Vocaţia omiletică – sau învăţătorească – a Părintelui Constantin Voicescu poate fi analizată doar în contextul celorlalte slujiri specifice preoţiei: cea sfinţitoare şi cea pastorală. Părintele nu învăţa doar de la amvon, ci prin tot ce făcea ca preot şi ca om, căci însăşi viaţa sa era pildă şi învăţătură pentru toţi cei care au avut privilegiul de la Dumnezeu să-l cunoască şi să-i fie în preajmă.
Părintele Voicescu a înţeles în mod exemplar că numai concordanţa dintre cuvînt şi faptă este conformă cu Evanghelia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Desigur, armonia desăvîrşită între cuvînt şi faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu şi Om desăvîrşit, dar cei care au fost consacraţi pentru a-L sluji trebuie să se străduiască a-L imita. Iar cine l-a cunoscut pe Părintele Voicescu şi-a dat seama fără greutate că Sfinţia Sa trăia într-o neîntreruptă imitatio Christi, ca să folosim formularea inspirată a lui Toma de Kempis. Ceea ce predica de la amvon era mai întîi trăit şi experimentat în faptele, cuvintele, gesturile şi toate manifestările personale.
Părintele nu era neapărat cotat drept un predicator celebru, de talia altor părinţi, recunoscuţi unanim şi foarte populari: Galeriu, Ilie Moldovan, Cleopa sau Teofil Părăian. Părintele Voicescu era apreciat cu prioritate pentru alte calităţi: duhovnic înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă, preot implicat în foarte multe acţiuni sociale şi caritabile. Numai în lumina acestor slujiri ne apare şi adevărata dimensiune a predicatorului. Căci învăţăturile pe care le devolta la mavon erau întotdeauna în legătură strînsă cu problemele curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci cînd considera că trebuie luată o anumită atitudine.
Duhovnicul preşedintelui Constantinescu
Ca duhovnic, era unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atît de creştini obişnuiţi, cît şi de un important număr de intelectuali, de toate vîrstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanţi oameni politici. Nu mai este un secret acum că Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că dacă Părintele ar mai fi trăit, Constantinescu ar fi avut în el cel mai preţios sfetnic şi, în consecinţă, ar fi făcut mai multe lucruri bune şi mai puţine greşeli.
Ca slujitor în cadrul serviciilor divine, publice şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna cu veşmintele curate, discret în voce şi gestică, foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu abuza niciodată de aceste calităţi.
Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa a fost educat de mic, aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, aşa se face că de tînăr a cunoscut închisorile, atît sub regimul antonescian, cît şi sub comunişti. Pînă la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în predici vorbind oarecum „cifrat”, pentru a nu fi cumva înregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securităţii. Credincioşii înţelegeau însă mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea.
Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-a înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de „datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţînd la liniştea chiliei şi luînd atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii. O asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar „Doamne, Doamne…”, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere.
Slujirea social-caritabilă a Părintelui era foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu doar bătrînii şi familiile sărace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din aziluri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a angajt cu toată fiinţa în Asociaţia medical-creştină „Christiana”, arhicunoscută acum.
Trebuie să subliniem că Părintele nu făcea acte de caritate numai pentru că aşa trebuie să facă orice preot. Le făcea pentru că era un om darnic prin firea şi educaţia lui. Nimeni n-a sesizat vreodată, nici în parohie, nici în afara ei vreo urmă de zgîrcenie, fiind foarte fericit ori de cîte ori avea prilejul să ofere ceva.
Prin cultură spre credinţă
Revenind la predicator, Părintele nu vorbea niciodată la întîmplare şi nu urmărea succesul facil, imediat. Nu era un predicator „spumos”, stilul său fiind simplu, sobru, întotdeauna ferit de dulcegării şi preţiozităţi. Ştia foarte bine că predica nu este un scop în sine, o „artă pentru artă”, ci un mijloc de a-L propovădui pe Hristos şi Evanghelia Sa, o artă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înţelept şi modest, Părintele nu vorbea niciodată despre sine, ci despre învăţătura lui Hristos. Îşi pregătea riguros predicile, începînd totdeauna cu rugăciune, documentîndu-se serios şi notîndu-şi diferite idei pe care le dezvolta la amvon. Dispunea de o cultură uriaşă, iar aceasta se reflectă pilduitor în toate predicile sale.
Nu lăsa nici o slujbă fără cuvînt de învăţătură. Nu doar în duminici şi sărbători, ci la toate slujbele oficiate: vecernii, acatiste, parastase etc, rostea un cuvînt de folos. La slujbele de peste săptămînă recurgea de multe ori la cuvinte de învăţătură din Sfinţii Părinţi, din care citea anumite pasaje, pe care le comenta pe scurt, legîndu-le întotdeauna de prezentul cotidian.
Uneori, părintele Voicescu apela şi la scrierile laice, cu aceeaşi intenţie de a oferi credincioşilor nu doar noţiuni religioase, de catehism, ci cultură, cît mai multă cultură, teologică şi neteologică. Ştia bine că omul creştin de la oraş nu poate fi convins cu „retorici ieftine şi cu floricele”, vorba ÎPS Antonie al Ardealului. Ştia, de asemenea, că multa cultură îl apropie pe om de Dumnezeu, puţin cultură (mediocritatea) îl îndepărtează… În acest sens, strădaniile Părintelui erau orientate şi pentru a transmite cultură, cît mai multă cultură, nu doar cele strict necesare în vederea mîntuirii. De aceea, la Părintele Voicescu, imaginea decatehet sau de învăţător este mai proeminentă decît cea de omilet şi liturghist.
Genul preferat al Părintelui era omilia, în special omilia tematică. Nu se depărta niciodată de textul evanghelic, pe care-l tîlcuia cu răbdare, dar desprindea întotdeauna şi o anumită temă, de obicei morală.
Un optimism molipsitor
Părintele avea o preocupare aparte în cadrul predicilor morale, şi anume evidenţierea virtuţilor: iubire, milostenie, dreptate, conştiinţă, perseverenţă etc. Deosebit de pasionat de literatură, Părintele includea deseori versuri în predici, în ultima vreme cu precădere din poezii ale suferinţei închisorilor, ca de pildă celebra de acum „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” a lui Radu Gyr. În perioada sărbătorilor de iarnă nu lipseau din predici fragmente din colinde.
Pentru ilustrări, Părintele utiliza în special Patericul şi Vieţile Sfinţilor, dar aducea adesea şi pilde din viaţa unor oameni deosebiţi, dintre care foarte mulţi cunoscuseră temniţele comuniste.
Încheierea predicilor cuprindea întotdeauna un îndemn moral, încurajator. Părintele era de un optimism de-a dreptul contagios, am zice cu nădejde tare, izvorîtă din fiinţa lui de om şi preot credincios. Într-o lume deprimată şi confuză, Părintele îi întîmpina pe toţi cu generozitate, împrumutînd fiecăruia din optimismul său nelimitat, cu o solicitudine exemplară.
Reuşita predicatorială a Părintelui, ca de altfel a întregii sale misiuni, s-a datorat în mare măsură puterii sale de convingere născută din faima de care s-a bucurat, din numele său bun şi respectabil, pe care şi l-a cîştigat printr-o rîvnă exemplară. Se adevereşte şi-n cazul său cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur, care spune, la un moment dat, în Tratatul despre preoţie: „Ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima predicatorului”. Iar faima nu este altceva decît ecoul personalităţii. Părintele a fost, într-adevăr, un om cu o puternică şi aleasă personalitate. Iar chipul său ne apare tot mai luminos şi mai impunător, în pofida îndepărtării de ziua în care el a trecut prematur şi tragic pragul veşniciei.
(Pr. Vasile Gordon – Revista rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)
