S-a născut la Pleniţa, Dolj, în 18 ianuarie 1924 şi a zăcut în puşcăriile antonesciene şi comuniste timp de 17 ani. La 11 ani destinul i-a îndreptat paşii spre Liceul Militar D. A. Sturdza din Craiova. Îşi leagă viaţa de modelele fundamentale ale spiritualităţii Mişcării Legionare. L-au caracterizat întotdeauna modestia, corectitudinea, măreţia sufletească, credinţa în Dumnezeu şi destinul neamului. Este mutat disciplinar la Liceul Militar Timişoara din cauza sincerităţii credinţei sale.
În octombrie 1941 (la nici 17 ani) este condamnat la 14 ani muncă silnică, 5 ani temniţă grea şi degradare civică pentru toată viaţa, pentru „crima” de constituire de asociaţiuni clandestine. După doi ani de detenţie este trimis spre reabilitare pe frontul de răsărit. Cade prizonier în Crimeea. Din lagărul de la Tiraspol evadează, evitând trimiterea în Siberia. Vine pe jos până la Craiova, unde se înrolează din nou în regimentul 26 Rovine. Începe ofensiva spre vest. Rănit grav în Munţii Tatra, însă supravieţuieşte. În 21 decembrie 1948 este arestat şi condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale. I se reactivează şi pedeapsa anterioară.
A trecut pe la: Craiova, Piteşti, Gherla, Canal, Constanţa, Periprava. În experimentul Piteşti a pierdut un ochi (cf. Traian Popescu, Experimentul Piteşti, p.150). Eliberat la 9 mai 1964 de la Periprava. Termină filologia şi îşi întemeiază o familie. Decembrie 1989 îl găseşte scriind, potenţialul lui intelectual şi spiritual aducând la iveală lumii, adevăruri ascunse cu grijă şi mutilate de regim.
La 10 august 1992, căutând să reconstituie adevărurile rezistentei armate din Muntii Făgăraş, alunecă într-o prăpastie pierzându-si viaţa. Se afla alături de Gavrilă Ogoranu şi alţi camarazi. În 1994 apare post mortem, volumul „Preambul pentru camera de tortură” (Ed. Marineasa).
Ca memorialist, Nicolae Călinescu este un iubitor al frazei scurte, limpezi, încărcată de semnificaţie. Realizează schiţe de portrete (cu preponderenţă morale), amintind de istorioarele parabolice ale lui Giovanni Papini.
Descrie o lume pestriţă, de legionari, frontierişti, comisari, politicieni, „scrisorişti” (sau „anonimişti” – autori de scrisori nesemnate anticomuniste), caralii, medici, mâncăi, muribunzi, anchetatori, ţărani, brigadieri, Canalul Dunăre-Marea Neagră sau lagărele din Balta Brăilei, Jilava, Gherla, Piteşti, Aiud, anchetele din Bucureşti ori Constanţa. Printre murdăria din suflete străluceşte lumina, datorită capacităţii autorului de a înţelege pe orişicine, de a fi tolerant şi superior prin iertare.
N. Călinescu a fost una dintre primele victime ale reeducării din Piteşti. Dar este discret în ceea ce priveşte torturile îndurate personal. Înţelegerea, blândeţea lui se pot lămuri din textele unde face portretul lui Ţurcanu, neaşteptat de agreabil.
Autorul nu urmăreşte recuperarea faptelor, statistici, reţinerea unei istorii, ci coboară la esenţe, la stări şi posibilităţi umane care formează o imagine a lumii.
„Ianuarie 1950, după Anul Nou, în închisoarea Piteşti, camera „4 spital”. Şocul pentru iniţierea procesului de transformare obligatoriu în fiecare ciclu de demascare, după trei zile slăbise în intensitate. Eram întins pe burtă, pe priciul de lângă fereastră, de unde puteai privi zăvoiul şi munţii. Rănile de pe fese nu-mi permiteau să stau pe spate. Bătuţi crunt, desfiguraţi de loviturile peste faţă, de o parte şi de alta zăceau Pop Cornel şi Costache Apăvăloaiei. Gherman Coriolan ne dezinfectase şi ne unsese cu alifie rănile care începuseră să puroieze. În urma izbiturilor cu o legătură de curele, nu mai vedeam decât foarte puţin cu un ochi. Fusesem pisat de miliţieni cu parii de la căratul ciubărului în ziua de întâi ianuarie şi urinam sânge. Operaţiunea a avut loc pe o masă. Eu – dezbrăcat, în mijlocul camerei. Asistenţa era formată din stafiile mutilate a şaptezeci de studenţi, printre care se aflau trei unguri şi un evreu.
La un moment dat, Gherman şi Ţurcanu s-au apropiat şi mi-au ridicat pleoapele, au încercat reflexele ochilor, agitând degetele în faţa pupilei. Au plecat. După două ore, Ţurcanu s-a întors. M-a mişcat, m-a prins de mână şi m-a tras după el. Mergeam greu. Am ieşit din camera „4 spital”, a deschis uşa celei de-a doua celule de pe dreapta, unde era improvizat un spaţiu de îngrijire medicală. Înăuntru, în picioare, aşteptau trei persoane. Comandantul închisorii, Dumitrescu, medicul, dr. Ionescu, şi un tip într-un raglan cărămiziu, cu şapcă, să fi avut treizeci de ani. Tot timpul nu a scos un cuvânt, nu a intervenit cu nici un gest. Mi-am dat seama că au fost puşi la curent din timp cu cazul pe care-l aveau în faţă.
Era frig sau aşa mi se părea. Cu toate eforturile, tremuram. Primul a rupt tăcerea directorul:
– Îţi place halul în care ai ajuns?
Dr. Ionescu s-a apropiat. Împreună cu Ţurcanu, m-a ajutat să mă dezbrac. Mi-a examinat rănile sumar, m-a dus lângă fereastră să-mi vadă ochii. A exclamat sec: „Un ochi e pierdut”. Apoi a continuat: „Ce pot să-ţi fac? Eu nu pot să-ţi fac nimic. Eu nu te pot ajuta cu nimic”. O voce în care se putea citi cu uşurinţă groaza şi deznădejdea. Parcă şi el ar fi intrat în demascare.
A urmat frigul tăcerii. În timp ce mă îmbrăcam, în minte mi-a apărut viziunea clară a ghearelor necruţătoare ale destinului care ne-a prins pe toţi cinci de beregată şi ne târăşte pe un povârniş alunecos, într-o mlaştină sufocantă. Un destin dirijat de o divinitate a răului, atotputernică în lume, căreia nimeni nu i se poate împotrivi. Necunoscutul şi Ţurcanu se priveau unul pe altul fără nici o vorbă. Doctorul avea ochi metalici sau aşa mi se părea mie, pentru că vedeam atât de rău. S-a simţit obligat să comenteze:
– Refuzaţi mâna binevoitoare care vi se întinde. Veţi regreta amarnic. Refuzaţi ultima şansă care vi se oferă în viaţă…” (p. 219-220, op.cit.).
Unul din capii de sus ai reeducărilor îi destăinuie:
„Şi, bineînţeles, nu ţi se va rezerva satisfacţia să mori ca un martir. Avem noi grijă. Nu vei putea să-ţi dai viaţa rămânând credincios unei cauze pe care ai slujit-o. Să mori cu conştiinţa împăcată a datoriei împlinite. Nu, categoric nu. Acest cadou nu ţi se va face. Dă-ţi seama bine pe cine ai în faţă şi ce te aşteaptă. La noi totul e calculat până la ultimul atom. Avem soluţii pentru toate ipotezele. Orice se va întâmpla vom fi ultimii care vom supravieţui şi victoria finală va fi a noastră şi numai a noastră. Repet. În vocabularul nostru nu există cuvintele milă şi îndurare. Ai ocazia să închei o viaţă de mizerii şi privaţiuni, pe care singur ţi-ai ales-o. Nu refuza mâna care ţi se întinde. E ultima ocazie la bilet pentru ultimul tren. Nu este o cursă, ci o încercare de a te salva. Nu-ţi cer un răspuns imediat. Îţi las timp să te gândeşti. Să nu crezi cumva că ne poţi înşela, că ne poţi trage pe sfoară. Avem metode de verificare care nu dau greş. Nu ne jucăm cu jumătăţi de măsură. Cerem sinceritate totală şi răspunsuri categorice. Pe scaunul pe care stai acum s-au aşezat mulţi oameni mari. Recunosc că au plecat de aici transformaţi, marxişti convinşi. Au înţeles realitatea. Au răspuns la întrebări, au făcut ceea ce li s-a cerut şi azi, când apăsăm pe buton, răspund cu promptitudine la apelul nostru. Dacă te cramponezi, pierzi mai mult. Să nu speri că-ţi vei păstra controlul până la urmă, că vei fi stăpân pe voinţă. Nu-ţi doresc să constaţi cum se manifestă un altul care se ascunde sub pielea ta”.
În schiţa Strigoiul vorbeşte despre cele petrecute la Piteşti şi Gherla, o deconspirare săvârşită de una dintre victime.
„Am trecut printr-o experienţă teribilă. Dacă ai putea să mă vezi, seamăn cu un strigoi. Da, sunt un strigoi. Nu mai sunt cel pe care l-ai cunoscut. Ia aminte şi trage concluziile pe care le crezi tu de cuviinţă. Poate nu ne vom mai întâlni niciodată în viaţă. Comit o mare imprudenţă, o trădare care mă va costa enorm. Să nu mai ai încredere în nimeni. Nici în frate, nici în nevastă, nici în copii şi nici chiar în tine. Să te temi de tine. De surprizele pe care singur ţi le poţi oferi. Încercările la care vei fi supus vor fi mai tari decât forţele tale. În faţa propriilor tăi ochi reprezinţi mult. Eşti uriaş. Ţi se va demonstra că eşti un pigmeu, o zdreanţă.
În prima fază îţi vor distruge în suflet icoanele pe care le-ai adorat, chipurile oamenilor pe care i-ai admirat. Ştiu cum s-o facă. Au acumulat o experienţă uriaşă în acest domeniu. Îţi vor tăvălugi reperele de orientare şi conceptele pe care ai fost obişnuit să le foloseşti. Ca să rămâi o frunză bătută de vânt. Poate e bine să faci unele compromisuri şi concesii de la început. Eu şi ceilalţi am plătit scump ataşamentul inflexibil, credinţa fanatică. Cei care dirijează totul nu renunţă la scopurile lor şi timpul îi favorizează.
Eroi sunt numai cei care reuşesc să moară la început. Nu-ţi vor face favoarea să te omoare. Ar fi prea uşor şi onorabil pentru tine. Îţi vor demonstra că eşti lichea şi îţi vei pierde orice urmă de respect faţă de tine. În momentele acelea vor face din tine ce vor. În fiecare fibră îţi vor inocula teroarea de care nu te vei lecui întreaga viaţă. Când vei vedea de ce sunt în stare oamenii, vei regreta că te-ai născut om. Vei urî omenirea şi vei lovi pe oricine îţi va ieşi în faţă. Ca un automat, ca un robot. Din acest complex numai zeii te scapă. Pentru a-ţi regăsi drumul, trebuie să ai puteri de supraom. Tocmai asta vor să-ţi demonstreze, că nu există supraoameni, nici eroi, nici sfinţi. Că tot în ce ai crezut este fals, că lumea în care ai trăit e formată din comedianţi sceleraţi şi slugi mârşave.
Nu-ţi spun asta pentru a te îngrozi. Poate tu vei găsi o cale salvatoare. Vei avea mai mult noroc ca alţii. Nu-ţi recomand sinuciderea. N-ar fi trebuit să vorbesc. Am făcut o mare imprudenţă. Ştiu că mă vei trăda şi nu voi fi cruţat pentru deconspirarea acestui mare secret. Dacă o vei face, te iert dinainte, am ţinut atât de mult la tine” (p. 61-62, op.cit).
Acesta a fost distrugătorul Piteşti în care mărturisitorul lui Hristos Nicolae Călinescu şi-a dus crucea sa pentru Hristos şi Neam. Din acel infern (Dante e complexat cu Infernul lui!) a ieşit datorită credinţei puternice în Dumnezeu Care l-a scos din toate încercările.
sursa: Bucovina Profunda
