Duminica a 5-a după Rusalii (Matei 8, 28-34; 9, 1)
În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi îndată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa.
Pericopa citită la Sfânta Liturghie din Duminica a 5-a după Rusalii pleacă de la o întâlnire: cea dintre Mântuitorul Hristos şi doi dintre locuitorii Gadarei. Evanghelistul Luca vorbeşte doar de unul, probabil cel mai violent (Luca 8, 26 – 39). De fapt, ce se întâmplase? Mântuitorul predicase pe partea vestică a lacului Ghenizaret. Fusese o zi probabil obositoare, cu lume multă, cu căldură excesivă. Şi trupul îşi cerea partea lui de odihnă. Ca atare, trece cu corabia în părţile Gadarei, care astăzi ar fi zona de dincolo de lac, în partea iordaniană sau poate mai la nord, în ţinutul Golan. Acolo, ţinutul este pustiu, destul de sărăcăcios şi muntos. Totul este doar stâncă şi piatră, care parcă se taie în mare. Este spaţiul de dincolo de Iordan, iar pentru evlavia evreului cuminte, acest loc nu reprezenta Ţara Sfântă, nu era ţara în care curge lapte şi miere, pentru că nu era cuprins între Iordan şi Marea Mediterană, adică nu făcea parte din Canaanul promis. Nici Moise nu trecuse de Iordan, ci doar privise de pe muntele Nebo frumuseţea Ţării Sfinte. În schimb, pe aici trecea, mai la nord, drumul caravanelor, care veneau dinspre Babilon spre Siria şi de aici în jos spre Egipt şi spre Arabia Felix. Era zona propice pentru cumpărări şi vânzări, fiind spaţiul de comerţ prin excelenţă.
Dorinţa de câştig fără măsură şi nepăzirea poruncilor izolează
Mai mult, populaţia de aici era una amestecată. Ştim cu toţii că pentru evrei puritatea etnică avea dimensiuni religioase. Profeţii luptaseră din răsputeri ca neamul să nu se amestece cu amaleciţi, cu moabiţi, cu filisteni sau cu alţi vecini, care puteau să le distrugă fiinţa etnică şi să le altereze credinţa. Pe undeva aveau dreptate, deoarece fibra curată a neamului evreu în Vechiul Testament însemna şi păstrarea revelaţiei autentice pe care Dumnezeu o transmisese prin ei către umanitate. Tot ceea ce era dincolo de Iordan era amestecat cu astfel de populaţii, care nu aveau regulile evreilor autentici, în privinţa consumului de carne de porc. Deci, gadarenii se ocupau de creşterea, consumarea sau comercializarea cărnii de porc, deoarece era o sursă sigură de câştig sau de hrană. Porcul se adaptase condiţiilor de climă şi de hrană, de aceea, nu necesita o implicare prea concretă în creşterea lui, decât simpla lăsare să pască în afara oraşului. Tot în afara oraşului Gadara se afla şi cimitirul, iar aici fuseseră expediaţi doi îndrăciţi, care prin comportamentul lor deveneau un pericol pentru locuitori. Ei trăiau prin morminte, în aşa-numitele peşteri mortuare, care se ciopleau în stâncă şi se pregăteau pentru a fi depozitate cadavrele. Era o practică de a avea mormânt săpat în stâncă, mai ales între cei bogaţi (iar gadarenii se puteau numi oameni înstăriţi), deoarece aceasta însemna şi un respect pentru cel mort, dar şi o etalare a posibilităţilor financiare.
Definiţia pe care Evanghelistul Luca o oferă celui mai feroce dintre îndrăciţi este foarte dură: „haină pe el nu mai punea, în casă nu mai locuia, ci doar în morminte“ (Luca 8, 27). Este definiţia demonizatului de orice fel şi din orice timp. Omul care este stăpânit de cel rău, prin patimi, nu mai poartă haină. Haina baptismală este aproape lepădată, este zdrenţărită şi murdară. Chiar şi pecetea Duhului dispare. De aceea, ne rugăm la botez „păzeşte-i arvuna nefurată“, adică să nu îi dispară arvuna Duhului prin patimi. Haina botezului se distruge, iar omul rămâne doar zdrenţe şi lanţuri, legături şi murdărie.
Faptul că locuia prin morminte şi nu în casă arată că omul pătimaş, stăpânit de diavolul, fuge de comuniune, de locul dialogului, de casa unde stă omul normal, creştinul autentic, de biserică şi îşi doreşte mai degrabă singurătatea patimii sale. El ajunge la maximum de egoism, de relaţie non-dialogală cu semenii. Aceştia sunt cel mult obiecte ale obsesiei sale şi nu persoane de dialog sau de comuniune. Aceasta este starea omului rupt de Dumnezeu şi de oameni. Patima stă lângă patimă şi lângă murdărie. Demonizatul stătea lângă turma porcilor. Aici multă lume era îndrăcită, nu doar cel care locuia în morminte. Erau îndrăciţi în primul rând gadarenii, prin pofta de înavuţire cu orice preţ. Ştiau că porcul nu este un animal curat în mentalitatea iudaică şi totuşi făceau comerţ cu el, făceau bani din acest animal odios pentru religiozitatea locului.
Întâlnirea demonizatului cu Hristos este de fapt întâlnirea pătimaşului cu Dumnezeu
Sunt mai multe etape în cadrul acestui eveniment. În primul rând apare scandalizarea. Cum? De ce mă chinuieşti? Ce ai cu mine? Du-te! Lasă-mă în pace! Apoi urmează confruntarea. Ochii lui Hristos îl privesc profund, mâna Lui se ridică şi printr-un gest demonii fug. Totul pare dur şi cutremurător. Uneori se cade la pământ, demonizaţii par aproape morţi, ca şi tânărul care făcea spume la gură. Este cutremurătoare uneori întâlnirea cu Dumnezeu, mai ales atunci când sunt patimi în noi. Apoi vin vindecarea şi eliberarea conştiinţei. Începi să pluteşti. Eşti liniştit, ca un copil nou-născut la sânul mamei. Şi în cele din urmă rămâne dorinţa de a sta lângă Hristos. Aceleaşi erau şi etapele demonizatului din Gadara: la început rebeliunea, atacarea ideii de divinitate, de sfinţenie, apoi vindecarea, fie ea şi cu pagube colaterale, care par valoroase pentru lumea materială, dar nevaloroase pentru lumea lui Dumnezeu, şi, în fine, dorinţa de a rămâne lângă Dumnezeu.
Hristos este alungat din cetate pentru vindecarea demonizatului
De reţinut este şi comportamentul semenilor din Gadara. În loc să apară mulţumirea pentru vindecarea unui confrate de-al lor, latura materială a primat: du-te de la noi, a răsunat vocea în unanimitate a celor care priveau mai degrabă lacul unde se înecaseră porcii, decât să privească faţa lui Hristos şi pe cel vindecat stând jos la picioarele Lui. Este mentalitatea egoistă pe care o putem vedea în lumea consumistă, în care nimeni nu se mai deranjează de prezenţa infirmă a semenului, de suferinţa lui, însă este foarte deranjată dacă interesele financiare sunt afectate. Este maximum de egoism: să nu mai ai milă de un om, ci doar de propriul tău buzunar, care îţi conferă plăcerile şi senzualismul hedonist. Nimeni nu mai privea la bietul om, vindecat, curat, îmbrăcat şi întreg la minte, care plângea de bucurie la picioarele Mântuitorului, ci toţi îşi făceau calculele cât au pierdut de pe urma acestei întâmplări. Tema este mai actuală decât oricând.
Omul căzut nu mai atrage atenţia. Lumea s-a opacizat în percepţia semenului. Este un fel de tăbăcire a sentimentului de compasiune umană. Relaţia dintre oameni are în vedere ideea de profit şi câştig. Societatea ne-a învăţat că suntem cel mult cifre de statistică, iar latura economică ne demonstrează că avem valoare doar câtă vreme producem şi suntem apţi de muncă. În momentul în care nu mai putem, suntem eliminaţi din sistem. Ca atare, am început să ne privim economic şi în termeni de profitabilitate, de rentabilitate. Omul de lângă noi are valoare, dacă îmi aduce un profit material. Dacă nu, îl ignor.
Comuniunea, starea sănătoasă a omului
Biserica, în înţelepciunea sa divină, ne arată că nu suntem nici cifre şi nici indivizi economici, ci suntem fiinţe dialogale, care depind mult de relaţia verbală. Cu siguranţă că este nevoie de o redefinire a omului şi a societăţii umane, adică să ne redefinim ca persoane, ca feţe dialogale. Astăzi, din păcate, asistăm la indivizi monologali. Mai mult ca oricând asistăm la o inflaţie de cuvinte. Fiecare vorbeşte la un telefon, fiecare comunică prin mijloacele mass-media. Niciodată nu a existat o inflaţie mai mare de cuvinte. Niciodată nu a fost o mai mare risipă de cuvinte, astfel încât am ajuns în situaţia în care toată lumea vorbeşte, dar parcă nimeni nu mai ascultă. Suntem marcaţi de o verbalitate seacă şi sterilă. Cuvinte fără rost. Şi totuşi parcă nu mai există dialog. Or, tocmai dialogul şi verbalitatea interumană reprezintă definiţia societăţii umane. Prin logosul nostru ne apropiem de Logosul divin, însă numai în momentul în care logosul sau cuvintele noastre sunt creaţionale, ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă să creăm cosmicitate, ci să creăm frumosul. Atunci când Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre rolul limbii (Iacov 3, 9-12), o consideră ca fiind şansa, dar şi pericolul cel mai mare pentru fiinţa umană. Poate fi elementul doxologic din om, care laudă şi slăveşte pe Dumnezeu sau, din păcate, poate fi elementul blasfemiatoriu, care spurcă totul.
Verbalitatea umană poate fi doxologică sau blasfemiatoare şi se pare că varianta a doua este mai pregnantă în societatea consumistă. Se vorbeşte blasfemiatoriu în momentul în care Dumnezeu nu este lăudat de limba umană. Sau în momentul în care nu descoperim slava divină în creaţie şi în umanitate, ci vedem doar negativitatea şi răul pe care îl propagăm prin chipurile noastre schimonosite sau prin cuvântul murdar. Zilnic ni se injectează prin mijloacele media urâtul în limbaj sau în comportament. Zilnic simţurile noastre sunt anesteziate prin păcat sau prin mizeria transmisă în mod programat, cu un singur scop: să facem rating. Nimeni nu mai este interesat de frumos, ci de… rating, iar acesta se face prin prezentarea urâtului, care este mai şocant şi mai atractiv decât frumosul.
Redescoperirea frumosului
Ar trebui din aproape în aproape să ne reînvăţăm simţurile noastre cu frumosul, cu elementele care mai creează emoţia sacrală şi estetică. Avem nevoie de un control al simţurilor noastre pentru a nu fi demonizate şi infestate cu urâtul. Avem nevoie de o reeducare a sensibilităţii umane. Din păcate, suntem poporul care se uită cel mai mult la televizor din Europa şi asta arată că suntem nişte oameni pe care mass-media îi poate manipula uşor. Suntem oameni care nu mai avem timp de dialog şi de frumos, nu mai avem timp de rugăciune şi de meditaţie, ci stăm ore în şir să privim şi să ne tensionăm pe marginea certurilor politice fără rost, care aproape toate se derulează sub deviza: dă-te jos să mă pun eu!
Cred că trebuie să revenim la frumuseţea oamenilor de odinioară. Chiar dacă purtăm mijloacele de comunicare în buzunare, chiar dacă ne stă televizorul pe masă, să fim totuşi oameni ai selecţiei. Să căutăm ceea ce merită văzut şi auzit, căci timpul vieţii este atât de scurt, încât nu merită pierdut cu fleacuri. Să nu ne transformăm în gadareni consumişti, care să avem doar scopuri strict materiale: porcii materiei şi insensibilitatea faţă de semen. Linia pe care societatea ne-o trasează, ca un fel de modă, este din păcate insensibilitatea faţă de semen şi sentimentul că Dumnezeu este ceva incomod, care trebuie lăsat deoparte. Nu. Să ne deschidem spre lumea frumosului pe care să nu aşteptăm să ne-o ofere alţii, lumea din afară, căci nu o va face, ci noi, acolo, în perimetrul nostru existenţial, în căsuţa noastră. Să realfabetizăm sufletele noastre cu atmosfera de odinioară în care bătrânii noştri ştiau să povestească lucruri frumoase unii cu alţii, seara, după care să îşi spună împreună rugăciunile şi să se odihnească. Care ştiau să spună Tatăl nostru, la masă, şi apoi capul familiei să facă cruce peste pâinea care se împărţea celor din jurul ei. Să redescoperim profunzimea salutului Doamne, ajută!, care ar trebui să devină singurul salut autentic, românesc, care ţine de tradiţia de odinioară.
Ce frumos ar fi să redescoperim autenticul românesc şi creştinesc al familiei care mergea duminică de duminică la biserică, după un ritual bine stabilit. Primul care ieşea din casă spre biserică era tatăl, care mergea cu hainele de biserică şi cu traista specială pentru dus prescură. El mergea din timp ca părintele să scoată mirida din prescura familiei, astfel ca toată căsuţa lui să stea pe Sfântul Disc, în faţa lui Hristos, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor. Apoi venea la Liturghie şi femeia lui, cu ceata de copii, care trebuiau îmbrăcaţi şi pregătiţi pentru slujbă. Toţi ieşeau luminaţi la faţă de la Liturghie. Asta era imaginea oamenilor de odinioară. O mai vedem noi astăzi? Din păcate, nu. Idolul nostru a devenit televizorul, fiecare cu idolul lui, într-o izolare verbală şi fiinţială deplină.
Cred că singura noastră şansă de a ne recupera este să nu uităm că avem o responsabilitate a frumosului şi a divinului în arealul nostru existenţial. De la omul simplu la cel care musteşte de cultură, avem responsabilitatea de a recrea atmosfera sacră în viaţa noastră şi în societatea noastră. Să reînvăţăm să vorbim unii cu alţii, să ne salutăm cu Doamne, ajută!, să gândim frumos unii despre alţii. Este şansa noastră de a nu ne transforma în Gadara consumistă a mileniului a treilea. Altfel vom deveni o biată gloată, de cifre umane, bune doar în campanii electorale, momiţi şi păcăliţi de fiecare dată, care vom trăi permanent cu ideea că va veni o dată în care va fi altfel… iar acel altfel nu va fi niciodată, deoarece nimeni nu are această sinceritate faţă de bietul om. Biserica trebuie să redevină spaţiul în care acea viaţă altfel să fie reală. Adică să trăim ca Lot într-o Sodomă a urâtului. Să trăim frumos, iar frumosul nostru va fi contagios, chiar dacă nu va fi observat de mass-media cea căutătoare de rating, va fi observat de cei de lângă noi, care vor spune ca odinioară: ce frumos trăiesc aceşti creştini… ce mame minunate au… ce familii unite şi binecuvântate… ce fericire poţi vedea pe feţele lor! Şi totul plecând de la Liturghia lui Hristos, care să devină liturghia ochilor noştri, liturghia buzelor, a minţii şi a întregii noastre existenţe.
