Insolita aventură a unei campanii electorale; Interviu cu Iulian Capsali, candidatul laicatului ortodox la Bruxelles

Când am aflat că Iulian Capsali – bun amic şi vechi combatant pe frontul afirmării laicatului ortodox – va candida pentru Parlamentul European din partea familiei creştine româneşti, m-am mirat. Mă gândeam: ce şanse reale are creştinul acesta, fără sprijin financiar, fără moguli de presă în spate, fără establishment – adică fără nimic din puterile lumii, să reuşească?! Teoretic, niciuna. Însă când am auzit că, în mod surprinzător, a strâns un număr foarte mare de semnături, am devenit atent la apariţia altei voinţi: cea a lui Dumnezeu. Voinţă care s-a manifestat in prima parte a campaniei, parcă numai pentru a arăta că se poate! Relata Iulian Capsali că diferenţa de semnături până la cota impusă de 100.000 era uriaşă cu doar 3 zile înainte de depunerea înscrierilor, însă a primit la final atât de multe, încât a doborât orice aşteptare. Din păcate însă, aventura politică s-a terminat (deocamdată) aici, însă faptul că acest candidat neobişnuit a trezit la viaţa cetăţii (mergând până la implicare directă) o categorie de credincioşi indiferenţi, ba chiar sceptici la chemările politicii şi la schimbările ei, înseamnă foarte mult!

Dragă Iulian, cum s‑a născut gândul participării tale la alegerile europarlamentare? A fost un gând personal, a fost unul „comunitar”?

A venit, iniţial, din revolta mea că în alegerile pentru Parlamentul European nu se regăsea nici un ortodox care să atingă anumite teme devenite “tabu” în dezbaterea publică. Singurul candidat era Peter Costea, un evanghelist român plecat de tânăr în SU A, care avea ca temă de campanie familia. Sincer, am încercat să atrag oameni din grupul nostru informal, denumit “Coaliţia pentru Familie”, însă nimeni nu a vrut să facă pasul. Atunci, un prieten m‑a întrebat de ce nu merg eu, dacă tot fac atâta tapaj. M‑ am hotărât numai după ce un stareţ din Sfântul Munte Athos m‑a împins la acest gest şi, evident, după o discuţie cu părintele meu duhovnic. Spun “împins”, întrucât soţia mea tocmai trebuia să nască şi la un moment dat chiar am vrut să renunţ. Era prea mult pe capul meu, dintr‑o dată… Dar odată trecute aceste preliminarii fireşti în viaţa unui creştin, m‑am aruncat în luptă cu tot angajamentul. Deci ar fi greu de răspund tranşant la întrebare… Mai degrabă a fost şi personal, şi comunitar, în aceeaşi măsură.

Bun, dar după ce ai luat decizia, pe ce te‑ai „bazat”, totuşi?

Pe entuziasmul celor din jur şi pe… voia lui Dumnezeu. Nu aveam nimic pregătit, din păcate. Şi s‑a pierdut timp preţios, în ambele etape, de strâns semnături: şi în campania propriu‑zisă, dar mai ales în faza a doua, pentru găsirea unei strategii optime.

Politica şi mântuirea Care au fost cele mai mari piedici?

Au fost destule, ce ţin de neputinţele mele şi de faptul mers. Fiecare a venit cu idei şi sprijin direct. Sigur, să pleci fără bani într‑o asemenea întreprindere pare de‑a dreptul aiuristic. Însă a fost şi o doză de idealism care ne‑a ţinut departe de scepticismul care ne‑ar fi paralizat acţiunile dintru început. Pe parcurs însă, am trecut cu toţii de la agonie la extaz şi viceversa. Însă lipsa de finanţare nu a permis să am o expunere mediatică, un clip video de campanie etc. A fost un handicap major, fără discuţie. Poate chiar principalul. Mulţi oameni din Biserică nu au ştiut că particip la aceste alegeri, şi mulţi nu aveau de unde să ştie. Un altul este şi imposibilitatea de a accepta că poţi face politică, creştin fiind. Sunt mulţi – din cauza faptului că politica a fost distrusă de politicianism în ultimele două decenii! – care cred sincer că prin politică îţi pierzi mântuirea. Ceea ce este absurd şi denotă o gândire, în bloc, de sorginte mai degrabă neoprotestantă. Nu am vorbit până acum de marile ispite avute şi care au apărut „ca din senin”: boli ale copiilor, tensiuni, neînţelegeri etc. Dar le‑am depăşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe toate.

De unde ţi‑a venit sprijinul cel mai substanţial?

De la creştinii care au auzit de acest demers, de la membrii asociaţiilor care m‑au sprijinit – unii dintre ei făcând mare jertfă –, şi nu în ultimul rând de la familie, care m‑a sprijinit după puteri. Cleo, soţia mea, stătea cu telefonul la ureche că să mobilizeze rudele şi prietenii, iar copiii noştri, de la preşcolari la liceeni, au făcut tot ce au putut să mă sprijine. Cea mai frumoasă amintire a fost cu Ioana (clasa zero) şi Teodora (clasa I), care au împărţit fluturaşi pe strada unde locuim. Cei mari, în campanie, au stat după ore la cortul de la Universitate. Un puternic sprijin a fost cel duhovnicesc, de la ierarhii cu care m‑am sfătuit, preoţii şi monahii care mi‑au îndrumat paşii pe acest teren mişcător care este o bătălie politică. Însă bătălia politică, prin implicarea duhovnicească, a avut un alt resort care mi‑a dat putere multă, pentru că ispite au fost nenumărate, cum am mai spus. Familia mea însă a ieşit foarte întărită din această „aventură”; i‑a mobilizat excepţional!

Instrumentalizarea politică a Ortodoxiei Iulian, creştinul asumat are loc în politică?

Categoric, da! Însă est nevoie să cunoască câteva realităţi din viaţa politică. Marea problema este că se aşteaptă mult, enorm de la el. Or, el nu este decât un om, cu neputinţele lui. Nu cred însă deloc în instrumentalizarea politică a ortodoxiei, şi asta o spun răspicat. Din punctul meu de vedere, şi denumirea de „creştin” care este folosită în titulatura unor partide, denotă o raportare orizontală, de sorginte heterodoxă, care poate să ducă la confuzii. Nu poţi să faci dintr‑o bucată – o „parte”, aşa cum este un partid care invariabil nu are cum să‑i cuprindă pe toţi – un întreg, aşa cum este Biserica! Asta denotă ori o ipocrizie, ori o necunoaştere a acestui neam. Poţi să‑ţi asumi un set de valori politice care sunt mai aproape – din perspectiva ta, omenească – cu binele ca parte comună a omului în societate. Să ai grijă de „cetatea” noastră comună, locuită la noi de o cvasimajoritate creştină, mi se pare nu numai firesc, dar chiar obligatoriu. Faptul că oamenii asumat creştini s‑au depărtat sau au ignorat politica a permis nefârtaţilor să ocupe spaţiul rămas liber. Peste două decenii de neimplicare din partea noastră au lăsat un gol foarte greu de umplut…

Cum ai fost privit de către competitorii politici?

Nu prea am avut competitori, pentru că mergeam, că să zic aşa, pe o nişă: eram „Candidatul Familiei Româneşti”. Cei mai mari adversari ai mei au fost în presă, care este coloana a cincea a ateismului din România – cum am denumit‑o, şi care nu poate să iasă din binomul creştinism‑extremism şi lobby‑ul homosexual mondial, care m‑a pictat în cele mai bizare culori. Devenisem chiar, pe un site din SUA, un preot ortodox milionar în dolari, care are 9 copii şi care are ca resort principal ura împotriva homosexualilor! Nici nu ştii dacă să râzi sau să te enervezi de asemenea stupidităţi propagandistice. Nu se poate generaliza, desigur. Au fost şi oameni din presă şi chiar din publicitate care mi‑au arătat simpatia lor făţişă; am fost votat şi de unii agnostici care au însă ca reper anumite valori tradiţionale, între care familia este principală. Lucrurile sunt mult mai nuanţate decât credem când stăm pe tuşă, şi aici stă şi frumuseţea omului, pe care din păcate mulţi creştini îl consideră damnat aprioric dacă nu este „ca ei”. Ei bine, cum spun deseori, cred că o să avem mari surprize pe lumea cealaltă…

Care ar fi fost primele lucruri pe care le‑ai fi făcut odată ajuns la Bruxelles?

Aş fi luat contact cu această caracatiţă birocratică şi aş fi studiat‑o bine, iniţial cu ajutorul unor experţi pecare orice parlamentar poate să‑i angajeze. Sunt destui funcţionari şi experţi români de bună calitate în „vintrele” monstrului. Ar mai fi fost contactele cu creştinii de alte confesiuni care apară familia în PE, m‑aş fi plimbat să cunosc oraşul, aşa cum o fac în orice urbe în care se întâmplă să mă găsesc pentru prima dată. Nu în ultimul rând, aş fi vrut să‑i cunosc pe românii din oraş cu preoţii lor, despre care am auzit lucruri foarte frumoase. Sigur, i‑aş fi chemat să‑mi sfinţească biroul şi poate că ar fi scăpat nişte agheasmă şi pe holurile instituţiei (ha, ha, ha).

Solidaritatea naţională – marea problemă Ce nu ai fi făcut odată ajuns la Bruxelles?

Nu aş fi intrat în polemici cu parlamentarii români de acolo, indiferent de antipatiile mele politice. Cred că marea noastră problemă este solidaritatea naţională, care ar trebui să fie peste directivele de partid sau ale familiilor politice europene. Faptul ăsta se întâmplă la alte neamuri. De ce nu şi la noi? – asta ţine de „blestemul românesc”.

De ce nu s‑a finalizat cu succes această acţiune? Unde ai greşit?

Marea greşeală, neintenţionată însă, a fost aceea că nu m‑am pregătit cu cel puţin o jumătate de an înainte pentru această luptă. Apoi, este o mare diferenţă de abordare între strângerea de semnături, care a fost în sine o performanţă, şi câştigarea de voturi. Am pierdut mult între cei doi timpi ai acţiunii, pentru că mi‑am dat seama că este cu totul altceva după aproximativ o săptămână, extrem de preţioasă însă în ecuaţia temporală în care eram. Am învăţat multe din mers. Aici a  fost şi o problemă care a rămas suspendată: mulţi dintre cei care m‑au sprijinit iniţial au crezut că‑i dau la o parte ulterior, însă am căutat şi am găsit într‑un târziu câţiva oameni care mai făcuseră asta şi aveau o experienţă care nouă ne lipsea. Fără ei, mai ales fără şefa mea de campanie,Dorothea Vânău, o expertă în comunicare, rezultatul ar fi fost mult mai slab. O campanie electorală nu se poate face fără profesionişti, indiferent câtă bunăvoinţa şi inteligenţă ai avea. În fine, pentru că în media am fost aproape absent, cu câteva notabile excepţii,ar fi trebuit să bat ţara cu piciorul mult mai mult decât cele câteva mii de km. pe care i‑am făcut, oricum. Or, pentru asta, aş fi avut nevoie de timp.

Există o „societate civilă” a creştinilor? Sau un laicat asumat, cu dorinţa de schimbare în viaţa cetăţii?

Sigur că există, însă el nu este încă total conştient că poate să aibă o voce în politică. Sunt lideri de organizaţii care se rezumă la influenţarea deciziei politicului prin lobby, ceea ce este discutabil oricum. Majoritatea oamenilor politici sunt mai atenţi la imaginea lor în afara ţării, decât preocupaţi de agenda cetăţeanului român. Familia, suveranitatea naţională, credinţa noastră strămoşească sunt factori fără de care nu ai cum să defineşti noţiunea de român. Odată distruşi aceşti piloni, ţara asta va fi o ficţiune administrativă, şi atât. Să ne ferească Dumnezeu de asta!

„Se poate!” Ce crezi că a demonstrat reuşita ta, chiar şi parţială?

Am avut aproape 50.000 de voturi, cât partide care au avut mulţi bani cheltuiţi în campanie sau chiar mult mai multe decât partide mai tinere, dar care aveau totuşi o structura teritorială care mie mi‑a lipsit, în mare măsură. E nevoie ca oamenii din Biserică să capete curaj şi să încerce să îşi facă o minimă cultură politică, pentru că asta lipseşte la noi, în mod evident. Totuşi, cel mai important lucru care a putut fi demonstrat este acela că „se poate”: nu este imposibil să pătrunzi în structura în care se ia decizia politică. Chiar şi aşa, am reuşit să introduc pe agenda discuţiilor teme pe care altfel, sunt sigur, mulţi politicieni le‑ar fi trecut cu vederea. A fost amuzant să văd politicieni care, în dezbateri unde mă aflam şi eu, şi‑au regăsit verticala credinţei, că să zic aşa. Cred că subzistă, inclusiv între oamenii politici de diverse orientări, o doză de conservatorism care este constitutiv acestui neam. El trebuie însă să‑şi găsească şi o expresie politică serioasă, pentru că altfel modul în care se reflectă în decizii va fi deficitar şi vom rămâne la eterna noastră problemă, care ne‑a măcinat din zorii modernităţii: „formele fără fond”. E cazul ca ethosul românesc să‑şi capete un contur pe care‑l pierde continuu, printre pietrele istoriei.

Să vedem, date fiind circumstanţele internaţionale, dacă timpul va mai avea răbdare. Doamne, ajută‑ne!

A consemnat

Răzvan Bucuroiu Lumea credintei nr. 8 (133), august 2014