De la enorie la cartier, de la poduri la bulevarde
Astăzi se împlinesc 555 de ani de la prima atestare documentară a Capitalei noastre, moment ce ne prilejuieşte rememorarea unor vechi aspecte administrative ale urbei de pe malul Dâmboviţei.
Conform documentelor, primele unităţi administrative ale oraşului erau „enoriile“ – termen ce se referea la enoriaşii bisericilor. Sub influenţa turcească s-a renunţat la termenul „enorie“ în favoarea „mahalalei“ – care nu avea sensul peiorativ de astăzi, el însemnând „cartier“.
De la această împărţire pe enorii, menţionată în documente de la jumătatea secolului al XVI-lea, s-a trecut la împărţirea pe „plăşi“.
În anul 1778 a apărut la Frankfurt şi Leipzig lucrarea lui Friedrich Willhelm von Bauer „Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie“, în care se spunea că, pe vremea voievodului Alexandru Ipsilanti, oraşul Bucureşti era împărţit în 67 de mahalale şi avea 28 de mănăstiri, 31 de biserici din piatră, 20 din lemn, 10 paraclise, un palat domnesc, o şcoală publică (vechiul Colegiu de la Mănăstirea „Sfântul Sava“), 35 de case mari boiereşti şi şapte hanuri zidite din piatră.
Cartografierea Bucureştiului făcută de Poliţie în anul 1798 împărţea oraşul în: plasa Târgului, plasa Gorganului, plasa Broşteni, plasa Târgului de Afară, plasa Podului Mogoşoaiei, fiecare dintre ele cuprinzând mai multe mahalale.
De la Podul Calicilor la Calea Rahovei
În Bucureştiul Evului Mediu, denumirea „pod“ era folosită deopotrivă şi pentru trecerile amenajate peste un curs de apă, dar şi pentru drumurile care erau podite cu trunchiuri de copaci. Drumurile mari, domneşti, aveau lăţimea obligatorie de 8 metri, iar trunchiurile de stejar cu care erau „pavate“ asigurau, după standardele vremii, o călătorie confortabilă trăsurilor.
Podul Calicilor, care ulterior avea să poarte denumirea de Calea Rahovei, era în Bucureştiul medieval una dintre cele cinci artere care plecau de la Curtea Veche. Drumul pornea de pe malul Dâmboviţei, din zona actualei staţii de metrou Izvor, cam de unde se află acum Palatul Parlamentului, şi ieşea din oraş, continuându-se cu drumul spre Craiova. Turcii numeau acest drum Podul Haidâm. De la numele Podul Calicilor s-a trecut la Podul Caliţei – care era şi numele unei boieroaice, iar după Războiul de Independenţă a căpătat numele care se păstrează şi astăzi, Calea Rahovei. Până la masivele demolări din centrul Bucureştiului, care au făcut loc Casei Poporului, Calea Rahovei se întretăia şi cu Strada Justiţiei, în apropiere de Mănăstirea Antim.
Ne vine greu să concepem astăzi că, în secolul al XIX-lea, bulevardul Pache Protopopescu din centrul Capitalei arăta mai degrabă ca un sat. Dar avem această mărturie de la însuşi Mircea Eliade, care a copilărit în această zonă. Iată ce zugrăvire emoţionantă ne-a lăsat savantul şi scriitorul în memoriile sale: „Câteva săptămâni am locuit în casele bunicilor, la capătul bulevardului Pache Protopopescu. Casele acestea fabuloase le cunoşteam de mic copil. Fusesem întâia oară într-o primăvară, când aveam vreo patru-cinci ani. Îmi rămăsese amintirea unei curţi enorme, întinzându-se între grajduri şi hambare şi a unei nesfârşite livezi. (…) Acolo, la capătul livezii, nu se vedeau decât zarzări, pruni, gutui (…). Cu vreo cincizeci de ani înainte, tot pământul acela fusese al străbunicului. Bulevardul Pache Protopopescu nu fusese încă tăiat şi aici se întindeau livezi şi grădini de zarzavat“ (Mircea Eliade, „Memorii 1907-1960“, Bucureşti, Ed. Humanitas 2004, p. 21).
O casă parohială, una dintre cele mai vechi clădiri ale Capitalei
Din păcate, Bucureştiul nu are clădiri foarte vechi. El însuşi este un oraş relativ nou, în comparaţie cu cele care au mii de ani de existenţă, iar istoria tumultuoasă şi o serie de calamităţi – dintre care amintim marele incendiu de la 1847 – au distrus clădirile care ar fi putut supravieţui până la noi. Astfel că, pentru Capitala noastră, o clădire de la jumătatea secolului al XIX-lea este o raritate. Un astfel de obiectiv de importanţă istorică este casa parohială a Bisericii Răzvan. Casa se găseşte în spatele Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou şi este pe lista monumentelor istorice, aceasta dându-ne speranţe că va avea parte de o soartă bună, însemnând o restaurare corespunzătoare. Casa este, conform specialiştilor, un exemplu de trecere de la vernacular (stil propriu unei ţări) la neoclasic, aparţinând perioadei când arhitectura occidentală începuse să se impună în peisajul românesc.
Multele nume ale străzii Franceze
Strada Franceză este una dintre primele străzi pavate ale oraşului şi porneşte din zona Piaţa Unirii şi se termină la intersecţia cu strada Calea Victoriei, fostă Podul Mogoşoaiei. Prima secţiune, cea de la Curtea Veche, este amintită în anul 1649 sub numele de „Uliţa Curţii“ (fiindcă trecea prin faţa Curţii Domneşti), apoi „Podul cel Mare din Curtea Veche“ (1763), „Podul Curtea Veche“ (1804) şi „Uliţa Curţii Vechi“ (1854). O a doua parte, între Calea Victoriei şi Strada Smârdan, a purtat şi ea mai multe nume: „Uliţa cea Domnească“ în 1690, „Uliţa Işlicarilor şi Boiangiilor“ la 1804, nume dat după meşterii şi negustorii de vopseluri şi işlice.
Sub domnia lui Vodă Brâncoveanu, strada s-a prelungit, partea dintre str. Nicolae Tonitza şi Calea Victoriei. Numele de „Uliţa Franţuzească“ a venit după ce consulul Franţei şi-a stabilit reşedinţa aici.
Numele străzii a cunoscut mai multe denumiri: „Carol“, în onoarea regelui Carol I, „30 decembrie“, după venirea comuniştilor la putere, „Iuliu Maniu“, de la momentul decembrie 1989 până în anul 2007, când numele „Iuliu Maniu“ a fost dat unui bulevard şi strada s-a întors la numele ei istoric, „Franceză“.
S-ar părea că singura constantă a Capitalei noastre a fost… schimbarea. Schimbarea de nume, de relief (Dealul Spirii dispărând, împreună cu tot cartierul Uranus, pentru a face loc Casei Poporului). Am avut numele lui Hitler, al lui Stalin, al lui Roosevelt, al lui Clemanceau, Orlando, Wilson, Leontin Sălăjan, Gheorghe Gheorghiu-Dej… Probabil, dacă nu se sfârşea comunismul, am fi avut şi vreun bulevard sau o piaţă „Nicolae Ceauşescu“.
Multe sunt poveştile care s-au spus şi se mai pot spune despre frământatul nostru Bucureşti, în care eroii din „Cişmigiu & Comp“, cartea savuroasă a lui Grigore Băjenaru, beau lapte bătut la „Buturuga“ din Cişmigiu şi chiuleau de la ore prin locurile prin care lui Mihai Eminescu îi era dor de Veronica. Împătimiţii de istorie a vechiului Bucureşti au la dispoziţie, pe lângă mai multe cărţi, şi câteva bloguri şi site-uri foarte bune, ţinute de specialişti în arhitectură şi istorici: Bucharestunknown Bucurestiivechisinoi OrasulluiBucur.
