absolvit Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, pe care o va termina mai târziu, din cauza greutăţilor pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieţii. La 1 noiembrie 1929 este numit profesor la Şcoala Normală de învăţători din Focşani, unde a funcţionat până la 1 decembrie 1931. La 11 ianuarie 1931 se căsătoreşte cu Elena Chifulescu, cununat fiind de liderul Mişcării Legionare, Corneliu Z. Codreanu. A avut trei copii: Gabriela, Mihaela şi Corneliu.

Ulterior, este hirotonit pe seama parohiei Nistoreşti, unde va sluji de la 1 decembrie 1931. Această parohie era compusă din satele Podul Nărujii, Rebegari, Nistoreşti, Ogoarele, Bâtcari, Găinari, Romaneşti şi Olăreşti, cu 336 familii, respectiv 1263 suflete, în anul 1936. Parohia avea o biserică cu hramul „Pogorârea Sf. Duh” şi filia „Sf. Nicolae”. Era ajutat de preotul iconom Ioan Danţiş, cel care contribuise mult la reclădirea celor două biserici din parohie.

Pr. Marcu se va angrena în curentele politice ale vremii şi se va remarca în cadrul organizaţiei legionare încă din 1929, devenind, mai întâi şef legionar de plasă, apoi şeful Mişcării pe judeţul Putna, până în 1938, când s-au desfiinţat partidele politice. În timpul valului de represiune pornit în decembrie 1933, la ordin politic, după uciderea lui I. Gh. Duca, preotul Ştefan Marcu este „depus în penitenciarul Focşani la dispoziţia organelor poliţieneşti” timp de peste o lună, fără mandat de arestare şi fără a i se da vreun fel de explicaţii. Activitate legionară, în viziunea organelor poliţieneşti, era considerată ridicarea unei troiţe, la 14 mai 1936, la Stroeşti-Năruja, „din proprie iniţiativă” a părintelui Marcu, la a cărei sfinţire a participat preotul Vasile Boldeanu şi alţi lideri legionari din zonă.

La 25 martie 1938, de praznicul Bunei Vestiri, părintele Marcu avea să fie anchetat şi percheziţionat de către şeful postului de jandarmi din localitate, în vederea găsirii de „material de propagandă legionară”, încheiat cu „rezultat negativ”. Demersul Jandarmeriei era determinat de gestul părintelui de a-i pomeni pe Ion Moţa şi Vasile Marin, legionarii căzuţi în războiul civil din Spania, la ieşirea cu Cinstitele Daruri în timpul Sfintei Liturghii oficiate de praznicul amintit.

În septembrie 1938, părintele Marcu va fi trimis în lagărul de internaţi legionari de la Vaslui, apoi, la mijlocul lunii noiembrie, la cel afectat numai preoţilor de la Sadaclia (judeţul Tighina, Basarabia). Aici, alături de ceilalţi preoţi închişi, părintelui Marcu avea să i se confişte cartea de rugăciuni, considerată drept material legionar.

La 22 decembrie 1938, preotul Ştefan Marcu avea să se înapoieze acasă din lagărul de la Sadaclia. Ulterior, obligat de autorităţi, ca orice funcţionar al statului, la 12 ianuarie 1939, va adera la „Frontul Renaşterii Naţionale”, partidul înfiinţat de regele Carol al II-lea. Însă, aceasta nu-l va scuti de şicanele Jandarmeriei, deoarece la fiecare eveniment politic, la toate provocările regimului la adresa legionarilor, părintele Ştefan Marcu va cunoaşte percheziţii şi reţineri.

Astfel, pe 26 ianuarie 1939, la întoarcerea sa de la Bucureşti, unde susţinuse cîteva examene la Facultatea de Teologie, avea să fie percheziţionat la domiciliu şi reţinut pe motivul că la plecarea din localitatea natală nu anunţase postul de jandarmi. Ulterior, la 21 septembrie 1939, pe fondul uciderii lui Armand Călinescu, părintelui nostru i se va efectua o percheziţie domiciliară, în vederea depistării de „material legionar sau armament”, dar iarăşi nu i s-a găsit nimic. Totodată, el avea să fie reţinut şi înaintat Legiunii de jandarmi Putna.

Preot şi lider politic

La 4 septembrie 1940, pe fondul tulburărilor politice de la Bucureşti care vor culmina cu abdicarea regelui Carol al II-lea, printr-un ordin telefonic de la Poliţia judeţului Putna, părintele ştefan Marcu era percheziţionat la domiciliu şi reţinut.

După instaurarea regimului naţional-legionar, în septembrie 1940, la rugămintea preotului Vasile Boldeanu, Ştefan Marcu va primi conducerea organizaţiei legionare pe judeţul Putna, până în ianuarie 1941. În această calitate, s-a confruntat cu manifestările negative ale unor legionari, care susţineau că aveau ordine precise de la centru şi încercau să facă diverse acţiuni ocolindu-l. Dar nici rolul de preot „nu se împăca cu starea de comandă”. „Aveam impresia că există oarecare discordanţă în felul în care înţelegeam eu lucrurile şi felul cum căutau alţii să le rezolve”, spunea părintele într-o declaraţie autobiografică din 10 mai 1949.

Cum se împăca rolul său de preot cu postura de lider politic, aflăm din acelaşi document: „În tot timpul cât am făcut politică nu am pierdut din vedere faptul că sunt preot. Au fost două planuri de activitate cu caracter social: unul politic şi altul preoţesc. În concepţia mea de viaţă planul principal a fost acela al activităţii mele preoţeşti, cu care am căutat să mă identific, iar celălalt a rămas întotdeauna secundar. Din toate acestea am rămas însă cu constatarea că între felul meu de a judeca politic şi felul în care cei mai mulţi dintre legionari, cu care fusesem în contact, judecau lucrurile, şşi astfelţ se produsese o discordanţă”.

În timpul aşa numitei „rebeliuni legionare” din ianuarie 1941, cu înţelepciune şi bunăvoinţă din partea autorităţilor statului, Pr. Marcu a reuşit să păstreze calmul legionarilor, pentru ca un conflict să nu izbucnească pe străzile oraşului Focşani. „Acelea au fost zile foarte dificile pentru situaţia mea de şef politic. Mulţi îşi pierduse judecata limpede şi se lăsau mânaţi de pasiuni. Din clipă în clipă puteau izbucni conflicte în judeţ sau în oraş, care puteau duce la inutile vărsări de sânge.

Peste tot era haos şi starea aceasta era amplificată de veştile fanteziste date la radio. Am făcut sforţări să-mi păstrez calmul. Am apelat la toată puterea mea de judecată ca să iau hotărâri prin care să pot depăşi momentele critice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să treacă acele zile fără nici un incident şi am avut chiar mulţumirea să primesc felicitări publice de la prefectul de atunci […], care a spus că m-am purtat ca un preot” – mărturiseşte părintele.

După evenimentele din ianuarie 1941, părintele s-a retras în satul natal, la biserica la care slujea ca paroh, precum spune în declaraţia amintită: „Terminând onorabil cu situaţia gravă din ianuarie, am putut să mă retrag iar în satul meu şi să-mi caut de preoţie şi de poporul meu. De atunci n-am mai făcut nici un fel de politică. Am activat ca paroh, acolo unde mi s-a cerut şi mi-am căutat de gospodărie”.

Hărţuit de autorităţi

Avea să fie urmărit în continuare, suspectat întotdeauna că prin fosta sa poziţie în Mişcarea Legionară din judeţul Putna, ar putea atenta la siguranţa statului. Într-o notă din 7 aprilie 1941, aflăm că părintele Marcu se află „în strictă supraveghere”. Ulterior, acesta nu putea pleca din localitate fără acordul Jandarmeriei, deoarece se afla în stare de arest la domiciliu, situaţie faţă de care a protestat susţinând că nu este prevăzut în nici o lege. Totodată, părintelui i se intercepta corespondenţa.

La 14 decembrie 1941, domiciliul părintelui era percheziţionat din nou, ca o consecinţă a unui denunţ cum că ar deţine material de propagandă legionar. Rezultatul acţiunii jandarmilor poate fi considerat ca unul dintre cele mai ridicole, avînd în vedere obiectele considerate suspecte şi trecute în procesul-verbal: „Una pijama verde a Pr. Ştefan Marcu; una bluză verde a Dnei Elena Marcu […]. Arme şi muniţiuni nu s-au găsit”. Această situaţie se va opri aici. Însă numai pentru moment. Pe 14 iunie 1942, părintele era percheziţionat din nou pentru aceleaşi pijamale. Cu această ocazie, părintele va declara: „Pijamaua ce mi s-a confiscat este proprietatea mea şi am purtat-o aşa cum se obişnuieşte de toată lumea, în cadrul intim, familial”. Totodată, soţia acestuia adăuga în declaraţia sa că, „fiind proprietatea mea şi întrucât susţin ca o pijama nu poate să facă obiect de propagandă ilicită, sper că voi fi din nou în posesia ei”.

Pentru finalizarea acestei anchete, părintele a fost dus la Parchetul Militar al Diviziei 21 Galaţi, care, în referatul introductiv, susţinea că „din nimic însă nu s-a constatat că ar mai fi activat în mişcarea legionară şi după ianuarie 1941 şi de asemenea nu s-a putut stabili dacă ei au purtat pijamalele în public”. Astfel, cazul a fost clasat.

Totuşi, prin ordinul nr. 447 din 25 decembrie 1942 către postul de jandarmi din Năruja, în conformitate cu ordinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi al Ministerului Afacerilor Interne, părintele nostru a fost reţinut „cu tact” şi trimis la mănăstirea Tismana, devenit pentru o vreme lagăr de preoţi. De aici avea să fie eliberat în aprilie 1943.

După momentul 23 august 1944, părintele Marcu avea să fie urmărit în continuare cu mai multă insistenţă de către organele poliţieneşti, în conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu încheiate cu Uniunea Sovietică, care aveau în vedere anihilarea „grupărilor fasciste” bănuite că ar mai putea activa pe teren politic sau subversiv. Astfel, la 13 octombrie 1944 domiciliul părintelui Marcu era percheziţionat. În ianuarie 1945, părintele Marcu era verificat de „Comisiunea operativă de punere sub pază a legionarilor”, deoarece era învinuit „că a activat în mişcarea legionară ca şef al organizaţiei judeţului Putna, fără alte fapte la dosar”, drept pentru care s-a dat aviz de eliberare, deşi în toată această perioadă stătuse ascuns la mama sa, la Poiana şi la domiciliu.

Sprijin pentru rezistenţa anticomunistă

Până în 1948, părintele Marcu a fost lăsat în pace de autorităţile statului. Nici el nu s-a mai implicat însă în chestiunile politice şi, în plus, se bucura de preţuire şi ataşament printre credincioşii din parohia sa, după cum putem afla într-o notă informativă din 2 iulie 1948: „Nu i-a parte la adunările comunei ce au loc; se ocupă cu slujba de preot şi gospodăria […]; speră şi nutreşte ideea în noua schimbare; […] are priză mare; locuitorii comunei cred mult în el; are temeri şi este îngrijorat a nu fi arestat şi internat în lagăr. [Este] capabil să târască masele după el; foarte bun orator şi cu mult spirit de organizare”.

Era liniştea dinaintea furtunii.

În aprilie 1948, aflându-se la Focşani, în vizită la Octav Pavelescu, gazda fiicelor lui care urmau Liceul de fete din localitate, intră în contact cu doi studenţi din Bucureşti, originari din Panciu, implicaţi în grupul de rezistenţă din Vrancea. Aceştia din urmă i-au adus la cunoştinţă părintelui nostru că, în calitatea lor de legionari, sunt în legătură cu Comandamentul din Bucureşti cu dispoziţia ca el să nu activeze, ci doar, prin Costin Atanasiu, să păstreze legături foarte discrete cu cei tineri care aveau misiunea de a acţiona. Totodată, atunci când arestările sunt iminente, anunţate de Comandamentul din Bucureşti, cei vizaţi să poată fi găzduiţi de vechii legionari, prin grija părintelui. Părintele Marcu a dat indicaţii lui Costin Atanasiu să strângă bani de la mai multe persoane, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi şi închişi.

Această stare de expectativă nu va dura prea mult, în vara lui 1948 Securitatea trecînd la arestări masive în zona Vrancei, situaţie care l-a determinat pe părintele Marcu, la 17 iulie, să se refugieze pe dealurile din apropiere, împreună cu Octav Pavelescu şi Costin Atanasiu, chiar cu câteva minute înaintea sosirii Securităţii acasă la el. O vreme a stat acasă, apoi, pe timpul iernii, la mama sa, la Poiana. Dacă el a reuşit să scapepentru moment de arestare, în schimb, soţia şi fiica sa Gabriela au fost reţinute.

În timpul refugiului, s-a întîlnit cu mai mulţi membrii ai mişcării de rezistenţă din Vrancea. În septembrie, apoi noiembrie 1948, studentul Cristea Paragină, din Panciu (fugar), i-a adus la cunoştinţă părintelui iniţiativa de a reorganiza Mişcarea Legionară în zonă, pentru care avea nevoie de sprijin. Părintele a refuzat să se implice. În martie 1949, prin fiica sa Gabriela, este înştiinţat că şeful legionar al judeţului Râmnic doreşte să vorbească cu el, mai ales că la nivel central s-a ajuns la un acord de colaborare anticomunistă între ţărănişti, liberali şi legionari. Întâlnirea nu a mai avut loc, deoarece liderul de la Râmnic a fost arestat.

În urma dispariţiei de la domiciliu a părintelui Ştefan Marcu, credincioasa Murgu Cucova, „obişnuind a face propagandă religioasă, a luat iniţiativa propunând în faţa sătenilor din acea comună care erau adunaţi în faţa Primăriei, să se întocmească un memoriu adresat către Prezidiul RPR, prin care să se ceară încetarea urmăririi susnumitului preot şi readucerea sa în comună pentru a sluji mai departe în biserică”. În nota citată, făcută către Direcţia Generală Securităţii şi datată 5 ianuarie 1949, se susţinea că, „după ce populaţia a aprobat această propunere, numita Murgu Cucova a întocmit acel memoriu, vizitând sătenii din casă în casă, pentru a fi semnat, fiind ajutată la colectarea semnăturilor de numitul Stoian Vasile din aceiaşi comună”. Evident că Securitatea a luat măsuri, dar cum şi când nu putem preciza.

La 25 aprilie 1949, părintele Ştefan Marcu era arestat de Securitate, după ce îi fusese percheziţionată casa. El a fost inclus de anchetatorii Securităţii în lotul „Comitetul Unic” din Focşani, format din 15 persoane şi condus de preotul Enache Graur, care, potrivit anchetei, era în legătură cu Comitetul de rezistenţă naţională din exil. A fost anchetat de la arestare şi până în noiembrie 1949, la dosar reţinându-i-se doar două declaraţii date în 10 mai şi 9 iunie 1949. Împreună cu părintele Ştefan Marcu, aveau să fie arestate soţia lui, Elena şi fiica cea mare Gabriela.

Un adevărat lider spiritual şi în temniţă

În referatul Securităţii de încheierii a anchetei penale asupra grupului de rezistenţă „Comitetul Unic” din Focşani, datat 3 noiembrie 1949, părintele Ştefan Marcu „se face vinovat de găzduire a legionarilor Octav A. Pavelescu şi Costin Atanasiu, pe care i-a ţinut ascunşi în locuinţa sa din Nistoreşti timp de 3 luni de zile, ştiind că sunt fugari. Se face vinovat de activitate legionară, că în toamna anului 1948 ţinea legături cu Octav Pavelescu, Costin Atanasiu şi cu alţi legionari, trasându-le sarcini de felul cum trebuie să ţină legătura cu legionarii fugari şi din munţi. Se face vinovat de felul cum trebuie să se organizeze foştii membrii legionari, de a da cotizaţii şi de a colecta sume pentru cei ce sunt în închisori (legionari)”.

La 14 august 1950, prin Sentinţa nr. 663 dată de Tribunalul Militar Galaţi, părintele Ştefan Marcu era condamnat la 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică, pentru uneltire contra ordinii sociale şi pentru favorizarea infractorului. La 26 octombrie 1950, prin Decizia nr. 3435, Curtea Militară de Casare şi Justiţie respingea recursul cerut de părintele Marcu.

După condamnare, părintele Marcu a suferit în penitenciarele gulagului românesc de la Galaţi (1950 şi 9 aprilie 1959), Jilava (1959), Aiud (1951, 1956 şi 1959) şi coloniile de muncă de la Valea Neagră (1950-1951), Peninsula (1951) şi Poarta Albă (1951).

Ca deţinut politic a muncit în mai multe rânduri la Poarta Albă 22 zile, în luna aprilie 1951; la Peninsula 164 zile, în perioada 1 mai-16 octombrie 1951 şi la Aiud 282 zile, în mai multe perioade. Totodată, pentru diferite anchete a fost mutat la Securitatea din Cluj (8-19 octombrie 1952), penitenciarul Aiud (aprilie 1952, 26 septembrie 1952 şi 12 ianuarie 1956-pentru a arăta legionarii din Focşani) şi Galaţi (12 aprilie 1959).

În puşcărie a avut probleme cu sănătatea şi aşa precară încă dinainte de 1948. Din documentele aflate în dosarul său de penitenciar aflăm că părintele Marcu a suferit de TBC pulmonar, pentru care, la 6 februarie şi 14 noiembrie 1956, era internat în spitalul penitenciar de la Aiud. La 27 septembrie 1956, pe când se afla tot la Aiud, era suspectat de o „distrofie gr. II”. De o „pleurezie […] dreaptă” avea să fie internat la 28 mai şi la 21 iulie ca „ameliorat”, pentru ca între 27 iulie 1961-17 martie 1962 să aibă o „epicriză” şi să fie internat din nou cu diagnosticul „TBC pulmonar […]”.

De la preotul Dimitrie Bejan, care l-a întâlnit pe părintele Marcu la Aiud, ne-a rămas un episod relevant pentru cum s-a purtat acesta în temniţă: „Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine ? Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt. Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac! Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…”.

La 21 aprilie 1964, prin expirarea termenului de pedeapsă, părintele Ştefan Marcu era eliberat din penitenciarul de la Aiud.

Omorît de Securitate?

În urma condamnării părintelui Marcu, a suferit şi familia sa. Astfel, prin adresa Direcţiei Regionale Focşani către Biroul local de Securitate, din 8 februarie 1951, se cerea: „Luaţi măsura de a recruta o reţea informativă pe lângă familia preotului Marcu Ştefan din satul Nistoreşti, care este arestat. Interesează din ce trăieşte această familie, cine o ajută din punct de vedere material şi moral şi cu ce elemente are legături. Rezultatul acţiunii informative ne va fi înaintat în copie până la data de 20 februarie 1951”.

Faţă de acestea, la 16 februarie 1951, Biroul de Securitate răspundea că de aproximativ de trei luni soţia şi cei doi copii aflaţi în libertate s-au mutat în Focşani şi a fost dirijat un informator. În acest sens, la 22 martie 1951, sursa „Iscu” informa Securitatea despre soţia părintelui Marcu: „Ea a început a-mi povesti că trăieşte cumplit de greu. A dat divorţ de soţ […] a plecat din Vrancea ca să poată întreţine o fetiţă la liceu. Până acum a mai vândut ce a avut, dar de acum nu prea mai are ce vinde şi nici n-are cu ce să se îmbrace şi să se jeneze de lume. A fost şi a cerut serviciu la plasare, dar nu avut acte bune. E dispusă să facă orice fel de muncă, dar toţi se feresc de ea. Nu ştie nimic de la soţ. De la fetiţă nu are veşti din noiembrie [Gabriela, n. n.], când i-a trimis haine. Ea în Focşani stă în camera închiriată pe nume fetiţei de a liceu”.

După eliberare, părintele Marcu a fost supravegheat cu o indiscreţie intenţionată. Era chemat foarte des la Securitate, uneori numai pentru a fi văzut de oameni pentru a fi compromis. Deşi pus în situaţii delicate, a sfârşit prin a-şi stăpâni urmăritorii cu iubirea sa capabilă de jertfă, câştigându-le respectul celor mai mulţi dintre ei. Nu de puţine ori, unii dintre securişti, în special spre apusul regimului comunist, şi-l alegeau duhovnic, tocmai pentru că îi cunoşteau verticalitatea.

De la 1 octombrie 1964, şi până la pensionare, 1 ianuare 1975, a slujit la parohia Maluri, din Protoeria Focşani, judeţul Vrancea, fiind apreciat, respectat şi iubit de cei păstoriţi.

După treizeci de ani de la plecarea din parohie este încă viu şi des pomenit de cei păstoriţi. Timp de 15 ani a slujit la diverse biserici din municipiul Focşani, fiind un duhovnic de excepţie, întorcând pe mulţi la credinţă. Medici, profesori, ingineri, avocaţi şi procurori, precum şi creştinii de rând îl căutau, atât pentru competenţa sfaturilor sale cât şi pentru puterea rugăciunii, prin care i-a salvat pe mulţi de la pieirea veşnică. A fost o conştiinţă slujitoare autentică, un ascet desăvârşit, un trăitor sincer al mesajului Evangheliei. Putea fi surprins, în timpul Sfintei Liturghii, cu lacrimi ce-i spălau faţa, cu chipul transfigurat, cu o voce răguşită, dar cu un simţ al melosului bizantin deosebit. Era un sfânt din icoană şi o voce din adânc, chip al blândeţii şi ocean al smereniei. A suferit, nu doar din partea organelor de represiune, ci chiar din partea unor colegi, care, obedienţi regimului, stăpâniţi şi de o ascunsă invidie, i-au interzis să slujească, făcându-l să se simtă un străin printre ai săi. A fost necruţător cu păcatul şi înţelegător cu păcătoşii.

În seara zilei de 28 septembrie 1989, pe când se întorcea de la piaţă, pe trecerea de pietoni, din faţa scării blocului unde locuia, o maşină l-a lovit şi numai după câteva ore de chin şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile Ziditorului. „Accidentul” poate fi suspectat de conotaţii politice, cu atât mai mult cu cât şoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident.

(Adrian Nicolae Petcu și Pr. Ionel Ene – Revista Rost, nr. 28 – iunie 2005)

---

 

Izvoare inedite:

ACNSAS, fond Documentar, dosar 74, vol. 6;

AMJDIN, fond Penal, dosar 12945, vol. 1, 3;

ANIC, fond DGP, dosar 76/1946;

ATMTI, fond Penal, dosar 143/Vrancea, vol. 2, 5.

Izvoare edite:

BEJAN, Dumitrie, Viforniţa cea mare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.

Lucrări generale:

***Anuarul Eparhiei Romanului-1936, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, SAR, Bucureşti;

***The Imprisoned Church. Romania 1945-1989, INST, Bucharest, 1999;

IVAN, Mihai Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001;

MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, Patmos, 2001.