Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Şchiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului.
Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. […]
Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al facultăţii de teologie de la Cernăuţi, era şi un trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. În toate manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. Viaţa, pentru el, era „Timp Hristic”, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite. […]
Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.
Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară. […]
În perioada de „tranziţie” (1945-1947) în care ne puteam organiza noi înşine viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc.
În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. După o astfel de ”punere sub lupă” a vieţii sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:
– Fraţilor, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligaţii apasă asupra conştiinţei slujitorului şi ce răspundere are în faţa lumii şi a lui Dumnezeu! Mă cutremur şi nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându-mi seama că starea preoţiei mă depăşeşte! Şi decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!…
Eu stăteam uimit, cu privirea aplecată, uluit de mărturisirea părintelui. Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:
– O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun Preot! Acum când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! „Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său”. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conştiinţă a nevredniciei sale. Cu câtă atenţie, cu câtă frică şi cutremur şi-ar împlini slujirea lui de apostol al lui Hristos pe pământ?!
Căzând unul în braţele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere şi bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor.
Am îngenuncheat în rugăciune. Dacă un preot se cutremură, gândindu-se la răspunderea ce o are pentru această slujbă sfântă, este mai uşor pentru un mirean să se mântuiască… Anghel Papacioc îmi ghicea gândurile:
– Vezi, frate Virgile, că mântuirea este în posibilitatea lui Dumnezeu nu pentru cel ce doar doreşte, ci şi porneşte la lucrarea celor bune. Primul pas al acestei lucrări este tocmai conştiinţa nevredniciei. Atunci intervine harul să te învrednicească dându-ţi puterea să înaintezi la locul slujirii tale. […]
Prin Martie (1948), cum a început să se încălzească, am luat hotărârea să ne mutăm câte unul în celulă, ca să facem o experienţă duhovnicească; să intensificăm exerciţiul rugăciunii isihaste şi să avem timp să studiem cât mai mult literatura patristică ce o aveam la dispoziţie. Sub binecuvântarea părintelui Serghie şi-a organizat fiecare pravila, nelipsind controlul întâlnirii periodice comune.
Părintelui Vasile Serghie i-a expirat pedeapsa şi la sfârşitul lunii Aprilie (1948) a plecat. Am rămas fără un pedagog învestit haric. Ceilalţi preoţi legionari deşi erau modele de viaţă creştină, erau angajaţi în menţinerea vieţii duhovniceşti la stadiul suportării suferinţei şi practicării rugăciunii. Lumea temniţei ardea în dorinţa de depăşire a simplei cunoaşteri, năzuind integrarea în fiinţa hristică a omului nou, creştin legionar, cu conştiinţă de slujitor al lui Hristos în viaţa neamului.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pp. 180, 109,181, 115-117)
