„UNDE SUNT CEI CE NU MAI SUNT?” UN APEL CUTREMURĂTOR. Povestea celor 13 luptători anticomuniști uciși în anul 1950, la Lugoj

By Florin Dobrescu Last updated iun. 3, 2014

În zorii unei zile din anul 1950, cel mai probabil pe 10 martie, un grup de localnici din zona Lugojului, atrași de niște zgomote ciudate, au dat peste un grup de bărbați în uniforme de miliție și de securitate care își făceau de lucru într-o groapă săpată la marginea drumului, în zona dintre kilometrul 7 și 9 de pe Dealul Viilor. Printre bărbații în uniformă, unii l-or fi recunoscut pe temutul maior Zoltan Kling, șeful Securității Lugoj. Țăranii au fost îndepărtați imediat, cu autoritate, fiind amenințați. Peste aproape un an de zile, în februarie 1951, câțiva localnici, nu se știe dacă vor fi fost aceiași, au descoperit o groapă comună, în care au apucat să numere, nu se știe cât de precis, aruncate unele peste altele, 12 cadavre legate cu cătușe între ele. Desigur, Miliția a aflat și a preluat cazul, despre care nu s-a mai auzit apoi nimic vreme de 65 de ani. Cine erau acei morți? Ce amestec aveau autoritățile în acest episod? Ce s-a întâmplat mai departe? Cine mai știe?

Pentru cei asasinați la Lugoj, povestea începe în anul 1948, în Dobrogea. Atunci a apărut o organizație anticomunistă numită pur și simplu „Mișcarea de rezistență”, fără nici o altă metaforă în titlu. Conducătorii acestei mișcări erau legionarii Gogu Puiu și frații Fudulea. Ei au încercat să răscoale cât mai multă lume împotriva comunismului și, timp de un an de zile, au organizat o întreagă rețea de distribuție a armamentului care se mai găsea după război. Populația era deja nemulțumită, la alegerile din 1946 semnalându-se incidente la secțiile de votare între simpatizanții partidelor istorice și comuniștii care falsificau rezultatele voturilor. Pe de altă parte, colectivizarea a început tot în Dobrogea, cu toate abuzurile aferente: confiscarea averilor, persecuții, deportări. În aceste condiții, mulți oameni gospodari s-au decis să intre în această mișcare de rezistență, contribuind cu alimente, bani și haine pentru cei refugiați în păduri, dar și cu arme și muniții pentru a înarma cât mai mulți combatanți.

Organizația a fost descoperită și distrusă de către Securitate, sub conducerea căpitanului (pe atunci) Nicolae Doicaru, care așa și-a început cariera fulminantă și presărată cu multe cadavre, ajungând în final șeful DIE și superiorul direct al lui Pacepa. În vara anului 1949, Gogu Puiu moare în timpul unei ciocniri cu trupele Securității, când începuse deja valul de arestări în rândul populației care-l sprijinise. În total au fost constituite șase loturi de arestați care vor fi judecați, primind în majoritatea cazurilor pedepse foarte grele. Povestea care are legătură cu orașul Lugoj este cea a lotului cu numărul 3.

Acest lot a avut 29 de arestați. Ei erau considerați de către autorități mai puțin importanți decât cei din primele două loturi și drept urmare nu s-a pronunțat nici o condamnare la moarte, ci doar la închisoare, de la 4 ani, până la muncă silnică pe viață. Nici unul dintre cei 29 nu fusese refugiat în pădure, nici unul nu fusese combatant în luptele cu Securitatea. Toți făceau parte din lanțul logistic al mișcării de rezistență, toți erau oameni gospodari și, în marea lor majoritate, fără opțiuni politice, toți aveau familii, copii, pământ și animale, case și grajduri și toți erau oameni care munceau de dimineața până seara pentru ei și pentru familiile lor. Odată ce au fost anchetați și bătuți, judecați și condamnați, au fost transferați la închisorile din Aiud și Gherla, în luna decembrie a anului 1949.

Între timp, în vara anului 1949, într-o ședință la cel mai înalt nivel din cadrul Ministerului de Interne, la care au participat ministrul Teohari Georgescu, ministrul adjunct Marin Jianu, directorul Securității, Gheorghe Pintilie și adjunctul său, Alexandru Nicolschi, s-a luat decizia ca toți cei care făcuseră parte din grupurile de rezistență anticomunistă și care fuseseră condamnați la peste 15 ani de închisoare să fie și ei executați extrajudiciar, în condiții cât mai discrete. În 1950, numărul celor care satisfăceau acest criteriu se ridica la aproximativ 70 de persoane. Printre care și 13 dintre cei condamnați în lotul 3 al luptătorilor dobrogeni. Ceilalți făceau parte din grupul lui Spiru Blănaru din Teregova (6 persoane), cel al maiorului Nicolae Dabija din zona Cluj (13 persoane) și, desigur, din cele ale primelor două loturi dobrogene, închiși la Pitești (16 persoane). Motivul acestei decizii a fost acela că se pronunțaseră deja multe condamnări la moarte și România era presată de către opinia publică internațională să slăbească acest ritm al execuțiilor. Drept urmare, ministrul Teohari Georgescu căuta o soluție pentru a continua represiunea cu aceeași intensitate, dar cu mai puțină publicitate.

Cel care a fost însărcinat cu odioasa misiune de lichidare a unor oameni care nu erau condamnați la moarte a fost maiorul de miliție Eugen Alimănescu, fostul comisar al anilor 1945-1947, mediatizat ca un mare justițiar în luptă cu lumea interlopă bucureșteană. Legenda lui a fost atât de mare, pe cât a fost de falsă, mai ales în urma cooptării sale în operațiunile de anihilare a rezistenței din munți, când a comis atrocitate după atrocitate, astfel încât și-a sfârșit cariera în 1951, fiind condamnat la închisoare pentru abuzurile sale. Asta nu l-a împiedicat pe regizorul Sergiu Nicolaescu să-l folosească drept model (alături de comisarul Gheorghe Cambrea) pentru cel mai drag și cel mai celebru personaj al său, comisarul Moldovan.

Cei 13 condamnați din lotul 3 sunt transferați de la închisorile în care își așteptau sentințele de la recurs, încă nepronunțate, la Penitenciarul Timișoara, cu scopul de a fi anchetați din nou, pentru că, în graba procesului, anchetarea lor ar fi fost prea lapidară. În noaptea de 9/10 martie ei sunt scoși din închisoare, transportați cu mașina la Lugoj și împușcați pe Dealul Viilor. Au fost îngropați toți la un loc, nici măcar nu li s-au scos cătușele care-i țineau legați unii de alții. Actele de moarte trimise rudelor după mulți ani, abia în 1956, constată decesul lor în aceeași zi de 10 martie, din diverse motive medicale (TBC, infarct etc.). În afară de cei 13 dobrogeni din lotul 3, mai apar încă 3 nume ale unor oameni care fuseseră condamnați în alte procese. Dacă și aceștia au fost sau nu executați tot atunci, la Lugoj, nu se știe cu exactitate. Puteau la fel de bine să fi murit în urma bătăilor din închisoare, așa cum a fost cazul Ion Constantinescu, mort în timpul anchetei, pentru care familia a primit acasă două certificate: unul cu data de 28 februarie 1950 și un al doilea cu data de 10 martie 1950. Data corectă, 28 februarie, va fi validată abia în noiembrie 1965, prin decizie judecătorească.

Lista cu numele celor uciși pe Dealul Viilor, pe drumul de la Lugoj spre Făget, în zona dintre kilometrul 7 și 9, este redată în continuare. Mai înainte de toate este însă un pomelnic, al lui Manea, Nicolae, Ioan, Gheorghe, Alexandru, Constantin, Iordan, Dumitru, Ioan, Nicolae, Stere, Constantin, Ioan, Gheorghe, Gheorghe, Marin, un pomelnic nerostit vreodată, dar alcătuit în ordinea numerelor de ordine ale certificatelor de moarte, de la 109 la 124. Și privirile lor, din fotografie, care ne cer să nu-i lăsăm așa. Iată lista:

Manea Duțu – avea 48 de ani, din Târgușor, jud. Constanța, cârciumar, lotul 3, condamnat la 25 ani
Nicolae Dobromir – avea 42 de ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 20 ani
Ioan Filip – avea 45 ani, din Dunărea, jud. Constanța, învățător, lotul 3, condamnat la 15 ani
Gheorghe Gușiță – avea 46 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 15 ani
Alexandru Gogu – avea 39 ani, din Beidaud, jud. Tulcea, țăran, condamnat la 15 ani
Constantin Lache – avea 37 ani, din Sahom (Grecia), țăran, condamnat la 15 ani
Iordan Nicolau – avea 45 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, agricultor, lotul 3, condamnat la 18 ani
Dumitru Negroiu – avea 39 ani, din Saraiu, jud. Constanța, perceptor, lotul 3, condamnat la 25 ani.
Ioan Pițigoi – avea 25 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
Nicolae Roșculeț – avea 30 ani, din Constanța, moșier, lotul 3, condamnat la 25 ani
Stere Stercu – avea 44 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, condamnat la 20 ani
Constantin Tudoran – avea 34 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
Ioan Topîrceanu – avea 45 ani, din Târgușor, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
Gheorghe Tomoșoiu – avea 42 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, condamnat la muncă silnică pe viață
Gheorghe Tofan – avea 41 ani, din Sâmbăta Nouă, jud. Constanța, învățător, lotul 3, condamnat la 17 ani
Marin Cenușe – avea 38 ani, din Baia, jud. Constanța, plutonier-major de Miliție, condamnat la 15 ani

O listă care nu spune că, de exemplu, Gheorghe Tofan era văduv și își creștea cei doi copii orfani de mamă prin munca sa de învățător dar și de țăran amenințat de colectivizare. Nu spune că Ion Pițigoi din Saraiu era un tânăr de 25 de ani la data arestării, cu doi copii mici acasă, cu părinții deportați și cu averea confiscată pentru că ar fi fost chiaburi. Nu spune că Nicolae Roșculeț era un mic moșier pe cale de a fi deposedat de toată averea, sau că Gheorghe Tomoșoiu era un pădurar sărac, la fel de amenințat de spectrul foamei precum oricare altul din această listă în dreptul căruia veți găsi profesia de agricultor. E doar o listă de nume de oameni asasinați de statul comunist, o crimă planificată la cel mai înalt nivel al ministerului de interne și executată de un odios milițian.

Familiile lor au încercat să afle ce s-a întâmplat cu ei vreme de 65 de ani. Au aflat cu multă întârziere că sunt morți. O vreme au crezut că nici nu au ajuns la Timișoara și că ar fi fost uciși pe drum, într-un tren „al morții”. Nu știu nici azi unde sunt îngropați cu exactitate, dar măcar acum au aflat că sunt pe Dealul Viilor. Urmașii lor trăiesc și astăzi cu trauma că nu le pot aprinde o lumânare la căpătâi, ci doar în gând, de Paști și de Sărbătoarea Morților. De-a lungul timpului, mamele lor, soțiile lor, surorile lor, copiii lor au scris oricărei autorități, sâcâind cu durerea lor mută, exprimată în politețea pe care nu o puteau avea, dar pe care o impunea o cerere oficială. Au scris oricărei instituții sau funcții care ar fi putut să le dea cea mai măruntă informație despre ei și prea rar au primit un răspuns, iar de cele mai multe ori când au primit totuși ceva în cutia poștală, a fost vestea că nu se știe mai nimic despre ei. Acum se știe. Aproape totul. Încă nu se știe unde sunt.

Facem un apel către cititorii acestui articol, ca, dacă au cea mai neînsemnată informație asupra locului unde acești oameni își odihnesc oasele dar nu și sufletele, să ne spună și nouă, lăsând un comentariu aici, sau scriind la adresa de mail: despredemnitate@gmail.com.

SURSA: Despre Demnitate

Bilbliografie:

Marian Cojoc – Rezistența armată din Dobrogea 1945-1960, Institutul de Studiu al Totalitarismului, București, 2004
Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei
Constantin Ionașcu – Rezistența anticomunistă din Dobrogea, Fundația Academia Civică, București, 2011
Marius Oprea – Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente, 1949 – 1989, Polirom, Iași, 2002
Dorin Dobrincu – Listele morții. Deținuți politici decedați în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securității, 1945-1958, Polirom, Iași, 2008
Portretul demnității la tinerețe – articol apărut pe blogul “Despre demnitate”, 2013
Dumitru Lăcătușu – Eugen Alimănescu, justiţiar sau criminal? – articol apărut în revista “22”, anul XXV, nr. 16(1257)/22-28 aprilie 2014, pp. 10-11.