Vechiul Istanbul, locul martirajului
Yedikule poate să devină pentru mulţi turişti europeni o amintire sau un loc de agrement, însă pentru noi, românii, acest muzeu este mult mai mult. Yedikule face parte dintre locurile sfinţite de jertfa familiei Sfinţilor Brâncoveni, care sunt un simbol al jertfei întregului neam în istorie. Yedikule este o golgotă a eroismului, a demnităţii, a credinţei şi a martirajului care ne însufleţeşte pe noi, românii de pretutindeni, să ne iubim Ţara şi Credinţa. Orice român adevărat poate deveni prin viaţa lui un brâncovean, când se jertfeşte pentru credinţă şi pentru neam.
Constantinopolul, în istoria poporului nostru, s-a dovedit a fi o cetate cu două peceţi: Constantinopolul bizantin creştin, pecetluit ca Cetatea Ortodoxiei a Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi, iar după 1453 Constantinopolul otoman, care s-a dovedit a fi fortăreaţa tumultuoasă ce ne-a frământat aprig istoria neamului.
Închisoarea Yedikule (Şapte turnuri)
Am fost de foarte multe ori la turnurile închisorii Yedikule. Mi-amintesc că nu am întrebat de Brâncoveanu nici în martie 2001 şi nici ultima oară, în decembrie 2009, dar toţi angajaţii muzeului pe care i-am întâlnit timp de nouă ani, aflând că sunt român, m-au dus şi mi-au arătat acelaşi turn plin de carcere, situat deasupra Grotei Sângelui, dovedind că nu a fost uitat niciodată martirajul domnitorului român.
Astăzi, pelerinul care merge la Yedikule poate să ajungă şi pe platoul de sus al turnului. De pe acest platou se vede oraşul, marea cu insulele prinţilor de pe Marmara, zidurile de vest ale cetăţii şi cartierul Zeytinburnu, unde se află Balîklî Monaster – Biserica Izvorului Tămăduitor al Maicii Domnului.
Privind de pe mare, din exteriorul fortăreţei Yedikule, în dreapta porţii de aur se află Turnul Ambasadorilor. În acest turn, de obicei erau închişi reprezentanţii ţărilor aflate în război cu Imperiul Otoman. Când intrăm în muzeul Yedikule, Turnul Ambasadorilor este situat în partea opusă intrării de la muzeu. Traversăm curtea interioară şi, privind Poarta de Aur din interiorul fortăreţei, intrăm în turnul din stânga. Pe zidurile celulelor şi ale zidului scărilor interioare, între anii 2001 şi 2010, erau multe inscripţii vechi, care aminteau o parte din numele persoanelor ce s-au aflat închise acolo. Pătrunzând în acest turn, observăm că din scara centrală se face o ramificaţie, şi dacă înaintăm după aproximativ 15 metri, acest coridor al tunelului se închide. De fapt, constatăm că a fost zidit accesul spre zona din subteranul turnului, numită şi Grota Sângelui. Se cunoaşte din cronicile vechi că a fost unul din locurile de tortură cele mai îngrozitoare. Din corespondenţa demnitarilor aflaţi la Constantinopol ştim că toţi bărbaţii din familia Brâncoveanu au fost torturaţi timp două luni în Grota Sângelui.
De la intrarea în turn, urcând pe coridorul principal al scării, descoperim mai multe ancadramente de uşi zidite, despre care ghizii turci susţin că sunt foste celule zidite. La un etaj superior se pot vizita trei celule, unde lumina abia pătrunde, iar fără lumânare sau lanternă nu se disting bine pereţii. Între 2001 şi 2005, capugiul local care deţinea cheia de la Turnul Ambasadorilor avea o hartă veche în care aceste celule din turn erau consemnate sub numele „Eflak Altîn Bey“ (Voievod Prinţul Aurului). Erau trecute şi alte personalităţi care în diferite timpuri tot acolo au fost încarcerate. Acestea sunt carcerele unde au fost închişi în aprilie 1714 Doamna Marica Brâncoveanu cu ceilalţi membri ai familiei. Tot aici au fost urcaţi la 15 iunie 1714 Domnitorul şi fiii săi, plini de răni şi sfârşiţi de suferinţă.
Cel mai înspăimântător loc, care încă se mai vizitează, este spaţiul de tortură din partea superioară. Din scară se urcă spre centrul turnului, pe o construcţie din lemn suspendată pe bârne deasupra adâncului grotei, unde, sub sinistrul întunericului deplin şi al zgomotului apei ce se aude din adânc, se întrezăreşte la lumina de lanternă o cruce asemănătoare Crucii Sfântului Andrei, cu mai multe trunchiuri lemnoase în jurul ei. După mărturiile ghidului local şi ale capugiului, acolo erau legaţi şi pedepsiţi după măsura condamnării arestaţii. Mulţi dintre deţinuţi erau executaţi în acel turn sau pe eşafodul din curtea interioară, iar trupurile erau aruncate în grota cu apă sângerie, care în subteran comunica cu marea.
Pe lemnele acestui altar al sângelui, unde, pe lângă mulţime necunoscută de condamnaţi, au fost chinuţi şi Brâncovenii, se vedeau urme de săgeţi amintind de una dintre mijloacele de tortură. Grinzile de susţinere erau înnegrite de sângele vărsat din rănile deţinuţilor de odinioară. Kemal Ataturk, primul preşedinte al Turciei moderne, a iniţiat conservarea fortăreţei şi transformarea treptată în muzeu. Din 1930 până astăzi, închisoarea s-a transformat mult şi în curtea interioară, sub care probabil a rămas labirintul de carcere şi tunele subterane din vechime, unde acum se organizează concerte şi evenimente culturale.
Închisoarea Bostangi Başa de la Topkapî Saray
De la Yedikule, Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu cu Doamna Marica, fiii, una dintre fiice, doi nepoţi şi ginerii au fost aduşi în temniţele aflate în subordinea lui Bostangi Başa de la Topkapî Saray şi au fost torturaţi sub comanda acestui ofiţer superior otoman al vremii ce răspundea de siguranţa palatului imperial. După cucerirea Constantinopolului şi construirea palatului otoman, Bostangi Başa şi oamenii săi păzeau grădinile, parcul şi aşa-numitele gospodării ale palatului, unde erau aduse turmele de oi şi vite pentru întreţinerea personalului de la reşedinţa sultanului, care număra până la 5.000 de oameni, dintre care 3.000 erau ieniceri, garda de mercenari de elită, în care ajungeau şi copiii luaţi sau vânduţi din Ţările Române.
În timpul sultanului Ahmet al III lea (1703-1730) Bostangi Başa avea rang de paşă (general) şi, pe lângă alte atribuţii, asigura cu oamenii săi siguranţa palatului, având în subordinea sa temniţele şi deţinuţii politici de la Topkapî. Cuvântul temniţă este mai apropiat descrierilor vremii, fiindcă se spune că majoritatea carcerelor erau în pământ, în vechi grote din vremea Bizanţului şi sub zidurile clădirilor de lângă poarta palatului. Bostangi Başa era cel care anunţa decizia de condamnare la moarte care se lua în divan. Oamenii lui Bostangi Başa i-au dus pe Sfinţii Brâncoveni în piaţa de pe malul mării şi au fost călăii martirajului.
După uciderea Sfinţilor Brâncoveni, Doamna Marica Brâncoveanu cu cele două fiice, nepoţii, care fuseseră trecuţi la harem şi apoi răscumpăraţi, şi cu ceilalţi gineri rămaşi în viaţă au fost ţinuţi în această închisoare, iar după alte câteva luni, în martie 1715, au fost exilaţi sub permanentă supraveghere la Kutai, pe malul estic al Mării Negre. Au fost transportaţi pe corabie distanţă de aproximativ 800 de mile sau au fost purtaţi ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur 1.300 km prin coastele stâncoase ale Asiei Mici.
