Rezistenţa anticomunistă din munţi – o luptă pentru libertate şi demnitate

Istoricul a arătat că rezistenţa anticomunistă a avut un caracter naţional, reprezentativ la nivelul întregii populaţii. Aproximativ 100 de grupuri de luptători anti-comunişti au activat mai ales în zonele muntoase ale României în perioada 1944-1958, conturând una dintre cele mai longevive mişcări de rezistenţă armată din întreg blocul estic. Compuse din categorii sociale dintre cele mai diverse, de la ţărani până la ofiţeri superiori ai Armatei Române, grupurile au reuşit să supravieţuiască mai ales datorită susţinerii primite din partea reţelelor de sprijin din zonele în care activau. Totuşi sute de oameni au fost executaţi de către regimul comunist şi alte câteva mii de partizani şi sprijinitori ai lor au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.

Pleşa a explicat cum au apărut primele grupuri ca reacţie de opoziţie la ocupaţia sovietică şi la impunerea regimului comunist. Membrii Partidului Comunist erau consideraţi de luptătorii din munţi, printre care se numărau şi mulţi studenţi şi elevi în ultimul an de liceu, ca fiind total aserviţi ocupanţilor sovietici şi de aceea au refuzat să-i recunoască.

”Ţăranii au fost mai puţin implicaţi direct în rezistenţă, dar îi furnizau acesteia alimente şi arme. Fără sprijinul lor, aceste grupuri n-ar fi putut rezista”, a mai precizat cercetătorul CNSAS. Pe lângă aceştia au fost membrii partidelor – ţărănişti şi liberali care erau hărţuiţi şi au încercat să scape de arest şi legionari.

Pleşă a subliniat că convingerile politice ale membrilor rezistenţei erau foarte eterogene, conţinând toate aceste orientări, dar şi mulţi oameni apolitici. El a mai arătat că grupurile de ţărănişti şi legionari au fost nevoite să fuzioneze pentru că altfel nu puteau rezista. Prin urmare, motivaţia ideologică şi politică n-a fost nici pe departe cauza principală a rezistenţei. ”Ei credeau că vor duce o luptă de partizani în spatele liniei sovietice odată ce Occidentul va declara război URSS. Mulţi au mers şi din idealism pentru a trăi liberi şi a nu fi supuşi comunismului”, a concluzionat Liviu Pleşa, care a arătat că societatea românească nu cunoaşte dramele prin care au trecut luptătorii şi familiile lor, precum depopularea forţată a satelor care ajutaseră grupuri de rezistenţă sau anii de temniţă şi domiciliu forţat.

La rândul ei, Ioana Voicu Arnăuţoiu a vorbit despre formarea grupului de la Nucşoara, condus de tatăl ei Toma Arnăuţoiu, ”unul dintre cele mai longevive ale rezistenţei din munţi”. ”Erau oameni care-şi dădeau bine seama ce înseamnă regimul comunist, reforma agrară şi naţionalizarea. Erau familiari cu muntele şi au avut o reţea foarte mare de oameni care i-au ajutat”, a explicat ea.

Fiica lui Toma Arnăuţoiu a mai arătat că ”toată existenţa lor a devenit o luptă defensivă, ei neputând decât să se retragă pentru a nu fi prinşi în operaţiunile de amploare ale Securităţii. Aceasta şi-a adaptat mereu metodele începând presiunile asupra familiilor rămase în sat. Era o viaţă cu reguli extrem de stricte şi cu privaţiuni mari”.

Securitatea a reuşit abia în 1958 să-i prindă pe ultimii membri ai grupului de la Nucşoara, iar după anchete de 14-17 ore membrii grupului au fost executaţi la Jilava.

Istoricul Constantin Vasilescu de la IICCMER a arătat că şi după căderea regimului comunist, a existat o teamă de a vorbi despre rezistenţa din munţi şi de a ”mărturisi experienţa faţă de propria familie”. În opinia sa, luptătorii anticomunişti au mărturisit şi teama şi un crez politic, dar în primul rând opoziţia faţă de comunism.

La rândul său, Alin Mureşan, directorul Institutului de Studii în Istorie Contemporană (CSIC), a deplâns faptul că ”nu există încă o lucrare de sinteză pe tema rezistenţei anticomuniste din munţi şi avem prea puţine monografii ale grupurilor de rezistenţă, iar aceste volume nu sunt foarte cunoscute şi adresate publicului larg”. Singurele cărţi pe această temă care prind mai bine la public sunt cele de memorii.

Pe de altă parte, Mureşan a arătat că un cercetător onest se loveşte de diferite greutăţi în tratarea acestui subiect precum ”cenzura în numele corectitudinii politice – decuparea doar a anticomunismului pe criterii democratice şi eliminarea componentei legionare”.

”Acest discurs politic corect nu prinde la public, dar continuă să fie placa oficială. Există o dublă măsură a limbajului . În vreme ce luptătorii anticomunişti sunt numiţi şi stigmatizaţi din start ca legionari şi extremişti, despre comunişti se mai vorbeşte ca antifascişti. În plus, legionarii sunt etichetaţi la grămadă şi a priori ca fiind extremişti şi criminali ceea ce nu este adevărat”, a mai explicat istoricul. El a criticat aceste acţiuni menite să-i intimideze pe cei care vor să trateze onest subiectul, arătând că viziunea adepţilor acestui discurs este una exclusiv ideologizantă. În cazul rezistenţei din munţi, apologeţii corectitudinii politice exagerează motivaţia ideologică a partizanilor şi recurg la argumente reducţioniste şi false precum cel că majoritatea luptătorilor anticomunişti ar fi fost legionari.

Alin Mureşan a reamintit de o conferinţă susţinută de William Totok sub egida IICCMER ca un astfel de exemplu de demers manipulator de corectitudine politică. Istoricul a concluzionat că ”rezistenţa anticomunistă din munţi este încă un subiect despre care este greu să vorbeşti pentru că este multă isterie în jurul lui”.

Reamintim că Epoch Times a scris la vremea respectivă despre conferinţa organizată sub egida IICCMER care mistifica lupta partizanilor: ”Un pseudojurnalist a prezentat pseudoargumente pentru a demonstra că rezistenţa anticomunistă din munţi a fost formată în marea ei majoritate din legionari antisemiţi, care voiau să înlocuiască un regim totalitar cu altul. Fără dovezi şi argumente solide, conferinţa n-a avut decât un scop clar de manipulare şi de denigrare a lui Ion Gavrilă Ogoranu şi a mişcării de rezistenţă”.