Ion (Geani) Halmaghi a fost unul din puţinii români exilaţi care prin contactele avute şi prin deschiderea sa multilaterală ne poate prezenta o frescă largă şi totodată precisă a frământărilor şi luptei exilului românesc din vremea războiului rece. Povestitor neîntrecut al unor amănunte trăite de el însuşi, al unor întâlniri avute cu o serie de personalităţi de cele mai diverse orientări, amintirile lui Ion Halmaghi relatate scriitorului Mihai Posada în cartea-interviu “Cu Ion Halmaghi prin istoria asumată” (Editura Tipo Moldova, Iaşi 2013), reprezintă pe alocuri o adevărată mină de aur pentru cei care doresc să cunoască o serie de adevăruri istorice în realitatea lor nefalsificată.
Eroul interviului are un dar aparte de povestitor, care zace înscris în rădăcinile sale originare din satul românesc şi pe care intelectualul de mai târziu nu şi le-a renegat niciodată. Dimpotrivă. Ele se fac simţite la fiecare pas, în stilul savuros al naraţiunii unui fluviu al amintirilor care este lăsat să se desfăşoare liber, fiind punctat doar arareori de întrebări precise şi ţintite din partea intervievatorului.
Memoriile sale încep cu perioada copilăriei, petrecută într-un sat ardelean de la poalele Făgăraşului –deşi locul său natal se află în Statele Unite- cu nostalgia unei perioade marcată de valorile tradiţionale ale omeniei şi bunului simţ. În această atmosferă aderenţa multor români la curentul legionar, în special la sate, a fost de fapt un gest firesc, izvorât dintr-o dreaptă judecată de ţăran neaoş, prin urmare din considerente morale şi nicidecum din motive “ideologice” sau preponderent politice.
Cu studii de sociologie şi filosofie, discipol al profesorului Traian Herseni, Ion Halmaghi ia în tinereţea sa contact nemijlocit cu intelectualitatea naţionalistă şi cu Mişcarea Legionară. Închis mai apoi de către comunişti, ca mai toţi din generaţia sa, după eliberare se stabileşte în Statele Unite, unde obţine o slujbă de bibliotecar (“Master of Library Science”) la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Pittsburgh, implicându-se în acelaşi timp în lupta anticomunistă a exilului românesc, pe plan publicistic şi organizatoric.
Redăm în continuare câteva fragmente din mărturiile lui Ion Halmaghi, care pun în adevărata lor lumină o serie de intelectuali de marcă ai exilului românesc, pătrunzând în sfera intimă a gândurilor şi a adevăratei lor simţiri, dincolo de faţada afişată oficial. Pe lângă multe amintiri cu alte personalităţi, la care nu ne putem referi aici din motive de spaţiu, dar care şi ele ar aduce nuanţe interesante celor interesaţi, ne oprim aici la doar câteva.
Pentru mulţi ar fi poate surprinzător să afle că primul director al “Europei libere” a fost Alexandru Gregorian, fost director al revistei naţionaliste “Sfarmă Piatră” din epoca interbelică. Celelalte informaţii care se desprind din mărturiile prezentate în cele ce urmează se referă la afinităţile intime cu legionarismul ale unor Cioran, Eliade sau Vintilă Horia, deşi atitudinea lor oficială era mai degrabă una de distanţare. Astfel, aflăm care era secretul teribil al lui Cioran, care poate explică în cea mai mare măsură teama sa profundă de a mai fi asociat cu legionarismul şi cu foştii camarazi, precum şi atitudinea sa rece şi distantă faţă de aceştia. Cioran se temea că opinia publică ar putea afla într-o zi faptul că el a tradus în limba franceză cartea “Pentru legionari”! Pentru el ar fi însemnat o lovitură de imagine fatală, o erezie supremă, ale cărei consecinţe ar fi întrecut cu mult campania infamantă dusă împotriva lui Vintilă Horia la primirea premiului Goncourt. Şi totuşi, mărturia lui Ion Halmaghi ni-l arată şi pe adevăratul Cioran, care după răceala sa iniţială îşi arată preţuirea pentru atitudinea legionară demnă a fratelui său Aurel, care a fost în închisoare un exemplu pentru mulţi. Şi, în fine, tot Ion Halmaghi ni-l dezvăluie pe Mircea Eliade drept un adept în continuare al crezului legionar, chiar dacă împrejurările exterioare l-au silit la o discreţie extremă în acest sens … inclusiv faţă de propria sa soţie!
Iată aşadar câteva fragmente din interviul acordat de Ion Halmaghi lui Mihai Posada:
Alexandru Gregorian
Şi unul din străluciţii studenţi în filosofie, care s-a şi realizat după aceea extraordinar de frumos, era unul care scria la “Sfarmă Piatră” (era director al revistei, n.n.). Pe vremea aceea era o revistă la care scria ăsta, Alexandru Gregorian: era şi el poet şi om de mare cultură, care a venit în America, l-am întâlnit şi eu în America. (…) A fost primul director la “Europa liberă”, deşi era de dreapta şi antisemit. (…) Paradoxul era că trebuia o luptă împotriva regimului comunist şi el a fost primul din Exilul românesc, ales de americani. (…) Şi a fost primul director, nu-i aşa, pe care l-a ajutat un evreu dup’aceea şi i-a luat locul (e vorba despre Noel Bernard, n.n.). Dar aşa era legea vieţii.
Emil Cioran
Şi am stat de vorbă cu el. Scopul meu care a fost? Pe mine m-a lăsat Cuşa singur cu el, că a mistificat ceva, că are treabă, mi-am dat seama că-i o “creaţie” de-a lui: a vrut să mă pună în legătură cu Cioran. Atunci i-am zis: “Domnule Cioran, vă spun drept că eu n-am dorit să vă deranjez aici, însă am ţinut că este obligaţie morală şi n-am acceptat invitaţia lui Cuşa când m-a chemat, am avut o rezistenţă fiindcă eu socoteam că datoria mea morală este să vă comunic ceva despre fratele dumneavoastră, care-i Aurel Cioran, cu care eu am fost prieten foarte bun. Am suferit aceeaşi perioadă de închisoare şi în care am trăit şi am vrut să vă explic comportamentul lui în închisoare. Cât de vertical a fost, cât a suferit de mult şi nu şi-a părăsit credinţa lui [legionară] niciodată. A intrat într-un fel, a intrat aşa cum a gândit el politic, cum s-a comportat tot timpul: cu rectitudine, cu moralitate faţă de toată lumea. Şi a rămas un exemplu pentru noi toţi. Când ne-am întâlnit la Sibiu, odată, a fost mare bucurie. Şi am vrut să vin să vă transmit despre fratele dumneavoastră! –şi noi îl avem tot ca frate însă de altă linie; să vă transmit atitudinea lui din închisoare, unde a fost “Aurel” pentru toată lumea şi noi ne-am bucurat că ne puteam ţine şi noi de aceeaşi linie pe care s-au ţinut mulţi alţii. Şi noi n-am capitulat acolo în niciun fel, în niciun chip şi trădarea la noi nu s-a făcut, a rămas aceeaşi imagine a României, pe care am avut-o totdeauna. (…) Şi el a fost unul din cei care au condus această linie în zona în care se găsea el. Şi asta am vrut să vă spun, că-i fratele dumneavoastră. Şi nu-mi era ruşine ci, dimpotrivă, am venit să vă spun că aşa cum ne-am lăudat şi noi cu dumneavoastră, cu scrisul dumneavoastră, că eram tineri pe vremea aia; poate acum n-am mai face-o, dar atunci am făcut-o, că eram entuziasmaţi de idealurile noastre”. (…) Parcă era crispat tot timpul, când îi povesteam. Şi n-a spus niciun cuvânt, la urmă. Am dat mâna foarte rece, cu el, mâna, şi-am plecat. (…)
Peste vreun an de zile –chiar un an s-a împlinit- am venit iară la Paris. (…) Atunci mi-a spus : -“Dragul meu, am ţinut să te văd şi am insistat la Cuşa foarte mult ca să te aducă, să te văd, fiindcă am avut impresia că nu m-am purtat elegant cu dumneata când ai fost la mine. Nu ştiu dacă ai observat că eu am fost foarte încruntat şi tremuram în mine, de tot, şi … ” Zic : -“Am observat, şi de asta nu am vrut să vin.” Zice : – “Acum te-am chemat să-ţi spun şi să te eliberez de orice presiune ai avut, să-ţi spun tare şi sus : El a avut dreptate ! ” (…) Pentru mine asta a fost revelatoare. Ăsta era Cioran adevărat ! (…) Această mărturisire pentru mine a fost extraordinară. A dărâmat tot zidul de putreziciune care s-a creat jur-împrejurul lui: că şi-a uitat idealurile, că a renunţat la ele. A avut, însă, curajul să spună: -“El a avut dreptate!” Şi de atunci a rămas fratele meu.
(…)
Cuşa mi-a mai spus un lucru extraordinar ; pot să-l spun şi acuma, că poate-l uit rândul viitor. L-am întrebat eu : -“Cum de ai atâta influenţă asupra lui Emil Cioran?” Zice: -“Măi Geani, te gândeşte, tu ştii că eu sunt deştept şi …” [râsete] Zic : -“Uite, asta chiar n-am ştiut-o. Dacă nu-mi spuneai tu, habar n-aveam”. Zice – “Mai e o chestie, mă. Nu că sunt deştept : sunt corect ! Şi el ştie asta. Mie mi-a spus un secret al lui. El tremură, de mine, că aş putea să fac greşeala …Şi i-am spus «Măi Emil, niciodată să nu crezi că eu te voi putea denunţa pe tine la străini, la duşmanii tăi!» Că ţie ţi-o spun, măi Geani … Când va auzi lumea, va înnebuni, vreodată, zice: Emil Cioran a tradus cartea Pentru legionari în limba franceză”.
Vintilă Horia
Eu veneam regulat la Madrid şi mă duceam la mausoleul Moţa-Marin, totdeauna, la 13 ianuarie, când se adunau legionari din toată Europa. Prima zi stăteam cu el, cu Vintilă Horia, de vorbă. Îmi plăcea, era un om de o deosebită curăţenie românească, puritate de scriitor adevărat. L-am întrebat odată, că a scris un roman în Franţa şi a luat Premiul Goncourt şi l-au acuzat ăia că-i legionar. Dar nu era legionar. Şi l-am întrebat: -“Măi Horia, mă, eu vin mereu aicea la Madrid şi pe tine nu te-am văzut niciodată la 13 ianuarie acolo, la Mausoleu. Am vrut să-ţi fac cunoştinţă şi ţie cu Horia Sima, că ştiu că nu eşti legionar, dar figurile lui Moţa şi Marin nu te impresionează?” Zice: -“Măi Geani, eu mă duc des acolo şi mă rog, la Mausoleu. Dar mă duc singur”.
Mircea Eliade
Şi chiar atuncea vine Mircea Eliade într-o vizită, el şi cu nevastă-sa; aveau ei o prietenă care lucra la noi la Universitate, la cercetările atomice. Au venit în vizită la ea şi ne-au chemat într-o seară la fata aia, că eram şi noi prieteni cu ea. Şi acolo am vorbit cu Eliade. Şi m-a întrebat, zice: -“Cum merge treaba?” I-am spus: -“Bine”, i-am spus cum merge la Filosofie şi i-am spus şi lui chestia asta cu “noii filosofi”. Zice: -“Ştiu, îi urmăresc şi eu. Dar, fiindcă eşti aicea, hai să te pun la un examen! Dai un examen şi-ţi dau notă. Între noi doi”. Zic. –“Da.” Zice: -“Îţi pun o singură întrebare, să-mi dai un răspuns! Care crezi că-i partea negativă a acestor marxişti care renunţă la marxism?” Zic: -“Domnu’ profesor, cred că partea negativă primordială este faptul că ei nu s-au ancorat direct de concepţia creştină. Ei s-au rupt de marxism, dar încă nu au stabilit coordonatele pe direcţia creştină.” Zice. –“Îţi dau foarte bine!”
(…)
Fiindcă eu cu ea [soţia lui Eliade] am avut următoarea relaţie: eu am avut odată o discuţie cu ea şi i-am spus că eu ţin foarte mult la Profesor şi o admir pe ea şi o felicit pentru faptul cum se îngrijeşte de el. Asta i-am spus. Ca să aibă sprijin în mine, să nu creadă că eu fac vreo dificultate. Dar ea mie îmi făcea. Că eu, cum să-i zic, dacă discutam o chestie legionară sau care nu-i pe placul ei, intervenea şi ea. Şi atuncea am găsit noi o metodă, ne făceam un semn sau opream sau făceam ceva. Că eu discutam cu el [Eliade] numai chestiuni legionare. Filosofia noastră nu mai avea nicio valoare pe la Bucureşti, şi discutam chestiuni legionare, cu el. De episcopul Trifa, de procesul lui, ce facem noi, legionarii, sau discutam de Horia Sima. (…) Apoi, ştiu, când a fost procesul lui Trifa –mi-a spus avocatul lui- că procurorii americani au cercetat şi dosarul lui Eliade în legătură cu Trifa şi au ajuns la concluzia că Eliade nu-i periculos din niciun punct de vedere … că nu mai ţine legături legionare şi aşa mai departe. Ei nu-şi dădeau seama că el totuşi este în legătură. Una din ele eram eu.
(…)
Eliade era legionar. Eu discutam cu el numai probleme legionare. Îi spuneam cum mă duc la Horia Sima, ce vorbesc eu cu Horia Sima. Anumite probleme ale Mişcării pe care le avea i le spuneam şi lui. Eu i-am spus lui că am informaţii că americanii au dovada de adeziune la Mişcarea Legionară, adică situaţia lui, şi l-au identificat că a fost un simplu … simpatizant. Dar, că nu prezintă niciun pericol.
selecţie şi comentarii:
Bogdan Munteanu
Sursa: Permanente
