Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la moartea mucenicească a lui Constantin Brâncoveanu şi a celor împreună cu dânsul (1714-2014), pretutindeni în România se comemorează înălţătorul martiriu al domnitorului. Fireşte, el nefiind un eveniment petrecut în afara unui context istoric, trebuie să avem în vedere întregul parcurs al domniei acestui fericit sfânt pentru a scoate şi mai bine la lumină învăţăturile ce ne-au parvenit peste veacuri în urma acestei domnii. Dumnezeu l-a învrednicit pe Brâncoveanu să poarte atât coroana puterii lumeşti, cât şi a celei a martiriului, arătându-ne că cel care arde de dragoste pentru Hristos şi face voia Lui nu se lasă furat de cele materiale şi de deşertăciunea acestei lumi, ci, conştient de marea iubire a Lui, Îl urmează chiar şi sub satârul călăului.
Sfântul Mucenic Constantin s-a născut în anul 1654 din vechiul neam boieresc al Brâncovenilor din Oltenia. Tatăl lui a fost postelnicul Papa Brâncoveanu, care va muri în anul 1655, ucis de seimenii sârbi şi de dorobanţi, ostaşii cu leafă răsculaţi împotriva domnitorului Constantin Şerban Basarab. Rămas orfan, a fost crescut de mama sa, Stanca, din neamul Cantacuzinilor. Unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, se va ocupa personal de educaţia lui, punându-i la dispoziţie numeroasele resurse ale bibliotecii de la Mărgineni, renumită pentru volumele pe care le adăpostea şi personajele de cultură marcante care o consultau. Impresionat de acest mediu, va demara el mai târziu ample mişcări de tipărire a cărţilor ce i-au plăcut atât de mult.
„Splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbuşirii“
La moartea lui Şerban Cantacuzino (1640-1688), boierii s-au adunat la Mitropolie pentru a-l alege Domn pe Constantin Brâncoveanu, apreciind descendenţa lui din neamul Basarabilor, iscusinţa diplomatică, virtuţile şi, mai ales, bunătatea lui. Boierii trimit după el, căci la momentul acela se afla la curte lângă trupul lui Şerban Vodă. Are loc un schimb de replici ce va demonstra smerenia cu care Brâncoveanu a fost împodobit. Iniţial refuză, pe motiv că îi este suficient să fie Domn la casa lui, dar la stăruinţele boierilor care îl împingeau de la spate, chiar el se va lăsa încoronat la 29 octombrie 1688, ci-tindu-i-se mai întâi molitfele de domnie. A avut o domnie foarte lungă (25 de ani), nefiind întrecut decât de Mircea cel Bătrân, care a domnit 32 de ani.
Iniţial, după moartea neaşteptată a lui Şerban Vodă (otrăvit de familie se pare, după o domnie de nouă ani şi jumătate), poporul începu să-l aclame pe străzi pe Constantin Cantacuzino, fratele lui Şerban, dar acesta refuzând, l-au ales pe Brâncoveanu, un nepot de soră al defunctului voievod. La momentul alegerii avea 34 de ani şi, întrucât ocupase înainte demnitatea de Mare Spătar şi de Mare Logofăt, avea în jurul său 30-40 de boieri de prim rang. Anton Maria Del Chiaro chiar spune că şi el a refuzat domnia, asemenea lui Constantin, dar în vreme ce acesta din urmă a refuzat pentru a nu atrage urgia Porţii asupra sa (şi a Ţării), Brâncoveanu o face pentru că „splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbuşirii“. Prin această afirmaţie, după cum intuieşte şi Del Chiaro, Brâncoveanu a arătat că-şi presimţea tragicul sfârşit.
După înscăunarea lui Brâncoveanu, Mitropolitul Teodosie Veştemeanul (1668-1672 şi 1679-1708) fiind de faţă, a urmat ducerea pe ultimul drum a lui Şerban, la trei zile după moarte. Poarta aprobând numirea noului Domn, Brâncoveanu îl înştiinţează rapid şi pe împăratul Leopold al Austriei. El opreşte solii trimişi de Şerban la acelaşi împărat, confiscându-le darurile pentru a le trimite aceluiaşi personaj, dar prin solii săi. Văduva lui Şerban, rămasă la Mănăstirea Cotroceni, a fost pusă sub supravegherea unei gărzi de 50 de soldaţi, Brâncoveanu cerându-i 30 de pungi pline cu bani pentru a îndupleca Poarta să nu i-l răpească văduvei pe Gheorghe, atunci în vârstă de 8 ani.
Constantin Bălăceanu, ginerele văduvei, obţine escortarea lui şi a întregii familii împreună cu bunurile lor la Braşov de către cele opt regimente aflate sub comanda generalului neamţ Heisler. Conştient, cu siguranţă, de nenorocirile şi pierderile omeneşti şi materiale pe care le-ar aduce o confruntare armată cu regimentele nemţeşti, deşi strânsese oştire, el nu se grăbeşte să se arunce nesăbuit în luptă. Neconfundând curajul cu îndrăzneala nesăbuită, el dă de ştire turcilor, care, cu toate că îl acuză de incapacitate, nu întârzie să apară cu o armată alcătuită din 50.000 de tătari şi 10.000 de unguri aflaţi sub comanda contelui Tekely, principe al Transilvaniei. În munţii Branului, generalul Heisler a fost luat prizonier, ulterior Brâncoveanu intervenind pentru eliberarea lui. Bălăceanu este ucis, iar capul îi este dus domnitorului.
Turcii victorioşi proclamară pe Teleky principe al Transilvaniei, dar apropiindu-se austriecii, primii au fugit până în Făgăraş, iar de acolo au plecat în ţara lor. Telekyanii însă nu s-au purtat respectuos cu gazdele lor valahe, aşa cum s-ar fi cuvenit de vreme ce erau străini. Au început să prade şi să facă rău, iar Brâncoveanu s-a văzut nevoit să se plângă Porţii că dacă situaţia va continua astfel, nu va mai avea cu ce să plătească tributul. Alarmaţi de acest însemnat detaliu, turcii l-au încredinţat că se poate purta cu ungurii după faptele lor. Tâlharii maghiari au fost depistaţi de prin satele unde se stabiliseră, iar o mare parte dintre ei ucişi. Alţii au fugit prin Moldova sau Turcia. Teleky s-a retras cu familia în Nicomedia, la îndemnul Porţii, fără a mai avea vreun rol în evenimentele ulterioare.
Model de trăire creştinească şi domnie dreaptă
Evitând printr-o remarcabilă diplomaţie un război costisitor şi scăpând de ungurii răzvrătiţi, domnitorul este acum surprins de vizita unui trimis al sultanului în aprilie 1703 care-l înştiinţează că trebuie să se înfăţişeze degrabă înaintea mai-marelui său la Adrianopol. Revenindu-şi din boala în care se afla, Brâncoveanu ajunge la destinaţie însoţit fireşte de un întreg alai. Înainte de aceasta însă, cunoscând ura şi lăcomia marelui vizir Rami-Paşa şi ale lui Mavrocordat, caută să obţină încredinţarea unor apropiaţi de-ai sultanului că nu va păţi nimic când va ajunge acolo. Nu ar fi corect să-l învinuim pe Brâncoveanu că a căutat să-şi asigure asistenţa exclusivă a acelora pe care i-a abordat prin scrisori şi că nu ar fi avut suficientă încredere în Dumnezeu de vreme ce s-a văzut nevoit să facă aceasta. De altfel, el însuşi ne asigură prin fapta sa imediată că nu a încercat să-i instige pe aceia împotriva lui Mavrocordat, ci a căutat să-i explice cu toată sinceritatea şi însufleţit de cele mai bune intenţii că el nu urmăreşte decât binele şi prosperitatea poporului peste care a fost pus să-i poarte de grijă. Amplasându-şi corturile la două mile de oraş şi primind vizita lui Mavrocordat, reuşeşte cu ajutorul lui Dumnezeu să-l atragă de partea sa, făcându-l să înţeleagă faptul că mai presus de orice dorinţă de-a sa se află iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Oameni pe care-şi doreşte din toată inima să-i ajute, dar că pentru a face aceasta trebuie mai întâi să-i vindece rana cea cumplită a lăcomiei, care atât de tare i se cuibărise în suflet şi chiar în trup. Din nou, faptul că discursul domnitorului nu a fost pompos şi linguşitor pentru a-şi urmări propriile interese se vede cel mai clar din înmuierea inimii lui Mavrocordat, cel care mai înainte era tare la cerbice, asigurându-l acum pe Brâncoveanu de reconfirmarea tronului.
Îndată după întoarcerea lui Constantin în ţară, are loc o revoltă a ienicerilor în Constantinopol, iar fratele vechiului sultan, Ahmet, este proclamat succesor. Providenţa l-a ferit pe Brâncoveanu de la o posibilă moarte pentru că altfel ar fi fost ucis de partizanii lui Mustafa, sultanul omorât în revoltă. Având în vedere noua situaţie, Constantin s-a văzut nevoit să impună noi biruri. Dar şi aici ştie cum să procedeze, încât nimeni nu-i cauzează neplăceri. Dacă valahii locului au stat cuminţi şi au întins mâinile tăcuţi să dea, ruşii au venit cu gălăgie să ia. Văzând că nu primesc proviziile promise, ruşii au venit până la hotarele Ungro-Vlahiei în 1711. Obştea a fost adunată sub comanda lui Toma Cantacuzino, nepot de frate al lui Şerban-Vodă, dar nu a fost nevoie ca aceasta să fie mobilizată. Când ruşilor li s-a explicat că nu pot primi ceea ce vor decât dacă apără ţara împotriva turcilor, ei s-au calmat şi şi-au văzut de treaba lor.
Trecând şi de acest pericol, Brâncoveanu nu va avea timp să se bucure pentru că Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, şi Toma Cantacuzino trec de partea ruşilor. Trădarea acestora îl răneşte nespus, fapta mârşavă tulburându-l şi din pricina unei eventuale răzbunări a turcilor. Pentru evitarea unui astfel de scenariu plăteşte o sumă considerabilă la Adrianopol, cerând şi permisiunea de a merge la Târgovişte. Vremurile tulburi l-au determinat să-şi cumpere moşii în Transilvania şi să înceapă construirea unui palat, gândindu-se nu atât la el, cât la familia sa.
Duşmanii lui Brâncoveanu nu erau deloc inactivi
Această atenţie acordată familiei nu era fără temei sau izvorâtă din temeri paranoice. Boierii îşi urmăreau propriile interese şi nu se dădeau în lături de la nimic. Părintele Niculae Popescu consemnează în lucrarea lui o povestioară veche românească, populară, dar plină de tâlc în care se zice că odată un topor fără coadă s-a apucat să taie o pădure bătrână. „Toţi copacii erau îngroziţi de moarte, dar un stejar bătrân îi întrebă dacă toporul este ajutat de vreunul dintre ei. Copacii răspunseră că nu. Atunci bătrânul stejar le spuse să fie pe pace, căci toporul singur nu va putea să le facă nimic. Dar mai târziu se găsi un copac care se făcu coadă de topor şi atunci, vai de pădure, căzu întâi bătrânul stejar. Aşa s-a întâmplat şi cu Vodă Brâncoveanu. Câtă vreme turcii nu au fost ajutaţi de nici unul dintre ai noştri, ei nu putură să doboare decât crengi şi frunze. Dar când au fost ajutaţi de câţiva români, ei au putut doborî la pământ falnicul stejar care era Vodă Brâncoveanu.“
Se vede clar că nu numai turcii aveau un dinte împotriva poporului valah, căutând să-l jupoaie de tot ce avea. Până la ei, chiar cei din sânul lor căutau să-i mănânce carnea, după cum zice Isaia că „fiecare va mânca din carnea aproapelui său“. După cum am arătat, gruparea pro-Rusia se formase deja prin trădarea lui Toma Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir. Dar ce sfânt ar mai fi socotit vrednic de panegiric dacă nu ar fi îndurat tulburările cele multe?
Întărit de Dumnezeu, Brâncoveanu a înfruntat cu curaj toate greutăţile venite asupra lui.
Cum la curtea lui nu existau secrete de stat, gazetele Valahiei puteau fructifica şi înflori tot felul de ştiri de mică importanţă, dar care nu erau deloc ignorate de turci când vreun „servitor umil“ de-al domnitorului dorea cu o „grijă izvorâtă din cele mai bune intenţii“ să-i pună la curent. Oricum, lui Brâncoveanu, deşi dărnicia îi era renumită, i se pregătea de mult ceva. Sultanul avea de gând să termine cu familiile Brâncoveanu şi Cantacuzino ca un lacom fără de saţ ce era, râvnind pentru averile lor. Nu conta că sfântul îşi plătea tributul la timp, ba şi că oferea sumele suplimentare şi provizii (căutând să obţină de pildă acordul Porţii pentru căsătoria fiului lui, Radu, cu fata lui Antioh, fostul domnitor al Moldovei, a trimis acesteia un dar de 4.000 de galbeni care a fost însă refuzat). La prima vedere ar putea surprinde acest act, dar luând în calcul evenimentele ce vor urma, ne vom convinge de şiretenia lor. Arzând deci de pofta arginţilor, turcii nesătui au alcătuit nu mai puţin de 11 cauze de acuzare: întreţinerea de corespondenţă secretă cu împăratul Austriei, sărăcirea ţării, încercarea de a fugi cu bogăţiile sale în Transilvania, fuga lui Toma Cantacuzino cu acordul domnitorului şi altele asemenea. Planul pentru detronarea lui Brâncoveanu şi vânarea averilor lui fusese deja pus în mişcare. „Prinţul aurului“, cum era supranumit la Stambul Brâncoveanu, Altân-Bey, trebuia să ajungă cerşetor.
Năframa de mătase neagră
Potrivit lui Del Chiaro, detronarea a avut loc la 23 martie 1714 prin trimiterea unei figuri familiare de către sultan la Brâncoveanu, Mustafa Aga, pentru ca acesta să nu se sperie. A doua zi, năframa de mătase neagră va fi pusă pe umerii domnitorului, spunându-i-se mazil, adică detronat. În prezenţa mitropolitului şi a boierilor a fost citit firmanul prin care a fost declarat împreună cu toată familia sa hain, adică rebel. În locul lui a fost ales Marele Spătar Ştefan Cantacuzino. Deşi Brâncoveanu îi spuse că „e mai bine că domnia i-a fost încredinţată lui decât unui străin“, Cantacuzino nu se sfieşte ca imediat să purceadă la schimbarea şi împărţirea demnităţilor, fără ca măcar din bun-simţ să aştepte plecarea lui Brâncoveanu. Mergând spre calea de la moarte la viaţă a martiriului, îi adresează lui Ştefan următoarele cuvinte: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine“.
În ziua de Paşti fusese arestată la Constantinopol şi fiica lui Brâncoveanu, iar acesta a fost dus în închisoarea „Celor şapte turnuri“. Aici a fost supus la chinuri grele împreună cu fiul lui cel mare, Constantin II, timp de cinci zile, până în ziua de duminică, a Adormirii Sfintei Fecioare, când în prezenţa sultanului pe rând Văcărescu, Mateiaş, Răducanu, Ştefăniţă şi Constantin, cel mai mare (în ordinea în care îi prezintă Del Chiaro în lucrarea sa) fură decapitaţi, nu înainte ca tatăl lor să-i încurajeze prin cuvintele: Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume. Cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.
Se cuvine să prezentăm aici şi personalitatea lui Ianache (Ienache) Văcărescu, împreună pătimitor cu familia Brâncovenilor. Făcea parte dintr-o veche familie de boieri munteni, fiind căsătorit cu Stanca, verişoară cu Doamna Maria, soţia lui Brâncoveanu. A fost căpitan de lefegii, apoi agă (comandant al unităţilor de ostaşi încredinţaţi cu paza capitalei), mare paharnic, un timp a fost reprezentant al domnitorului pe lângă autorităţile otomane din Istanbul („capuchehaie“), iar în ultimii ani de viaţă, mare clucer (cel însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti). El a avut patru fii, care vor deţine funcţii importante în conducerea de stat, şi patru fete, căsătorite tot cu mari boieri, care au fost şi ei la fel ca tatăl lor, ctitori de locaşuri sfinte.
Capetele celor ucişi au fost purtate pe prăjini, astfel încât acest spectacol grotesc a stârnit până şi indignarea turcilor, scârbiţi de atâta nedreptate. Marele Vizir a ordonat aruncarea trupurilor în mare, de unde pe ascuns au fost scoase de creştini şi îngropate la Mănăstirea Halki, nu departe de Constantinopol. Doamna Maria se afla atunci închisă cu nepotul, nora şi ginerele ei, dar nişte buni creştini au oferit suma de 50.000 de galbeni pentru eliberarea ei. Neînduplecaţii duşmani au făcut şi ei însă un dar de 40.000 de galbeni pentru a nu se lua în seamă dorinţa acelora, astfel că abia după trei ani s-au putut întoarce în ţară. Doamna Brâncoveanu se bucura de ajutorul lui Gheorghe Trapezuntul, un fost bursier de-al soţului ei, prin care îşi administra conturile de la Viena şi Veneţia.
