Societatea civilă este în acest moment un teatru de război

De vorbă cu Eugen Jercan despre România reală 

La aproape un an de la lansarea „Asociaţiei Părinţilor pentru o Educaţie Sănătoasă” (iniţiativa unui grup de părinţi care şi-au propus să lupte pentru menţinerea unui climat moral sănătos în mediul şcolar şi în familiile din România), reluăm dialogul cu Eugen Jercan, directorul executiv al acestei asociaţii, pentru a afla care sunt principalele probleme cu care se confruntă părinţii şi copiii în societate românească.

 

– Domnule Eugen Jercan, care au fost activităţile asupra cărora v-aţi concentrat în anul care a trecut?

– În linii generale, am încercat să monitorizăm situaţia din domeniul educaţiei, al sănătăţii şi al protecţiei copiilor, făcând anumite demersuri pe lângă autorităţi pentru a clarifica problemele punctuale pe care ni le-au sesizat părinţii în tot acest timp.

De pildă, am reuşit să obţinem un răspuns destul de ferm al Ministerului Educaţiei privind legătura dintre accesul la educaţie şi neobligativitatea vaccinării copiilor. Aşadar, din punct de vedere legal, vaccinurile nu sunt obligatorii în România şi, implicit, nu este necesar să fie vaccinat copilul atunci când e înscris la şcoală sau la grădiniţă.

– Și totuși, se mai întâlnesc cazuri de copii care nu au fost primiţi în instituţiile de învăţământ din cauză că le-a lipsit dovada vaccinării…

– În mod paradoxal, a apărut o contradicţie între hotărârea Ministerului Învăţământului şi o alta, a Ministerului Sănătăţii, venită ulterior, parcă pentru a repara „greşeala” făcută de celălalt minister. S-a dat o hotărâre aberantă din punct de vedere legal, în flagrantă contradicţie cu legile actuale, prin care sunt ameninţaţi cu amenda directorii de şcoli ce acceptă să înscrie copii care nu sunt vaccinaţi.

– În asemenea cazuri, ce pot face părinții?

– Este un abuz. Dacă nu se reuşeşte înscrierea copilului, există soluţia de a fi chemat în judecată Ministerul Sănătăţii. Iar dacă şi o singură persoană câştigă acest proces – ceea ce e foarte probabil, căci legea e de partea noastră! – atunci hotărârea de guvern respectivă nu ar mai avea efect juridic. Noi asigurăm în prezent o consultanţă juridică pe această temă şi există deja două persoane care vor să dea în judecată Ministerul.

„Un asediu împotriva învăţământului românesc”

– Ca multe alte domenii ale societăţii noastre, învăţământul se confruntă cu o criză majoră, care se reflectă în rezultatele dezastruoase pe care elevii le obţin în ultimii ani la examenele naţionale şi la bacalaureat, precum şi în scandalurile mediatice în care sunt implicaţi profesorii şi elevii. De ce credeți că s-a ajuns aici?

– Statistic vorbind, în ultimii douăzeci de ani am asistat la o degradare continuă a învăţământului. Din 1990, peste 20.000 de şcoli s-au închis sau au fost comasate, peste 30.000 de cadre didactice au părăsit sistemul, iar numărul elevilor a scăzut cu mai bine de 1,5 milioane. Din păcate, aceste statistici nu sunt mediatizate şi nici nu am găsit vreo analiză competentă a acestui fenomen. Asistăm, după cât se pare, la un asediu împotriva învăţământului românesc.

Deşi permanent autorităţile declară că educaţia este un domeniu de interes naţional, finanţarea deficitară a acestui sector plasează ţara noastră în afara statelor civilizate. Mai mult, cu toate că lipsa banilor este folosită mereu drept scuză pentru situaţia în care a ajuns învăţământul, autorităţile iau decizii care implică nişte costuri care nu se justifică, ţinând cont de studiile de specialitate – și mă refer mai ales la cele realizate de cercetători din străinătate. Una din decizii, de pildă, vizează digitalizarea învăţământului românesc, prin introducerea de tablete încă din primii ani de studiu. Există numeroase cercetări care demonstrează faptul că utilizarea de la vârste fragede a tehnologiei pune în pericol dezvoltarea normală a copiilor. Grav este însă faptul că aceste decizii sunt luate fără a fi consultaţi toţi factorii implicaţi în procesul educaţional – şi în primul rând părinţii, care, potrivit legislaţiei în vigoare, sunt direct răspunzători de creşterea şi educarea copiilor şi care, teoretic, ar trebui să fie parteneri ai şcolii, inclusiv în deciziile pe care reprezentanţii acesteia le iau.

În acest sens, un lucru extrem de grav pe care l-am constatat e faptul că rolul părinţilor în creşterea şi educarea copiilor este neglijat de autorităţi, contrar prevederilor legislaţiei în vigoare. Deşi declarativ toată lumea recunoaşte şi încurajează rolul părinţilor în creşterea şi educarea copiilor, în fapt lucrurile sunt exact pe dos, părinţii fiind forţaţi, din raţiuni financiare, să-și petreacă prea puţin timp alături de copii, abandonându-i (dacă putem spune aşa) în braţele autorităţilor. Iar autoritățile, la rândul lor, îi așteaptă „cu brațele deschise”: au anunţat că doresc scăderea vârstei de la care învăţământul să fie obligatoriu – în primă fază de la vârsta de cinci ani, iar mai apoi de la trei ani. Așadar, cei „şapte ani de-acasă” se vor înjumătăţi, iar bazele educaţiei, atât de necesare unei dezvoltări normale a copiilor, vor fi puse undeva în afara familiei.

– Și ce părere aveți, părinţii îşi cunosc drepturile?

– Aproape deloc! Dar ar fi extraordinar să le afle. Se vorbeşte mult despre „drepturile omului”, însă acest concept este instrumentat în funcţie de interesele celui care are puterea şi banii. În acelaşi timp, e foarte greu în România să-ţi aperi drepturile ca persoană particulară, căci asta înseamnă că ar trebui să te lupţi singur împotriva unui întreg sistem. Şi nu-i vorba numai de sistemul de stat, ci şi de o mulţime de O.N.G.-uri care acţionează aproape întotdeauna împotriva intereselor românilor. Deşi strigă permanent că vor binele copiilor noştri (sau al nostru, al tuturor), cer să fie aplicate măsuri care subminează în mod evident interesele noastre. Parcă ne-am fi întors în comunism, când totul se făcea în numele „binelui comun”, inclusiv închiderea în puşcării şi schingiuirea a sute de mii de oameni…

„Instituţiile de stat parcă ar fi paralizate”

– Trăim totuşi într-un stat democratic…

– Într-un stat în care drepturile omului sunt instrumentate de cei care au banii, cei care au puterea sau sunt mai vocali la un moment dat în societate. Bineînţeles, mass-media joacă un rol foarte important în tot procesul acesta.

Să vă dau un exemplu. Îmi vine acum în minte o masă rotundă organizată de C.N.A. pe tema violenţei în şcoală, în cadrul căreia reprezentanta „Active Watch” (o organizaţie care monitorizează presa) susţinea cu „aplomb ştiinţific” că nu există nici un studiu care să dovedească legătura între violenţa în mass-media şi violenţa în lumea reală (!). Aşadar, discursul ei era de susţinere a mesajului violent în mass-media – care, potrivit a peste 2.500 de studii şi articole publicate în reviste de specialitate numai în S.U.A, cultivă şi naşte violenţă în societate. Afirmaţiile acestei doamne erau făcute în prezenţa mai multor secretari de stat, reprezentanţi ai unor asociaţii din domeniul protecţiei copilului şi educaţiei, şi chiar în faţa unor specialişti în problema educaţiei şi a unor reprezentanţi ai poliţiei române! Ne putem întreba: ce fel de monitorizare urmăreşte această asociaţie? Drepturile cui le apără? Și asta în condiţiile în care, în România, ca urmare a violenţei virtuale, agresivitatea copiilor a crescut la cote de neimaginat. Periodic, mass-media însăși aduce în centrul atenţiei fapte grave de violenţă petrecute în şcoală, fapte care, iată, de cele mai multe ori sunt muşamalizate chiar de către cei ce ar trebui să asigure protecţia copiilor noştri…

– Și care este atitudinea instituţiilor de stat?

– Nu ştiu ce se întâmplă, parcă ar fi paralizate. Legat violenţa în şcoală, trebuie precizat că la nivelul Ministerului Educaţiei Naţionale nu există nici o statistică a acestui fenomen, ci doar strategii şi planuri de acţiune – pe care nimeni nu le aplică. Practic, copiii sunt condamnaţi să se descurce cum pot, pe cont propriu, atunci când se confruntă cu un act de violenţă în incinta şcolii!

În ceea ce priveşte mass-media, o să mai amintesc un caz cu care asociaţia noastră s-a confruntat şi care explică, într-o bună măsură, impasibilitatea celor care ar trebui să asigure protecţia copiilor noştri, inclusiv în ceea ce priveşte programele de televiziune sau radio.

La începutul anului 2014, un părinte ne-a semnalat îngrijorat faptul că există riscul ca pe un post de televiziune pentru copii din România să fie difuzat un episod dintr-un serial deja difuzat în S.U.A., în care se făcea propagandă vădită aşa-zisei „familii homosexuale”. Drept urmare, ne-am adresat Consiliului Naţional al Audiovizualului, atrăgând atenţia că materialul respectiv contravine legislaţiei româneşti în vigoare, subliniind rolul pe care părinţii îl au în creşterea şi educarea copiilor şi cerând oprirea de la difuzare a episodului respectiv. Răspunsul C.N.A. a fost năucitor: ne-au transmis că nu pot interveni în grila de programe a unei televiziuni care deţine licenţă de difuzare într-un alt stat al Uniunii Europene şi că, oricum, pot sancţiona un anumit material doar după ce a fost difuzat! Astfel ne-au dat de înţeles că C.N.A. acţionează doar după ce agresiunea a fost săvârşită.

„Ajungem să trăim într-o realitate pe care alţii o creează pentru noi”

– Care credeţi că e cea mai importantă provocare privind educaţia copiilor noştri în ziua de azi?

– Sunt multe, şi poate că o analiză nu-i uşor de făcut. Dintre toate provocările, în prim-plan mi se par a fi presiunile care se fac pentru introducerea ca obligatorie a aşa-zisei educaţii sexuale în învăţământul românesc. Deşi controversată în Occident, din cauza manierei agresive şi anti-creştine în care este abordată, în România tema „educaţiei sexuale” a fost intens mediatizată în ultimii ani într-o perspectivă pozitivă. Astfel, la presiunea unor grupuri obscure, autorităţile pregătesc introducerea obligatorie a orelor de „educaţie sexuală” în programa şcolară. Promotorii sexualizării copiilor şi tinerilor ar vrea ca aceste ore să fie realizate conform unor standarde dezastruoase din punct de vedere moral, pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii le-a realizat în anul 2010.

În acest sens, la nivelul mai multor ministere au fost constituite comisii şi grupuri de lucru care au ca scop implementarea acestei măsuri. Ce ne îngrijorează e că, din aceste comisii şi grupuri de lucru care iau decizii ce îi vizează în primul rând pe copiii noştri, tocmai cei care ar trebui să-i reprezinte pe acești copii, adică părinţii, nu sunt prezenţi! În schimb, sunt prezente diverse organizaţii non-guvernamentale care au ca scop schimbarea comportamentelor adolescenţilor şi tinerilor. Mai mult, toate aceste asociaţii au în comun cel puţin unul din aceste trei puncte: militează pentru educaţia sexuală, drepturi sexuale şi reproductive; doresc scoaterea icoanelor din şcoli şi a religiei din programa şcolară; vor ca activităţile Bisericii să nu mai fie finanţate şi de stat.

– Care este motivul pentru care aceste asociaţii pot avea o influenţă atât de mare şi de semnificativă? Ce reprezentativitate au la nivelul populaţiei României?

– Ceea ce nu s-a înţeles încă de societatea civilă românească după ʼ89 e faptul că, în ceea ce înseamnă sistem democratic în societatea actuală, nu contează atât de mult părerea majorităţii, pe care nu o mai cercetează nimeni, ci activitatea, zgomotul, prezenţa mediatică pe care o au asociaţiile non-guvernamentale care se insinuează ca reprezentante ale societăţii civile. De pildă, douăzeci de astfel de asociaţii – formate din maximum două sute de membri activi, majoritatea remuneraţi – fac tot atâta zgomot şi sunt luate în seamă poate cu mult mai mult decât întreaga Biserică Ortodoxă sau chiar decât toate organizaţiile creştine care luptă pentru familie şi viaţă din România. E vorba așadar de o opoziţie a circa două sute de persoane la câteva milioane de credincioşi practicanţi şi familişti! Deci nu numărul contează, ci zgomotul sau vizibilitatea mediatică pe care o au. Printr-o politică mediatică bine pusă la punct, aceştia devin creatorii opiniei publice româneşti, supusă evident vectorului de opinie mass-media.

– Vă rugăm să ne daţi un exemplu, ca să putem înţelege mai bine fenomenul.

– Să luăm de pildă Asociaţia APADOR-CH care, împreună cu alte şase organizaţii, au reuşit să blocheze modificarea „Legii pentru prevenirea şi combaterea pornografiei”. În anul 2011 s-a încercat modificarea legii în sensul creşterii protecţiei copiilor şi a celor care nu doresc accesul acestor materiale pe calculatoarele lor. Mai exact, patruzeci şi cinci de asociaţii care luptă pentru familie şi copii ceruseră ca furnizorul de Internet, la cererea individuală a consumatorului, să blocheze acele site-uri care transmit mesaje pornografice. Ce poate fi mai democratic decât ca statul să te protejeze în faţa riscului uriaş pe care îl reprezintă accesul liber al copiilor la un Internet în care pornografia constituie mesajul cu cea mai mare răspândire în între paginile acestuia, adică peste 40%?!

Ei bine, în acel moment „Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului” (APADOR-CH) şi celelalte şase asociaţii s-au împotrivit acestei măsuri, de parcă consumul de pornografie ar fi unul din drepturile fundamentale ale omului! Și asta cu toate că se ştie că pornografia dă dependenţă, afectează major sănătatea psihică şi somatică a copilului, scade performanţele şcolare, creşte rata infracţionalităţii – şi lista ar putea continua. Aşadar, cei care ar trebui să apere drepturile copilului, chiar drepturile constituţionale, apără una dintre cele mai eficiente modalităţi de a distruge individul şi comunitatea umană.

– Și cum s-a ajuns, totuși, la blocarea acestei legi?

– În primă fază, efectul acţiunii celor patruzeci şi cinci de asociații pro-familia a fost extraordinar. Parlamentarii din cele două Camere s-au arătat foarte deschişi, cu mici excepţii. Însă legea s-a tot învârtit în Parlament aproape un an de zile, suficient cât reprezentanţii acestor asociaţii pro-familie să-şi reducă prezenţa în Parlament. Vedeţi dumneavoastră, e vorba de un fel de luptă de gherilă: trebuie să fii acolo permanent, să te zbaţi, să te faci auzit în mass-media – ceea ce, pentru reprezentanţii acestor asociaţii nu e atât de ușor. Majoritatea sunt voluntari, iar voluntariatul se face în timpul liber. E greu să fii prezent săptămână de săptămână în Camera Deputaţilor sau în Senatul României, și asta luni de zile, în momentul în care ai o familie de întreţinut şi un serviciu care nu-ţi permite să lipseşti.

În schimb, cei care luptă împotriva familiei, a drepturilor noastre şi ale copiilor noştri, ei sunt bine organizaţi, lucrează full-time. E vorba de vreo sută de organizaţii care dispun de mijloace financiare fabuloase, de personal angajat şi de sprijinul mass-media. Angajaţii lor îşi cunosc foarte bine meseria. Sunt pregătiți să devină buni avocaţi ai ideologiei pe care o apără – ceea ce normal că-i face mai eficienţi. Au strategii bine puse la punct şi cunosc foarte bine mecanismele şi discursurile care să reducă la tăcere chiar şi pe cel mai tenace parlamentar în apărarea drepturilor noastre, ale românilor. Prin urmare, aceştia sunt cei care devin „reprezentanţii” poporului român, ai societăţii civile – chiar dacă în spatele lor nu se află nici măcar nişte minorităţi, ci doar nişte grupuri de interese! Aceste entităţi care nu au absolut nici o legătură cu valorile tradiţionale ale poporului român, pe care, din contră, le vor anihilate, ajung să determine autorităţile să ia decizii în numele nostru şi pentru noi, conform unor principii străine de modul de viaţă românesc. Practic, ajungem să trăim într-o realitate pe care alţii o creează pentru noi…

 

„Copii şi tinerii sunt miza acestui război”

– Și ce putem face în această situaţie?

– În primul rând, trebuie să conştientizăm unde ne aflăm şi care sunt mijloacele prin care ne putem apăra ca şi comunităţi. Aproape că nu se mai poate vorbi de salvare individuală. Trebuie să ne unim forţele şi să facem ceva împreună. Însă, când spun aceasta, nu mă gândesc la voluntariat. Desigur că și voluntariatul își are importanţa lui, numai că, vedeți, se face în limitele timpului liber al fiecăruia, care acum s-a redus din ce în ce mult.

Trebuie să înţelegem că societatea civilă nu este un organism independent, care face voluntariat şi desfăşoară doar proiecte „drăgălaşe”. Societatea civilă este în acest moment un teatru de război, în care se duc lupte grele pentru schimbarea comportamentului oamenilor, în special al tinerilor, în vederea creării unui „om nou”.

Trebuie să înţelegem că în tabăra celor care doresc impunerea unei „noi ordini” se investeşte imens. În orice război e nevoie de tehnică de luptă şi de muniţie. Pe lângă „muniţia” duhovnicească pe care suntem datori să o folosim, avem nevoie în mod evident şi de mijloace similare celor folosite de „tabăra adversă” – mijloace financiare, personal angajat etc.

Avem în vedere, aşadar, crearea unor structuri sau întărirea celor existente, prin susţinerea financiară a unui personal care să se ocupe exclusiv cu aceste lucruri, cu monitorizarea acţiunilor anti-familie şi anti-educaţie, cu reprezentarea punctului nostru de vedere în dialogul cu statul, un personal care să aibă o prezenţă permanentă în Parlamentul României în momentul când au loc discuţii care privesc familia, educaţia şi valorile morale. De asemenea, avem în vedere formarea unor buni vorbitori care să poată asigura o susţinere a punctului nostru de vedere în cel mai clar mod cu putinţă. În momentul în care, în ziua de azi, totul s-a profesionalizat, noi încercăm să ne apărăm doar când avem puţin timp liber şi cu oameni care ştiu doar că nu e bine ce se întâmplă, dar nu au competenţele necesare să ducă această luptă…

– Și credeţi că puteți obţine resursele financiare pentru a se susţine această luptă?

– Cred în primul rând că trebuie să dobândim o anumită conştiinţă civică. Să conştientizăm că, dacă nu ne implicăm cu toţii în acest război, fiecăruia dintre noi îi va fi mult mai greu mai târziu. Sunt actualmente părinţi care au ajuns în situaţia fără ieşire a incapacităţii de-a mai face ceva pentru copilul lor care a ajuns dependent, fie de jocuri pe calculator, fie de pornografie, fie de alcool şi de droguri, fie că şi-a luat lumea în cap, atras în cine ştie ce anturaj. Ei bine, acum este târziu ca să-l mai poată ajuta, însă în urmă cu şapte-zece ani, când copilul avea până în 10-12 ani, puteau să-l ajute să-şi schimbe viaţa. Vreau să spun că anumiţi factori de risc pot fi înlăturaţi din viaţa copiilor noştri dacă le este oferit un mediu mai sănătos din punct de vedere moral.

În Occident s-a înţeles lucrul acesta, în special în America, unde există nenumărate instituţii întreţinute prin contribuţii, prin subscripţii publice. Să ne gândim că dacă măcar jumătate din familiile din România ar contribui cu doar un leu pe lună pentru întreţinerea unor astfel de organisme care să le protejeze drepturile, ar fi suficienţi bani cât să fie plătiţi tot atâţia oameni cât luptă în acest moment împotriva familiei şi împotriva unei educaţii sănătoase pentru copiii noştri. Vă mărturisesc că la această concluzie am ajuns după un an de frământări şi lupte, în care ne-am trezit de nenumărate ori că nu putem face mai mult, din cauză că ne lipseau resursele.

Cred că ar trebui să dăm slavă Domnului că lucrurile încă se mai pot îndrepta! Dar nu funcţionând ca până acum. Prin societatea civilă sunt legitimate acţiunile pe care autorităţile le întreprind, măsurile pe care acestea le iau. Cei care vor să anihileze valorile noastre tradiţionale acţionează în special în domeniul familiei, al educaţiei şi al sănătăţii. Practic copii şi tinerii sunt miza acestui război. Dacă sufletele lor vor fi cucerite, atunci lumea noastră românească, aşa cum s-a născut ea în istorie şi o cunoaştem noi astăzi, va dispărea.

– Ce mesaj doriţi să transmiteţi părinţilor, familiilor și, practic, tuturor cititorilor revistei noastre?

– Îi aşteptăm să ni se alăture. Unii care pot să dăruiască ceva din timpul lor, alţii care ne pot ajuta prin competenţele de care dispun – şi, desigur, să o spunem direct, avem nevoie de sprijin material, fără de care nu vom putea face faţă acestei ofensive. Cei care doresc să se implice ne pot găsi la adresa www.parintipentrueducatie.ro şi telefonul 0720.190.081.

Cred – și cred cu toată puterea! – că astăzi nu cu energii mari, ci cu tenacitate se poate face foarte mult pentru a asigura măcar încă niște ani de normalitate pentru copiii noștri…

 Material realizat de

Mihai Cristea

Articol publicat în numărul 67 (August 2014) al revistei Familia Ortodoxă.