La 40 de zile de la Învierea Domnului, Hristos s-a înălţat în ceruri alături de Dumnezeu. Înălţarea Domnului a fost văzută de un cioban, Ispas, de aceea sărbătoarea Înălţării îi mai poartă şi numele.
De Ispas, femeile merg la mormintele celor care au murit de puţin timp peste care aruncă frunze de leuştean, de paltin şi de nuc pentru a îmbuna sufletele morţilor, şi împart azimă caldă, cozonac, ouă roşii şi pahare cu rachiu pentru a se înălţa în ceruri, la sufletele morţilor. La ferestrele caselor se pun frunze de leuştean pentru a fi păzite casele de cele rele.
Ciobanii sună din bucium pentru a alunga relele, iar fetele se trezesc de dimineaţă şi culeg flori şi frunze de paltin, de alun, de nuc, de leuştean şi de alte plante de leac, şi le duc la biserică pentru a fi sfiinţite.
Ispasul e o zi de hotar, numai până la Ispas se roşesc ouăle şi se seamănă porumbul şi celelalte plante ale câmpului şi ale grădinii.
În ziua de Ispas, nici oamenii, nici vitele, nici caii nu muncesc. Se taie păr din cozile iepelor, vitelor şi oilor, şi se îngroapă într-un muşuroi de furnici pentru ca la anul care vine, iapa, vaca sau oaia să facă atâţia mînji, viţei sau miei, câte furnici are furnicarul.
Mânjii, mieii şi juncanii sunt urcaţi pe pajiştile alpine pentru a găsi şi pentru a paşte iarba fiarelor care să-i păzească de urs şi de lup. Mieii, mânjii şi viţeii se crestează în urechi numai în ziua de Ispas.
Cine moare în ziua de Ispas ajunge în Rai, alături de Dumnezeu şi de Isus Hristos.
În ziua de Ispas nu se dă împrumut, nu de urăşte, nu se înjură şi nu se bat animalele. Animalele, cât şi oamenii se bat numai cu frunze de leuştean pentru a fi păzite de cele rele. Copiii îşi încing brâiele cu leuştean pentru a fi feriţi de boli.
La Naşterea lui Iisus, în casa lui Crăciun, vacile şi oile au fost blânde, numai caii au fost cam gălăgioşi, astfel că Maica Domnului le-ar fi zis:
-Să fiţi sătui numai în joia din săptămâna a şasea de după Paşti, când Isus se va înălţa la Dumnezeu!
Ziua de Ispas se mai numeşte şi Paştele Cailor, şi în această zi caii nu muncesc şi sunt răsfăţaţi cu mâncare verde proaspătă din belşug.
Se mai zvoneşte că cine nu şi-a dat datoriile la Paştele Oamenilor, nu le va da nici la Paştele Cailor.
Cu ocazia Înălţării Domnului se sărbătorea odată şi Ziua Eroilor. Primarul, preotul şi învăţătorul satului adunau sătenii la Monumentul Eroilor unde se ţinea o slujbă religioasă de comemorare şi de mulţumire a Eroilor care şi-au dat viaţa pentru ţară. Apoi cei care au rămas în viaţă povesteau actele de vitejie pe care le-au făcut soldaţii români, iar copiii aduceau mulţumire printr-o serbare.
Poate că cel mai frumos moment de mulţumire al unui soldat român că a murit pentru ţara lui e poezia găsită în raniţa unui soldat găsit mort pe Muntele Sorica, undeva, în Carpaţii de Curbură. În toamna anului 1919, în raniţa bravului soldat român găsit mort pe acel vârf de munte, a fost găsită această poezie, lecţie de demnitate şi de patriotism:
Nu plânge, Maică Românie!
Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit,
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu, eu l-am oprit!
Nu plânge, Maică Românie,
E rândul nostru să luptăm,
Şi din pământul ce ne arde,
Nici o fărâmă să nu dăm!
Nu plânge, Maică Românie,
Pentru dreptate, noi pierim,
Copiii noştri peste veacuri,
Dreptate ne vor da, o ştim!
Nu plânge, Maică Românie,
Adună tot ce-I bun sub soare,
Ne cheamă şi pe noi la praznic.
Când România va fi Mare!
E limpede că această poezie nu a fost scrisă numai de un singur soldat, această poezie e munca de cinci ani, căci atăt a durat primul război mondial, a sute sau mii de soldaţi şi de ofiţeri români, această poezie e opera de patriotism şi de demnitate a unui întreg popor. Oare, ce-i făcea pe acei ţărani de acum o sută de ani să-şi dea viaţa pentru ţară?
Hristos s-a Înălţat!
Gheorghe Atanasescu
