Claude Karnooh spunea într-o conversaţie blogosferică recentă că românii sunt întotdeauna de partea celui mai puternic („Les Roumains dans leurs majorité ne sont ni fascistes ni anti-fascistes… ils sont avec le plus fort du moment”).
În mod curios, verdictul lui Karnooh, un om de stânga, mi-a răscolit memoria unor judecăţi asemănătoare venind dinspre dreapta. De exemplu:
1. CADI, după cum am arătat, e un think tank neoliberal din România finanţat de Atlas Foundation, Konrad Adenauer Stiftung, CATO Institute, The German Marshall Fund of the United States (GMF), Americans for Tax Reform Foundation, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Coca Cola, Business Angels Netzwerk Deutschland (BAND) şi BRD. CADI este parte a organizaţiilor internaţionale Atlas Foundation, Economic Freedom Network şi Stockholm Network şi are ca parteneri instituţionali The Swiss Confederation Institute; Ambasada Marii Britanii în România; Institutul de Studii Populare; Institutul Ludwig von Mises România; Cato Institute; Heritage Foundation; Institute for Humane Studies; Institute for Economic Studies; Institute for Market Economics şi Mercatus Center at George Mason University.
Cu sprijinul financiar ar GMF şi al Balkan Trust for Democracy, CADI a organizat în colaborare cu Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale mese rotunde precum „Cultura strategică şi societatea civilă”. Temele de discuţie anunţate de organizatori au fost legate de mobilizarea societăţii civile din România pentru a accepta militarizarea vieţii academice româneşti. Astfel, s-a discutat despre „paşi către o coaliţie a societăţii civile pentru reforma sistemului de securitate; dezvoltarea culturii strategice în cadrul universităţilor civile; oportunităţi de cercetare şi colaborare”. Spiritul în care s-a discutat a fost, după cum transpare chiar din prezentarea publicată pe website-ul CADI, cel al instrumentalizării grosolane a istoriei românilor prin denunţarea „naţionalismului antiliberal îngust” care alimentează „tradiţia izolaţionistă de non-cooperare” a românilor cu marile imperii.
Un exemplu grăitor al acestui tip de de-culturare imperială a românilor ni-l oferă dezbaterea CADI menţionată mai sus, pe parcursul căreia s-a ajuns la următorul consens:
„Constantin Dudu Ionescu, fost secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale: Undeva în faţa casei bunicilor e o cruce ţinută la mare cinste, a unor stră-străbunici “eroi şi patrioţi” omorâţi de otomani. Se spune că trebuiau să facă săpun pentru un convoi sau grup de turci care se întorceau în Istanbul, şi ei isteţi au pus pietre în mijlocul calupilor de săpun. Ghinionul a fost că turcii au descoperit mai devreme frauda şi s-au întors din drum să-i scurteze de cap. Faptul că acea cruce e ţinută la mare cinste e semnificativ pentru discuţia noastră despre cultura strategică. Ne arată că există în România o tradiţie izolaţionistă de non-cooperare în care încălcarea unui contract e luată drept patriotism. Evident, povestea arată şi cât de eficientă e atitudinea respectivă pentru securitate.
CADI: Probabil că aici ar sta atribuţiile societăţii civile, să demaşte avataruri ale acestui tip de cultură strategică. De exemplu şi acum manualele de istorie ridică în slăvi cuceritori precum Mihai Viteazul sau pure acte de terorism ale unui Vlad Ţepeş, ca urmare a unui naţionalism antiliberal îngust.”
Problemele ridicate de acest tip de abordare a istoriei românilor – paradigmatică pentru tabăra neoliberalilor susţinuţi în teritoriu de drone onegiste euro-atlantice – sunt multiple. Din punct de vedere istoric, istoria românilor cuprinde atât momente în care românii au dezertat marile imperii, cât şi momente în care marile puteri au şters-o englezeşte nerespectându-şi promisiunile. Astfel, SUA şi Marea Britanie au lăudat România pentru hotărârea de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste la 23 august 1944. Dar asta nu a împiedicat marii Aliaţi occidentali să ne abandoneze Uniunii Sovietice pe un şerveţel mototolit la Yalta. Având în vedere că masa rotundă a CADI a fost organizată cu sprijin financiar german, poate că nu e deplasat să ne întrebăm dacă nu cumva intelighenţia invitată acolo ar fi dorit ca România să continue războiul alături de „camarazii” germani.
Un al doilea mare moment salutat la Washington ca hotărâtor pentru democratizarea României e defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Considerat în cercurile neoconservatoare un erou al Războiului Rece, Pacepa trăieşte şi acum sub protecţia guvernului federal în SUA, unde publică periodic cărţi senzaţionaliste despre subversiunea Vestului de organizaţii controlate de Estul totalitar. Cărţile dlui Pacepa se bucură de susţinerea acordată de un expert de calibrul dlui Tismăneanu. Aşadar două dintre momentele pentru care România a binemeritat de la democraţiile occidentale au fost legate de defecţiuni ale României din tabăra „totalitară”. Există imperii şi imperii. Identificarea imperiului american sau a hegEUmonului german cu Imperiul Otoman mi se pare însă grăitoare. Pentru că, dincolo de orice alte considerente istorice, otomanii au lăsat în lumea românească amintirea corupţiei fanariote, a oficialilor corupţi, ajunşi la putere cu sprijinul Porţii, şi a ţăranilor afumaţi cu fum de ardei pentru a-şi plăti birurile. E grăitor că vorbitorii CADI nu ne spun cât au plătit turcii pentru săpunul pe care „trebuiau” ţăranii să-l furnizeze armatelor imperiale.
În fine, e interesant că misiunea societăţii civile ar fi, conform acestui onege influent, aceea de a „demasca”, cuvânt cu rezonanţă comunistă, orice încercare de non-cooperare cu hegemonul. Nu văd despre ce tip de „societate civilă” şi libertate de expresie se poate vorbi în condiţiile în care spaţiul public e patrulat de robocopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens.
2. În „România liberă” din 27 octombrie 1996, de dinainte de intrarea României în NATO, e reprodusă o declaraţie a dlui George Friedman, director la acea vreme al Institutului de Cercetări Geopolitice din Louisiana. În 1996, dl Friedman a fondat STRATFOR, companie care i-a permis să continue a-şi da cu părerea despre România şi alte ţări din estul Europei în aplauzele neoconilor care gândesc global şi prosperă individual.
Iată, conform „României libere”, ce declara dl Friedman în 1996 cotidianului budapestan „Nepszabadsag”: „România şi-a schimbat prea des aliaţii şi a învrăjbit marile puteri unele împotriva altora şi de aceea nu se bucură de încrederea Occidentului şi a SUA”.
Când doi spun că eşti beat, în mod normal trebuie să mergi să te culci. Dar când toţi cei care îţi spun că eşti beat semnează acelaşi stat de plată, lucrurile se complică. Ai dreptul să bănuieşti că vor să te inducă în eroare. Şi atunci apelezi la un martor independent.
Iată, de exemplu, ce scria Annie Bentoiu în cartea de memorii „Timpul ce ni s-a dat” (Humanitas, 2007, carte elogiată la apariţia ei de Monica Lovinescu) comentând afirmaţia lui Friedman: „Adevărul este că şi regimul nazist, şi cel sovietic erau duşmanii noştri obiectivi. Unul ne luase Basarabia şi Bucovina, celălalt Ardealul; amândoi ne-au ocupat pe rând. Din punctul nostru de vedere, a ne lupta cu fiecare era legitim, iar alianţele n-aveau cum să fie „sincere” cu niciunul din ei. Un om atacat din două părţi în acelaşi timp nu poate fi criticat dacă se aliază temporar cu unul din atacanţi împotriva celuilalt, cu scopul final de a scăpa de amândoi” (p. 9).
Cea mai mare vină a românilor e, de fapt, aceea de a vrea să scape şi de MontaG.U.E., şi de Capuleţi. CapU(S)leţii sunt mai activi în România. Au bani mulţi. Investesc, sunt bine organizaţi. Şi acuză pe oricine cere repatrierea discursului public, naţionalizarea lui, de „fascism,” „comunism,” „naţional-comunism,” „stalinismo-fascism”.
Adevărul e, după cum spunea Annie Bentoiu, că România are duşmani obiectivi. Şi prieteni imaginari. Adevărul e că, pentru a vedea şi afirma acest lucru trebuie să nu fii în slujba nimănui. Trebuie să fii un om liber şi onest, aşa cum era Annie Bentoiu, o reprezentantă a României şi Elveţiei profunde, a unei Europe onest patriarhale. Adevărul e că asemenea oameni nu sunt căutaţi, preţuiţi şi promovaţi deloc în România euro-atlantică. Drept urmare, stăm la mâna muhaielelor globale care ne cer fidelitate neştirbită. Cine nu le pupă inelul, papucul şi căptuşeala ideologică urât mirositoare e înfierat ca trădător.
Din punctul de vedere al stângii susţinătoare a naţiunilor/claselor subalterne, România şi românii nu au se simţi vinovaţi pentru încercările lor de a adormi vigilenţa hegemonului pentru a-i scăpa din strânsoare. Din punctul de vedere al dreptei conservatoare, susţinătoare a unor principii morale eterne, marea ticăloşie a marilor puteri, care vând şi cumpără la kilogram naţiunile mici, scuteşte România de nevoia de justificări. Din punctul de vedere al dreptei sau stângii pentru care nu există morală, ci doar geopolitică şi darwinism social sau etica luptei de clasă, România nu are a-şi reproşa nimic pentru că a încercat să supravieţuiască înconjurată de mari puteri care fură la cântar. Nu-i poţi cere înecatului să nu dea din mâini.
Adevărata problemă a României e alta. Presupunând, de dragul discuţiei, că românii sunt obişnuiţi să ia partea celui mai puternic, faptul acesta se întâmplă şi pentru că, de obicei, în România, cel mai puternic „pays the piper(s) and calls the tune”. Clasa sporovăitoare a României e manelistă: cântă la cererea clientului. În România, temele şi metodele dezbaterii sunt de import. Şi orice încercare de repatriere/naţionalizare a discursului public e denunţată de cimpoiaşii imperiali drept fascism/comunism, naţional-comunism ş.a.m.d.
Paradoxul României e acela că e o ţară marginală care încă acceptă să îşi ia ideile de la centru. Or, centrul e tocmai ceea ce o ţine la margine. La marginea ei înseşi.
România ar câştiga o locaţie („location, location, location” ar exclama orice agent imobiliar politic) mai bună dacă şi-ar accepta marginalitatea politică şi ar căuta ex-centricitatea culturală. Ideologiile şi politicienii de mainstream nu ne-au folosit la nimic. Ne-au ţinut, doar, la mantinelă. Ar fi timpul să începem să gândim cu şi pentru noi înşine, asumându-ne poziţia de marginali. Ca şi cum am fi propriul nostru centru.
Ne-am coagulat împrejurul unor teme şi figuri impuse de sus în jos. Ce ar fi să generăm priorităţi şi lideri de jos în sus? Se opune cineva? E cineva împotrivă? Cred că suntem, în covârşitoare majoritate, pentru.
de Mircea Platon Cotidianul
