Ce nu s-a văzut în „cazul” monahului Teodot

de Florin Dobrescu

În vâltoarea stârnită de stârnită fără temei de Centrul pentru Monitorizarea Antisemitismului şi întreţinută de anumite medii, între indignarea deseori patetică a celor oripilaţi de predica monahului Teodot şi grija altora de a se lepăda cât mai sonor de declaraţiile acestuia, protagoniştii dezbaterii au pierdut din vedere un aspect subtil.

Întrebarea care se desprinde la rece este: qui prodest? Cui serveşte tot acest scandal mediatic ce aruncă o lumină nefavorabilă asupra României tocmai într-un moment caracterizat de instabilitate în întreaga regiune şi într-un context geopolitic deosebit de dificil? Este aceasta o probă de patriotism?

Eu nu pot să nu sesizez în aşa numitul caz al Monahului Teodot utilizarea unui procedeu mai vechi, scos din debaraua serviciilor secrete ostile României. Ca unul care cunoaşte bine situaţia mediilor legionare din România, ştiu că acest călugăr este deosebit de activ în ceea ce priveşte predicile sale. De la comemorări ale unor lideri legionari şi până la mitinguri pro Roşia Montană ori anti-fraking, intervenţiile sale se află de ani de zile pe internet. Şi nu sunt puţine. Îndrăznesc chiar să afirm că predica de la Ţigăneşti este chiar cea mai moderată dintre toate.

Şi atunci, nu pot să nu îmi pun fireasca întrebare: de ce tocmai la sfârşitul săptămânii trecute  s-au găsit cei de la CMA să reacţioneze? Repet, la cea mai moderată predică a lui Teodot!

Tărăboiul – căci altfel chiar nu pot numi ceea ce se întâmplă de câteva zile – s-a ivit pe când nici nu se stinsese un alt scandal mediatic, de natură să afecteze grav imaginea României în raporturile cu partenerii săi strategici. Este vorba despre cazul Mircea Băsescu-Bercea Mondial. O telenovelă ieftină, de prost gust, transformată în câteva zile în epopee naţională cu concursul unui dubios personaj cu ştate vechi în fosta Scuritate, precum şi cu ajutorul trusturilor media controlate de Voiculescu şi Ghiţă.

Iar tot focul de paie întreţinut de aceste relicve ale trecutului totalitar a fost plasat, credem noi că nu întâmplător, în contextul în care întregul flanc sud-estic al NATO şi UE pare că a fost cuprins de flăcări. Între Polonia şi Turcia zguduite de scandaluri cu iz de interceptări ilegale, şi respectiv Bulgaria bulversată şi ea de o criză politică şi bancară provocată în mod evident de profesionişti, ceea ce se întâmplă în România de o săptămână întregeşte un puzzle al instabilităţii regionale. În contextul geopolitic generat de noul război rece de la Marea Neagră, este evident interesul Rusiei în destabilizarea laturii răsăritene a structurilor euro-atlantice. Iar cunoscătorii nu pot să nu sesizeze în scenariile din toate aceste ţări modul de acţiune al unor structuri special cu care România a mai avut de-a face în decembrie 1989, în 1990 ş.a.m.d..

În cadrul acestui scenariu, joaca de-a fascismul nici măcar nu constituie o noutate. Vă mai amintiţi de Kurt Treptow, istoricul American atât de „îndrăgostit” de România încât nu o mai părăsise dinaintea lui decembrie 1989? Lăsat moştenire de Securitate serviciilor secrete postdecembriste, el a fost utilizat ani de zile de puterea cripto-comunistă de după 1990 (aservită Moscovei), editând lucrări de reabilitare a lui Ion Antonescu şi Corneliu Codreanu. El era doar un pion într-o strategie amplă care urmărea menţinerea României în izolare pe plan internaţional. Nu se poate să nu vă amintiţi puzderia de grupări naţionaliste, de la PRM şi Vatra Românească, până la Partidul Dreptei Româneşti şi revista Europa, plus o serie de organizaţii pseudo-legionare. Toate create şi controlate de regim, de bună seamă, căci legionarii veritabili din „Pentru Patrie” erau încorsetaţi de zidul de tăcere al mass-mediei. Ei bine, în acest cadru se dorea a statornici părerea că România este un stat instabil, cu o democraţie slabă, în care naţionalismul radical şi neo-fascismul îşi fac de cap. O ţară nerecomandată integrării în UE şi NATO, adică exact ceea ce îşi dorea Moscova.

Aşa cum spuneam, în campania de deteriorare a imaginii României şi a statutului său de pivot strategic în regiune, se pare că s-a scos de la naftalină marota legionarismului. De fapt e utilizată cu succes de vreo doi ani, de când Institutul Elie Wiesel, CMA şi alte organisme de profil intoxică cancelariile occidentale cu plângerile lor legate de recrudescenţa „fascismului” în România. În felul acesta ţara noastră este prezentată tot mai mult ca un pilon instabil în construcţia strategică prin care occidentul încearcă să contracareze mişcările Rusiei în zonă.

Sub acest aspect, poate că ar fi util ca SRI să ia serios în consideraţie următoarea dilemă: cine e mai periculos pentru siguranţa naţională a României? Un partid întemeiat de supravieţuitorii Mişcării Legionare (care fie vorba între noi, a susţinut permanent din 1993 încoace integrarea în structurile euro-atlantice) şi un biet monah prezent la manifestările sale? Sau acele structuri care vorbesc în numele intereselor evreimii din România, dar în realitate aduc grave deservicii imaginii statului român?

Iar celor care mă vor întreba care e legătura între Institutul Elie Wiesel ori CMA şi respectiv partidul penalilor condus de Victor Ponta ori cealaltă oficină securistică a penalului Voiculescu -toţi interesaţi de o întoarcere la 180 de grade a politicii externe a României de până acum, le voi răspunde astfel: dacă în cazul lui Maximilian Katz nu am încă suficiente informaţii, pot să vă asigur că Alexandru Florian este un apropiat al cercurilor stângii din România. Acesta este fiul comunistului Radu Florian, unul din etnicii evrei veniţi în 1944 în România  pe tancurile sovietice, care a fost răsplătit de partid cu postul de profesor la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, unde a îmbâxit decenii la rând mintea studenţilor cu marximul şi socialismul ştiinţific. Radu Florian a fost unul din apropiaţii lui Ion Iliescu, la rândul său un fidel al serviciilor secrete sovietice şi principalul responsabil de deturnarea României de la parcursul anticomunist cunoscut de restul ţărilor Europei de Est. Fiul său, Alexandru Florian, este profesor la SNSPA, succesoarea in integrum a defunctei Academii Ştefan Gheorghiu, unde Florian tatăl său şi-a consumat activitatea universitară după exilarea, în urma unui scandal, în anii 1970, de la Facultatea de Filosofie.

Ca să închei în ton: haraşo,  tavarişci! Frumoasă lucrătură!