„Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” Ioil 2:28 (I)
Aflam acum un an, în urma mesajului unui prieten, de convertirea la Ortodoxie a unui actor american. Numele său, Jonathan Jackson, nu-mi spunea nimic în clipa respectivă – mai târziu am aflat că era un actor foarte cunoscut şi că primise până atunci, pentru interpretarea sa, patru premii Emmy (echivalentul în televiziune al premiilor Oscar). Am aflat apoi că în Sâmbăta Mare a lui 2012 s-a botezat, împreună cu soţia sa, actriţa Lisa Vultaggio, şi cei trei copii.
M-am bucurat, fireşte, că Biserica Dreptslăvitoare s-a îmbogăţit cu noi mădulare, şi iarăşi m-am bucurat peste câteva luni, când, cu prilejul decernării celui de-a cincilea premiu Emmy din carieră, Jonathan Jackson s-a închinat ortodox, dând „slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh pentru har şi milă, de care am mare nevoie”, apoi a încheiat mulţumind „tuturor monahilor din Muntele Athos, care se roagă neîncetat pentru viaţa lumii”.
Cu toate acestea, n-am dat foarte mare însemnătate convertirii sale, socotindu-l doar o vedetă trecută la Ortodoxie. Acum o lună însă am dat peste un interviu al său, acordat unei emisiuni difuzate la un post de radio ortodox din America, care m-a uimit prin înţelegerea surprinzător de adâncă şi lărgimea perspectivei duhovniceşti, şi nu mai puţin prin smerenia ce răzbate din cuvintele sale.
Am descoperit un lucrător al Rugăciunii lui Iisus, pe care o socoteşte parte intrinsecă a vieţii. Un om cu o viziune de antropologie hristică surprinzător de asemănătoare cu a Arhimandritului Sofronie Saharov, cu ceea ce acesta numea „Întregul Adam” (deşi, aparent, nu i-a citit scrierile!). O persoană care trăieşte zi de zi cuvintele Cuviosului Siluan „fratele meu este viaţa mea” şi mărturiseşte că trebuie să-i iubim pe toţi, ca fiind chipuri ale lui Dumnezeu, deşi poartă rănile păcatelor – chiar şi pe vrăjmaşi, căci „dragostea desăvârşită nu suferă îngrădire”. Un actor care trăieşte cu conştiinţa că pocăinţa este temelia relaţiei noastre cu Hristos şi este gata, la nevoie, să-şi apere credinţa, potrivit îndemnului Sfântului Pavel, arătându-se îndrăgostit pe veci de Ortodoxie.
Căci, până la urmă, „nu trup şi sânge pot descoperi acestea” Matei 16:17, ci numai Dumnezeul cel viu şi iubitor-de-oameni, Care, înaintea inimii fiecăruia, „stă şi bate” Apoc. 3:20, iar celor ce se silesc să caute „slava, cinstea şi nestricăciunea” Sa, le „va răsplăti cu viaţă veşnică” Romani 2:6-7 „întru arătare” Matei 6:18. Şi ne-am amintit de cuvintele eshatologice ale prorociei lui Ioil: „Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul… şi peste slugile mele şi peste slujnicele mele, în zilele acelea” Ioil 2:28-29. (R.H.)
– Jonathan, pentru început, aş vrea să te prezint un pic celor ce ne urmăresc. Ai început să lucrezi ca actor încă de mic, de la 8 ani, în rolul lui Lucky Spencer din „General Hospital”. Cum a fost copilăria ta, stând atâtea ore în faţa camerei de luat vederi? Cu şcoala cum ţineai pasul?
– Pentru mine, asta era viaţa mea. Cea mai mare parte din timp eram pe platoul de filmare. Şi, pentru că trebuia să dedic învăţăturii un anumit număr de ore în fiecare săptămână, am avut un profesor particular, care stătea alături de mine în studio. Am avut, adică, un serviciu cu „normă întreagă” de la 11 ani – plus şcoală!
A fost uneori tare greu. Trebuia să memorez douăzeci de pagini de scenariu, apoi să filmez scenele respective, iar după ce terminam, trebuia să mă apuc şi de matematică. Însă, cu darul lui Dumnezeu, am scos-o la capăt.
Ce a fost extraordinar la colegii mei de filmări este că nu s-au purtat niciodată cu mine de sus, ca şi cum eu aş fi fost doar un copil-actor, ci mă priveau ca pe un actor în toată regula. Sigur că m-au menajat – eram, totuşi, un copil –, dar nu m-au tratat condescendent. Şi asta a fost minunat.
– Ai crescut într-o familie neoprotestantă, dar spuneai că nu ai avut propriu-zis o biserică de care să simţi că aparţii şi că înţelegeai creştinismul cumva anti-instituţional.
– Da, aşa-i. Am crescut ca adventist de ziua a şaptea, dar încă de când eram mic neam îndepărtat – întreaga familie – de biserica adventistă, şi de atunci n-am mai aparţinut cu adevărat nici unei biserici, nu ne-am simţit legaţi de niciuna.
Apoi, când aveam 11 sau 12 ani, tata ne dăduse nişte casete cu predicile unui pastor protestant, pe care le ascultam aproape în fiecare noapte. Într-una din ele se vorbea despre mândrie, şi despre sfinţenia lui Dumnezeu, şi că e cu neputinţă să-L impresionăm pe Dumnezeu cu viaţa noastră aşa-zis dreaptă.
Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar ceva din acea predică mi-a străpuns inima, şi pentru prima dată în viaţa mea mi-a dat seama cu adevărat cât de mândru eram, şi cât de departe de Dumnezeu, şi cât de mult îi judecam pe ceilalţi în lăuntrul meu şi cât de mult îi criticam… Până atunci nu-mi dădeam seama, dar în momentul acela, ceva chiar s-a rupt în mine, ceva s-a schimbat – şi m-a aşezat pe o cale nouă. Cred că aveam vreo 12 ani pe-atunci.
sursa: Familia Ortodoxă
